DCC nr. 45/2018. Admitere parțială a obiecțiilor de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004

În Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia]; pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă și ultimă și alin. (2) teza a doua]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) și (7)]; pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)]; pct. 44; pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) și (5)]; pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)]; pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)]; pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)]; pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi și (10)]; pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)]; pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele „ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite” și „precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, la solicitarea Ministerului Justiției”]; pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (1²) și (1³)]; pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma „nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8” prin raportare la art. 62 alin. (1³)]; pct. 112 [cu referire la art. 62², 62³ și 62⁴]; pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)]; pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcția de ministru al justiției”]; pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2¹) și (2²)]; pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5¹) și (5²)]; pct. 153 [cu referire la art. 85¹sintagma „funcția de ministru al justiției”]; pct. 156 [cu referire la art. 96]; pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. г)]; pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹)]; pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] și pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi și art. 114] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și legea în ansamblul său.

Judecătorii Livia Doina Stanciu și Simona-Maya Teodoroiu au formulat opinii separate.

Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.
Curtea Constituţională a fost sesizată prin Hotărârea nr. 2 din 21 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 12.595/22 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.955A/2017.
În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia] din legea criticată încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), prin lipsa de claritate generată de sintagma „fie chiar autorităţi judiciare”, şi ale art. 147 alin. (4) teza a doua referitoare la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale. În acest sens, se arată că luarea deciziilor de către judecători „fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii” din partea autorităţilor judiciare este contrară obligaţiei judecătorilor de a respecta deciziile Curţii Constituţionale ori deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii sau hotărârile pronunţate de instanţele internaţionale.
Se susţine că art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (2)] din legea criticată, prin utilizarea sintagmei lipsite de claritate şi precizie „situaţii care exced activităţii legate de actul de justiţie”, încalcă principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Se susţine că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) şi (7)] din legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât include comisiile speciale parlamentare pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii, ca organe abilitate să efectueze verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile date de magistraţi. Se mai arată că sintagma „răspunsul eronat se pedepseşte conform legii” este imprecisă şi are un pronunţat caracter arbitrar, în sensul că, deşi inoculează ideea atragerii unei răspunderi penale, nu oferă nivelul de claritate şi previzibilitate necesar eliminării riscului aplicării sale discreţionare. De asemenea, se apreciază că sintagma „informare conformă” este una nemaiîntâlnită în legislaţia internă, nu are un conţinut clar definit şi nu se înţelege la ce face referire cu exactitate, generând, prin urmare, o lipsă de previzibilitate a conţinutului normei.
Un caracter lacunar şi imprevizibil au şi prevederile modificatoare ale art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, care, prin conţinutul larg stabilit în privinţa noţiunii de informaţie de interes public, sunt de natură a încălca protecţia instituită prin alte norme juridice de importanţă majoră. Sunt învederate, în acest sens, protecţia instituită prin caracterul nepublic al unor şedinţe de judecată în alte materii decât cea penală, regimul juridic al informaţiilor clasificate, protecţia datelor cu caracter personal şi protecţia anumitor categorii de persoane, minori, interzişi etc. Caracterul imprevizibil al normei rezultă şi din faptul că aceasta ignoră art. 277 din Codul penal – Compromiterea intereselor justiţiei, text care incriminează şi dezvăluirea de informaţii din dosarele aflate în curs.

Se susţine că art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la calitatea legii. Utilizarea sintagmelor „manifestarea sau exprimarea defăimătoare” sau „în orice mod” creează o evidentă stare de insecuritate juridică în ceea ce priveşte aplicarea textului antereferit. Se apreciază că, în condiţiile în care în cadrul procedurilor judiciare se pot întâlni cu uşurinţă situaţii în care se impune formularea unor considerente asupra acţiunii celorlalte puteri (a se vedea, de exemplu, situaţia aprecierilor făcute de instanţele judecătoreşti asupra modului de exercitare a prerogativelor puterii publice de către autorităţi ale statului aparţinând puterii executive, în cadrul acţiunilor de contencios administrativ sau în alte materii), neconstituţionalitatea textului de lege criticat este de natură a intra în conflict cu principiile constituţionale şi legale privind independenţa justiţiei, ca fundament al statului de drept.
Se susţine că art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)] din lege încalcă art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. Astfel, se arată că toţi judecătorii de la judecătorii, tribunale şi curţi le apel sunt evaluaţi de judecători în funcţie, judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin derogare de la această regulă, sunt evaluaţi de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, organism care, deşi face parte din „autoritatea judecătorească”, are natura juridică a unei autorităţi administrative, iar membrii Consiliului Superior al Magistraturii, pe durata exercitării mandatului lor, sunt suspendaţi din funcţia de judecător. Mai mult, se subliniază că doar judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt evaluaţi de judecători cu grad profesional inferior.
Se susţine că art. I pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)] din lege este neconstituţional, întrucât singura cale de atac pe care o reglementează împotriva raportului de evaluare a activităţii profesionale a judecătorului/procurorului este recursul, soluţionat de curtea de apel, iar recursul nu are caracter devolutlv. Prin urmare, se concluzionează în sensul că textul criticat este de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiilor constituţionale ale egalităţii în drepturi şi egalităţii în faţa justiţiei, consacrate prin art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, se subliniază că, atât timp cât toate litigiile referitoare la cariera magistraţilor intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reglementarea competenţei curţii de apel, în primă şi ultimă instanţă, în materia contestaţiilor formulate împotriva rapoartelor de evaluare contravine cerinţelor de coerenţă legislativă stabilite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Se susţine că art. I pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] din lege dublează prevederile nou-introduse ale art. 624 din Legea nr. 303/2004, care prevede, de asemenea, posibilitatea suspendării din funcţie la iniţiativa magistratului, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la calitatea legii.
Se susţine că art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (21) şi (22)] din lege încalcă art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, întrucât reglementează interdicţia cumulului pensiei de serviciu, care are natura unei pensii pentru limită de vârstă, cu salariul până la împlinirea vârstei de 65 de ani. Or, multitudinea de obligaţii, interdicţii, incompatibilităţi şi responsabilităţi care revin magistratului în timpul activităţi sale desfăşurate în această calitate justifică acordarea pensiei de serviciu condiţionată de o anumită vechime cumulată în funcţie, şi nu şi de împlinirea unei anumite vârste. Din formularea textului criticat nu se înţelege dacă magistratului îi este interzisă cumularea pensiei de serviciu cu indemnizaţia de magistrat, ci faptul că magistratul pensionat nu mai poate, în perioada dintre data pensionării şi împlinirea vârstei de 65 de ani, să desfăşoare nicio altă activitate salarizată. O asemenea reglementare încalcă art. 53 din Constituţie.
În plus, este încălcat dreptul la muncă prevăzut în art. 41 din Constituţie şi sunt create premisele unei duble discriminări a magistraţilor, atât în raport cu criteriul vârstei, cât şi prin raportare la alte categorii profesionale, ceea ce contravine art. 16 din Constituţie.
Se susţine că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât conţinutul său normativ este neclar şi confuz. De asemenea, se apreciază că acesta derogă de la art. 52 alin. (3) din Constituţie, instituind în sarcina magistraţilor o răspundere materială ce depăşeşte conţinutul acestui articol.
Se arată că art. 96 din lege, în forma propusă pentru modificare, schimbă viziunea constituţională asupra răspunderii magistraţilor pentru eroarea judiciară (gândită ca o răspundere directă a statului şi o răspundere subsidiară a judecătorului) şi, prin stabilirea caracterului obligatoriu al acţiunii în regres împotriva magistratului, instituie, în esenţă, în sarcina acestuia, contrar Constituţiei, o răspundere materială obiectivă. Se arată că, la nivel internaţional, eroarea judiciară este reglementată doar în materie penală şi presupune, în primul rând, existenţa unei hotărâri definitive de condamnare şi, ca urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsă cu închisoarea. De asemenea, dispoziţiile internaţionale, cu referire la art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 14 paragraful 6 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, se aplică numai atunci când condamnarea este anulată sau se acordă graţierea, dacă un fapt nou demonstrează că s-a produs o eroare judiciară. Din aceleaşi reglementări internaţionale se conturează ideea că eroarea judiciară nu se confundă cu greşeala de judecată, pentru care atât dispoziţiile legale interne, cât şi cele internaţionale prevăd alte mijloace de remediere. Prin urmare, se concluzionează în sensul că definiţia dată erorii judiciare în noua formulă redacţională încalcă reglementările internaţionale invocate. Se subliniază că definirea erorii judiciare prin raportare la „desfăşurarea greşită a unei proceduri judiciare” excedează cu totul noţiunii de eroare judiciară şi se circumscrie mai degrabă noţiunii de greşeală de judecată.
Se arată că sunt încălcate şi prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, întrucât nu se poate susţine faptul că propunerea reprezintă o normă internă mai favorabilă, acest caracter al normei trebuind să se circumscrie profilului juridic al instituţiei de drept în discuţie, şi nu să creeze o nouă instituţie, derogatorie de la profilul juridic reglementat internaţional. Se mai arată că sintagmele cuprinse în alin. (3) al propunerii, referitoare la ipoteza în care, în înfăptuirea actului de justiţie, se determină o desfăşurare greşită a unei proceduri judiciare, nu corespund exigenţelor de precizie, claritate şi previzibilitate a legii. Aceleaşi critici vizează şi modificările aduse art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, deoarece prevede că acţiunea în regres se exercită împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară, competenţa de judecată revenind Curţii de Apel Bucureşti, care verifică dacă eroarea judiciară a fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Or, în condiţiile în care reaua-credinţă şi grava neglijenţă nu pot fi analizate decât în cadrul unei proceduri penale sau disciplinare, atribuirea unei astfel de competenţe unei instanţe civile este de natură a încălca normele de competenţă în materie penală şi disciplinară. Se încalcă, astfel, art. 1 alin. (5) din Constituţie privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii şi art. 134 alin. (2) din Constituţie, care prevăd că, în materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale.
Dacă s-ar accepta ideea că reaua-credinţă şi grava neglijenţă pot fi analizate în proceduri paralele, se creează riscul imprevizibilităţii actului de justiţie, în condiţiile în care este posibil ca instanţele disciplinare sau penale să statueze diferit asupra relei-credinţe sau gravei neglijenţe în raport cu instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiunii în regres.
Definiţia noţiunii de „gravă neglijenţă”, deşi ar trebui să se raporteze la o culpă în formă agravată, este circumscrisă unei culpe simple. Din acest motiv, textul de lege propus poate oferi temei pentru răspunderea materială a magistraţilor, inclusiv atunci când există culpă în cea mai puţin gravă dintre formele sale [culpa levissima].
Se mai precizează că modificarea alin. (8) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, în sensul că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, se întoarce în mod obligatoriu împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară, instituie o prezumţie relativă de culpabilitate pentru magistratul chemat să răspundă material, îngreunându-i acestuia în mod nejustificat sarcina probei. Se mai invocă, în susţinerea celor de mai sus, Decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 16 februarie 2014, potrivit căreia textul constituţional nu constrânge statul la iniţierea în toate cazurile a unor acţiuni în regres, lăsând în marja sa de apreciere exercitarea acestei acţiuni.
Se susţine că art. I pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât dublează prevederile lit. h) ale aceluiaşi articol.
Se susţine că art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹)] din lege încalcă art. 53 alin. (2) din Constituţie prin restrângerea „exerciţiului drepturilor” într-o manieră disproporţionată faţă de situaţia care a determinat-o, prin instituirea unei triple sancţiuni, în condiţiile în care retrogradarea în funcţie implică atât o diminuare a gradului profesional dobândit prin concurs, o sancţiune pecuniară, prin diminuarea salarială atrasă de pierderea gradului superior, cât şi o mutare la o instanţă de grad inferior. De asemenea, întrucât retrogradarea este dispusă pe o perioadă nedeterminată se aduce atingere substanţei inamovibilităţii, contrar art. 53 şi art. 125 din Constituţie.
Se susţine că art. I pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] din lege încalcă art. 53 alin. (2) şi art. 133 din Constituţie, întrucât nu permite individualizarea sancţiunii disciplinare de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin aprecierea de la caz la caz a fiecărei situaţii în parte.
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia], pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (2)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) şi (7)], pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)], pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] şi pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)] din legea criticată, se arată că pretinsa lipsă de claritate şi previzibilitate a acestor dispoziţii legale nu se converteşte într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează chestiuni care ţin de competenţa Parlamentului, acesta putând interveni pe calea unor modificări/completări sau abrogări pentru a asigura ordinea juridică necesară. Din perspectivă constituţională pot fi analizate doar criticile care vizează o gravă incoerenţă legislativă. Or, criticile formulate în prezenta cauză nu sunt însoţite, practic, de nicio argumentaţie în acest sens, reprezentând simple opinii şi afirmaţii ale autorului obiecţiei de neconstituţionalitate, fapt ce face, practic, imposibilă exercitarea controlului de constituţionalitate. Cu privire la cerinţele de calitate a legii, este invocată atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi cea a Curţii Constituţionale, indicându-se că legea nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia] din lege, se arată că aceasta este, în realitate, rezultatul unei interpretări eronate a textului în contextul întregului alineat. Interdicţia de a se lua decizii fără restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii directe sau indirecte din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare, aşa cum sunt prevăzute în „capitolul VI” din Constituţie, nu se referă la hotărâri judecătoreşti care au obligativitate erga omnes, ci la eventualele intervenţii care depăşesc cadrul legal.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (2)] din lege, se arată că acestea vizează obligaţia judecătorului sau procurorului de a aduce în scris la cunoştinţa colegiului de conducere situaţiile care se pot constitui în conflicte de interese, fără însă ca această obligaţie să interfereze cu cea prevăzută de codurile de procedură, şi anume obligaţia de abţinere în cazurile prevăzute de acestea. Astfel, departe de a fi neclar şi imprecis, acest text circumstanţiază obligaţiile judecătorului sau procurorului şi, respectiv pe cele ale colegiilor de conducere, pentru a nu se permite pe viitor situaţii, precum cele generate de textul în vigoare, în care, în lipsa unei astfel de precizări, colegiile de conducere s-au pronunţat asupra unor cazuri care au fost invocate însă şi în cursul judecăţii ca motive de abţinere sau recuzare, generându-se un paralelism nepermis. Mai mult, textul în vigoare, în momentul de faţă, dă în competenţa colegiilor de conducere atribuţii jurisdicţionale – de soluţionare a unor motive de abţinere şi recuzare, ce se suprapun peste cele ale judecătorului chemat să judece aceste incidente procedurale, astfel încât se apreciază că modificarea textului era absolut necesară.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)] din lege, se arată că acest text nu interferează în activitatea profesională a judecătorilor şi procurorilor şi nu analizează statutul civil şi juridic al acestora. Atribuţia de control stabilită în sarcina comisiei parlamentare se exercită doar în privinţa actului emis de serviciile de informaţii, şi nu vizează persoana judecătorului sau procurorului. Necesitatea modificării textului în vigoare a fost dată tocmai pentru a asigura garanţii reale de independenţă a judecătorilor şi procurorilor în raport de ingerinţele serviciilor de informaţii, în condiţiile în care actuala reglementare şi-a dovedit ineficienţa, controlul declaraţiilor făcându-se într-un mod formal şi printr-o procedură ce nu a fost făcută niciodată publică. Acest fapt a ridicat, în ultimii ani, tot mai multe întrebări şi suspiciuni legate de relaţiile dintre magistraţi şi serviciile de informaţii, lipsa clarificărilor cu privire la acestea având efecte grave în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în justiţie. În ceea ce priveşte critica privind teza referitoare la faptul că „răspunsul eronat se pedepseşte conform legii”, se arată că aceasta este neîntemeiată, întrucât mai multe dispoziţii legale reglementează falsul în declaraţii, ipoteză în care se angajează răspunderea penală şi, în consecinţă, se aplică sancţiunea de eliberare din funcţia deţinută. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege, se arată că acest text legal nu este nici lacunar şi nici imprevizibil, întrucât se referă la administrarea justiţiei. Astfel, legiuitorul a înţeles să prevadă, în mod explicit, că toate informaţiile ce privesc statutul judecătorilor şl procurorilor, administrarea judiciară şi cooperarea instituţională cu instanţele şi parchetele sunt Informaţii de interes public, Iar acest lucru nu poate fi eludat prin emiterea unor acte normative infralegale sau protocoale de colaborare clasificate, care să excludă de la accesul cetăţenilor informaţii ce privesc accesul lor liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din lege, se arată că obligaţia de rezervă a judecătorilor referitoare la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, are în vedere modalităţile în care acestea pot fi realizate: în scris, oral, prin mass-media sau prin reţelele de socializare. Modalităţile de exprimare nu pot fi reglementate în mod limitativ printr-un text de lege, ci doar generic – „în orice mod”. Se mai susţine că textul adoptat reprezintă o transpunere în dreptul intern a standardelor europene de conduită ale magistraţilor în relaţia cu celelalte puteri ale statului, fiind indicate, în acest sens, avizele nr. 3 [pct. 8] şi nr. 18 [pct. 42] ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)] din lege, se arată că procedura evaluării judecătorilor are protecţie constituţională doar în măsura în care, prin modul în care este reglementată, aceasta este de natură a aduce atingere independenţei justiţiei. Evaluarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către membri ai Consiliului Superior al Magistraturii nu poate pune în discuţie independenţa acestora, existând state europene cu democraţie consolidată în care evaluarea tuturor judecătorilor se face de către consilii judiciare sau grupuri subordonate acestora [Austria, Estonia, Italia, Croaţia sau Slovenia]. Se mai arată că, pentru a fi eficientă, evaluarea trebuie să aibă un caracter obiectiv, inclusiv prin prisma evaluatorilor, trebuind, aşadar, a fi exclusă o abordare subiectivă a acestora, inevitabilă în cazul în care evaluatorii sunt colegii celor evaluaţi. Dacă acest deziderat a fost realizat în privinţa judecătorilor de la instanţele ierarhic inferioare prin includerea în componenţa comisiilor de evaluare a unor judecători de la instanţele ierarhic superioare, în privinţa judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din motive evidente, nu s-a putut respecta aceeaşi formulă. Ca atare se justifică o altă soluţie, iar alegerea acesteia este atributul exclusiv al legiuitorului ce nu poate fi cenzurat de Curtea Constituţională, câtă vreme nu aduce atingere Independenţei justiţiei sau altei norme constituţionale.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)] din lege, se arată că, în prezent, hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie de evaluare profesională pot fi contestate numai la Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, hotărârile acestuia fiind definitive. Aşadar, în prezent, aceste hotărâri nu pot fi nici măcar contestate la instanţa judecătorească, astfel încât textul criticat reprezintă un progres în sensul că hotărârile secţiilor în materie de evaluare se supun recursului, judecat de o instanţă judecătorească. Cu privire la critica referitoare la faptul că judecarea contestaţiilor în materie de carieră a judecătorilor trebuie să fie realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se arată că legiuitorul poate stabili ca, în situaţii diferite, competenţa de soluţionare a unor litigii să fie diferită.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)], se arată că opţiunea judecătorului sau a procurorului de a se autosuspenda din activitate reprezintă o situaţie particulară în raport cu dispoziţia generală cuprinsă în art. 62⁴, suspendarea voluntară din magistratură, astfel încât nu se poate susţine că există o suprapunere de texte de natură a genera o lipsă de claritate.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2¹) şi (2²)] din lege, se arată că interdicţia cumulării a două pensii de serviciu nu încalcă art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar referitor la interdicţia cumulării pensiei de serviciu cu salariul până la vârsta de 65 de ani, se arată că o atare pensionare este una anticipată, pentru care există în legea generală o dispoziţie care prevede interdicţia ca, pe perioada pensionării anticipate, să se poată obţine un venit impozabil. Se mai arată că nu există o restrângere a dreptului la muncă, întrucât beneficiarul pensiei de serviciu, până la 65 de ani, poate opta între practicarea în continuare a profesiei sau obţinerea pensiei; prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art. 53 din Constituţie.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 156 [cu referire la art. 96] din lege, se arată că modificarea operată vizează transformarea caracterului acţiunii în regres împotriva magistratului din facultativ în obligatoriu, neschimbând în fond cadrul juridic al răspunderii patrimoniale a statului, în contextul în care, în actuala reglementare în vigoare, Ministerul Finanţelor Publice se poate regresa împotriva magistratului în cazul unei erori judiciare într-un termen de 1 an, termen care, în practică, a fost constatat ca fiind insuficient pentru exercitarea acestei acţiuni. În susţinerea constituţionalităţii acestui text de lege, este invocată in extenso Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 847/2016.
Se arată că, potrivit textului de lege criticat, a fost reglementată procedura prin care statul poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, precum şi acţiunea promovată de stat împotriva judecătorului sau procurorului care a produs eroarea judiciară în activitatea sa profesională. În prima etapă a procedurii, acţiunea este promovată de pretinsa parte vătămată împotriva statului, judecătorul sau procurorul neavând nicio calitate procesuală, astfel încât hotărârea definitivă pronunţată este între partea vătămată şi stat. În cea de-a doua etapă a procedurii statul urmează să promoveze o acţiune pe rolul Curţii de Apel Bucureşti în contradictoriu cu judecătorul/procurorul, care are calitatea de pârât, pentru a se stabili dacă activitatea profesională a acestuia a dus la crearea prejudiciului prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; hotărârea definitivă dintre stat şi partea vătămată nu prezintă autoritate de lucru judecat în raport cu judecătorul sau procurorul chemat în cea de-a doua etapă procesuală, nici cu privire la eroarea judiciară şi nici cu privire la eventuala întindere a prejudiciului creat şl achitat de stat.
Se mai indică faptul că textul legal criticat a definit reaua-credinţă şi grava neglijenţă tocmai pentru a se limita o interpretare abuzivă sau o confuzie cu prevederile din Codul penal sau cu cele privind răspunderea disciplinară. Se arată că, de altfel, autorul sesizării nu a contestat, din punct de vedere constituţional, aceste definiţii. Faptul că la nivel internaţional eroarea judiciară este reglementată doar în materie penală nu împiedică statul român să definească cele două noţiuni antereferite, care nu atrag răspunderea penală, ci doar pe cea materială, fapt ce reprezintă o normă internă mai favorabilă.
Se mai susţine că reglementarea actuală, referitoare la posibilitatea statului de a promova acţiune în regres împotriva judecătorului/procurorului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă/gravă neglijenţă trebuie să fie modificată în acord cu principiile constituţionale privind egalitatea părţilor şi cu acele dispoziţii din legile în vigoare care obligă instituţiile în care se cauzează prejudicii materiale să le recupereze de la angajaţii săi.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)] din lege, se arată că pretinsa suprapunere normativă între lit. h) şi r) ale art. 99 din Legea nr. 303/2004 nu există, neîncălcându-se art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens se arată că, deşi ambele reglementează abateri disciplinare, primul text se referă la încălcările repetate şi imputabile, în timp ce al doilea text se referă strict la nemotivarea hotărârilor sau actelor judiciare, fără a se reţine în vreun mod culpa acestora în neîndeplinirea actelor şi nici caracterul repetat, ci încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor, care nu pot promova cereri prevăzute de Codul de procedură civilă sau penală sau acţiuni în faţa organismelor internaţionale judiciare. Aceste efecte sunt de o gravitate mult mai mare decât cele prevăzute la lit. h).
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹)] din lege, se arată că reglementarea retrogradării în grad profesional nu încalcă principiul inamovibilităţii, inamovibilitatea dobândită prin numirea prin decret prezidenţial în funcţia respectivă păstrându-se. Ceea ce se modifică este locul de muncă şi salarizarea judecătorului/procurorului, retrogradarea fiind, însă, dispusă ca o măsură disciplinară pe o perioadă determinată. Or, legiuitorul poate reglementa o sancţiune unică cu multiple efecte, fiind astfel neîntemeiată susţinerea autorului obiecţiei de neconstituţionalitate care priveşte fiecare efect al sancţiunii ca pe o sancţiune distinctă.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] din lege, se arată că stabilirea chiar prin textul de lege a unor sancţiuni proporţionale cu gravitatea abaterilor disciplinare săvârşite nu încalcă art. 133 din Constituţie. Cu privire la critica referitoare la faptul că, în condiţiile în care legiuitorul stabileşte aprioric că anumite sancţiuni nu pot fi aplicate unor abateri disciplinare, Consiliul Superior al Magistraturii nu ar mai putea individualiza sancţiunea, se arată că procesul de individualizare a sancţiunii se face raportat la textele adoptate în Parlament, şi nu în raport cu voinţa unor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.
Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de un număr de 56 de deputaţi.
Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 12.638/22 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.964A/2017.
În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia aduc atât critici de neconstituţionalitate extrinseci, cât şi intrinseci.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituţionale care consacră autonomia celor două Camere ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula amendamente, cât şi în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea raportului comisiei sesizate în fond. Se arată că, în vederea avizării în fond, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, respectiv cel al Senatului au transmis propunerea legislativă aflată în procedură parlamentară la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. Or, sesizarea unei comisii comune este posibilă doar de către Birourile permanente ale celor două Camere reunite în şedinţă comună, şi nu de fiecare birou permanent în mod succesiv în funcţie de Camera sesizată.
La dezbaterea legii în cadrul primei Camere sesizate, raportul Comisiei speciale comune a fost votat atât de către deputaţi, cât şi de senatori, aceştia din urmă formulând amendamente ce au fost chiar adoptate în cadrul lucrărilor Comisiei. Prin urmare, se concluzionează în sensul că senatorii, membri ai Comisiei speciale comune, şi-au exprimat voinţa şi au participat la luarea unei decizii în Camera Deputaţilor, contrar art. 64 şi art. 71 alin. (1) din Constituţie. Aceleaşi argumente sunt valabile şi în privinţa procedurii legislative desfăşurate în faţa Senatului, având în vedere că raportul Comisiei speciale comune a fost votat atât de către senatori, cât şi de deputaţi, aceştia din urmă formulând amendamente în cadrul lucrărilor Comisiei. Se mai susţine că prezentarea raportului comisiei speciale în cadrul dezbaterilor de la Senat a fost realizată de către un deputat.
Cele de mai sus denotă o încălcare a principiului autonomiei parlamentare, iar procedura de lucru instituită este contrară principiilor şi normelor constituţionale ce instituie şi garantează bicameralismul funcţional.
Se mai susţine că modul în care au fost adoptate dispoziţiile art. I pct. 163 [cu referire la art. 113] din legea criticată, care abrogă art. 2 din Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale, încalcă principiul bicameralismului. În acest sens se arată că această dispoziţie abrogatoare nu a fost dezbătută în şedinţa Camerei Deputaţilor, fiind discutată numai în şedinţa Senatului, în urma susţinerii şi adoptării unui amendament înregistrat numai în dezbaterea din Camera decizională.
Se susţine că, în derularea procesului legislativ, Comisia specială comună a aplicat proceduri care încalcă dreptul de iniţiativă legislativă al deputaţilor sau al senatorilor, întrucât a luat în discuţie şi a aprobat mai mult de 30 de amendamente formulate de alte subiecte de drept decât cele care au drept de iniţiativă legislativă, menţionându-se „amendamentul (admis) referitor la art. 75 din lege înscris la pagina 153 (nr. crt. 259) din anexa nr. 1 la raportul [Comisiei – sn]”. Astfel, nominalizarea „UNJR, AMR, CSM, Consiliului Legislativ” în raportul elaborat de comisia specială comună ca autori ai unor amendamente, chiar alăturat menţiunii că aceste amendamente au fost însuşite de unii parlamentari, încalcă art. 74 din Constituţie. Cu atât mai mult este încălcată această prevedere constituţională atunci când astfel de entităţi sunt nominalizate drept autoare ale amendamentelor alături de parlamentari. Mai mult, crearea impresiei că autorităţi publice, precum Consiliul Superior al Magistraturii sau Consiliul Legislativ, ar putea fi autoare ale unor amendamente în cadrul procedurii legislative parlamentare încalcă rolul atribuit acestora prin art. 79 şi art. 133 din Constituţie.
Se mai arată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 56 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, întrucât raportul Comisiei speciale nu a fost prezentat de preşedintele Comisiei sau raportorul acesteia, ceea ce se constituie, astfel, într-o nesocotire a art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, întrucât Camera Deputaţilor a adoptat raportul Comisiei speciale comune, şi nu propunerea legislativă, însoţită de un aviz al acestei comisii, s-a încălcat art. 8 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Se mai indică faptul că această comisie specială comună nu avea competenţa de a adopta un raport, competenţă ce aparţine numai comisiilor permanente, sens în care se precizează că, potrivit menţiunilor de pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a sesizat comisia pentru elaborarea unui aviz. Prin urmare, prin adoptarea raportului, comisia şi-a depăşit scopul pentru care a fost sesizată de Biroul permanent; or, adoptarea unui act neregulamentar constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 3 şi art. 8 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi, implicit, ale art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Se arată că, sfidând dispoziţiile regulamentare, Comisia specială comună a luat în dezbatere şi a elaborat un raport asupra unei iniţiative legislative cu obiect de reglementare identic cu scopul pentru care a fost constituită comisia, deşi menirea acesteia era tocmai de a depune un astfel de act normativ. Mai mult, propunerea legislativă la care Comisia specială comună a adoptat raportul a fost înfiinţată ulterior datei la care Comisia a fost constituită. Pe cale de consecinţă, la data la care a fost depusă Iniţiativa parlamentară, parte a scopului pentru care a fost creată comisia, aceasta din urmă trebuia să îşi înceteze activitatea cu privire la obiectul de reglementare vizând modificarea Legii nr. 303/2004, iar propunerea legislativă trebuia să parcurgă procedura legislativă obişnuită. Se apreciază că, astfel, au fost încălcate prevederile art. 8 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi, implicit, ale art. 1 alin. (5), art. 65, art. 74 şi art. 75 din Constituţie.
Se mai susţine că art. I pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) şi art. 114] din legea criticată repetă acelaşi conţinut juridic în privinţa procedurilor de ocupare a funcţiilor de execuţie sau de conducere, aflate în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a actului normativ criticat, contrar art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 şi, implicit, art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că art. I pct. 112 [cu referire la art. 62² şi art. 62³] din legea criticată nu reglementează diferenţa specifică faţă de detaşare, putând determina situaţii neclare din cauza formulării echivoce. Funcţiile de demnitate publică în care un magistrat poate fi numit trebuie să fie limitate la cele care contribuie la consolidarea atribuţiilor sistemului judiciar. De asemenea, rolul Consiliului Superior al Magistraturii nu trebuie limitat la competenţa de a lua act, ci trebuie statuată competenţa clară de a aproba sau de a respinge posibilitatea numirii unui magistrat într-o funcţie de demnitate publică, cum ar fi aceea de membru al Guvernului. Or, tocmai o prevedere de acest fel nu are o fundamentare clară, nu numai cu adresabilitate pentru cei cărora li se aplică, dar şi pentru cetăţeni, care trebuie să aibă garanţia că, statutar, magistraţii se menţin în cerinţele de obiectivitate, imparţialitate şi integritate. Prin urmare, sunt încălcate prevederile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, dar şi prevederile art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie cu privire la incompatibilităţile care însoţesc calitatea de judecător sau procuror. În acest context, se subliniază că art. I pct. 112 [cu referire la art. 62² alin. (1)] şi pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1)] din legea criticată se află într-un raport antitetic, prevăzând, pe de o parte, că judecătorul sau procurorul poate fi numit în funcţia de membru al Guvernului, iar, pe de altă parte, că aceste funcţii sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior juridic. De asemenea, se arată că ocuparea unor funcţii de conducere la nivelul parchetelor prin concurs sau examen, în contextul existenţei unei singure forme de selecţie, face ca textul art. I pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)] din lege să fie formulat neclar, fiind greu de identificat, pentru destinatarul normei juridice, modul în care se va organiza procedura de numire în funcţie.
În final, se arată că prevederile art. I pct. 44, 77, 87, 88 şi 108 din legea criticată sunt adoptate în contra considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, cu referire expresă la nesocotirea competenţelor Preşedintelui României în privinţa numirii în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, conform art. 94 lit. с) din Constituţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că aplicarea regulamentului/regulamentelor parlamentare este o atribuţie a Camerelor, astfel încât contestaţiile privind aplicarea în concret a acestora ţin de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor şl Senatului, pe căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament. Nu reprezintă o încălcare a Constituţiei acceptarea de amendamente la lege depuse de persoane fizice sau juridice, deoarece acestea reprezintă doar surse ale amendamentelor şi au fost însuşite de deputaţi/senatori, în cadrul dezbaterilor din Comisia specială comună. Se mai susţine că, în cursul acestor dezbateri, grupul Partidului Naţional Liberal a declarat că îşi însuşeşte toate amendamentele depuse de organizaţiile şi asociaţiile profesionale.
Cu privire la încălcarea principiului bicameralismului, se arată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate pleacă de la premisa, eronată în sine, că, prin constituirea unei comisii speciale comune s-ar încălca principiul antereferit, întrucât, în realitate, acesta se referă la dezbaterea şi adoptarea textelor de lege în cele două Camere ale Parlamentului. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5), art. 61 şi art. 64 din Constituţie. Cu privire la posibilitatea Parlamentului de a-şi constitui comisii permanente, de anchetă sau speciale, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 21 martie 2007.
Cu privire la încălcarea dreptului la iniţiativă legislativă al deputaţilor şi senatorilor, se arată că propunerile legislative elaborate au urmat procedura de dezbatere şi adoptare în „şedinţe comune[/] separate”, cu luarea în considerare a prevederilor art. 65, art. 74 şi art. 75 din Constituţie. Se mai arată că se pot institui comisii speciale comune pentru elaborarea unei propuneri legislative indiferent dacă aceasta trebuie adoptată în şedinţă comună sau separată.
Cu privire la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că nu poate fi reţinută lipsa de previzibilitate a legii analizate, invocată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate. Modul de redactare a textelor legale se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului de care acesta trebuie să dispună la punerea în aplicare a politicilor sale, pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită adoptarea unui act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţii de aplicare a acestuia.
Cu privire la caracterul imprevizibil al textului de lege care reglementează modalitatea de ocupare a unor funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public, respectiv „prin concurs sau examen”, se arată că această formulare a fost adoptată în considerarea numărului participanţilor, procedura de examinare în sine fiind identică. Astfel, concursul se organizează şi se desfăşoară în cazul în care pentru ocuparea unui post se înscriu minimum doi candidaţi, iar examenul are loc în cazul în care se prezintă o singură persoană sau numărul celor înscrişi este egal sau mai mic decât numărul de posturi.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate care vizează dispoziţiile art. I pct. 112 [cu referire la art. 62²] din lege, se arată că, odată cu numirea în funcţia de membru al Guvernului, se dispune suspendarea din funcţie a judecătorului/procurorului de către Consiliul Superior al Magistraturii, care ia act de această situaţie, iar pe perioada suspendării acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la Interdicţii şi incompatibilităţi. Se subliniază faptul că, potrivit textului criticat, Consiliul Superior al Magistraturii ia doar act de numirea realizată, pentru că, în caz contrar, dacă acesta ar avea putere decizională, ar însemna că este implicat în procedura de numire a membrilor Guvernului, fapt ce nu poate fi admis. Se arată că modificarea legală a fost impusă tocmai de o lacună legislativă existentă, care a permis detaşarea judecătorilor/procurorilor pe diverse funcţii din aparatul executiv [secretari de stat/prefecţi], fără a-şi pierde calitatea de magistrat, fapt ce pune probleme în raport cu regimul incompatibilităţilor. Mai mult, faptul că, în prezent, Consiliul Superior al Magistraturii ar putea decide intempestiv încetarea detaşării echivalează cu amestecul Consiliului în activitatea executivului, aducându-se, astfel, o atingere evidentă separaţiei puterilor în stat. Prin urmare, modificarea legislativă adusă pune în acord legislaţia actuală cu exigenţele Constituţiei.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 44, 77, 87, 88 şi 108 din legea criticată, se arată că pct. 77 şi 108 nu au legătură cu critica întemeiată pe atribuţiile Preşedintelui României, iar pct. 44, 87 şi 88 au ca scop întărirea independenţei justiţiei în raport cu noile standarde europene fixate în materia numirii în funcţie a judecătorilor/procurorilor. Este invocat pct. 45 din Avizul nr. 1/2001 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor, care impune, potrivit punctului de vedere exprimat, ca numirea în funcţia de judecător să se raporteze la garanţii mai obiective şi mai formale. Textele criticate sunt în acest sens, ridicând standardele de garanţie a independenţei judecătorilor. Este invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 873 din 25 iunie 2010.
Invocându-se Magna Carta Judecătorilor, precum şi pct. 47 din anexa la Recomandarea nr. 12/2010 către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, adoptată, sub auspiciile Consiliului Europei, de Comitetul Miniştrilor în 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1.098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor, se subliniază că rolul Preşedintelui României în privinţa numirii judecătorilor este acela de a urma propunerile făcute de Consiliul Superior al Magistraturii, şi nu de a se substitui sau dubla Consiliul în procesul de selecţie al judecătorilor. Raţiunea numirii judecătorilor de către Preşedinte este aceea de a conferi solemnitatea necesară acestei funcţii şi are ca efect acordarea inamovibilităţii, doar în acest mod asigurându-se o independenţă deplină a acestora.
Se mai arată că procedura de numire a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este reglementată la nivel constituţional. Ca atare, este atributul legiuitorului să stabilească dacă, în ce condiţii şi în ce limite atribuie competenţe unor autorităţi din afara sistemului judiciar, singura constrângere fiind aceea de a respecta independenţa justiţiei.
Preşedintele Senatului, în punctul de vedere comunicat, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului autonomiei funcţionale a celor două Camere ale Parlamentului, se arată că acestea sunt neîntemeiate, întrucât cele două Camere ale Parlamentului au o marjă mai largă de modalităţi procedurale în care îşi pot exercita prerogativele constituţionale. Oricând se poate opta pentru o cutumă praeter legem, dacă există un acord politic între grupurile parlamentare, confirmat prin votul plenului Camerelor, dacă aceasta este subsumată eficienţei actului de legiferare. De altfel, se indică faptul că există un precedent procedural – şi anume dezbaterile legislative desfăşurate cu prilejul revizuirii Constituţiei în 2003 – în care senatorii au putut să îşi exercite unele drepturi în Camera Deputaţilor, iar deputaţii au utilizat acelaşi drept la Senat.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului bicameralismului, se arată că un sigur text legislativ adoptat în plus de o Cameră, respectiv abrogarea art. 2 din Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale, faţă de conţinutul actului normativ adoptat de cealaltă, nu înseamnă că între formele legii adoptate de cele două Camere există o configuraţie semnificativ diferită sau deosebiri majore de conţinut juridic.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la iniţiativa legislativă, se arată că amendamentele formulate de organizaţiile profesionale ale magistraţilor, Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Legislativ au fost preluate şi susţinute de reprezentanţii tuturor grupurilor parlamentare prezente la dezbateri, inclusiv de unii dintre semnatarii obiecţiei de neconstituţionalitate.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate prin prisma încălcării unor norme regulamentare, se arată că obligaţia de respectare a legilor cuprinsă în art. 1 alin. (5) din Constituţie a avut în vedere doar normele juridice cu putere de lege, nu şi pe cele cuprinse în regulamentele parlamentare. Prin urmare, chiar o încălcare a acestora din urmă nu se converteşte într-o nesocotire a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu critică numirea unui judecător sau procuror într-o altă funcţie de autoritate, ci, exclusiv, numirea în funcţia de membru al Guvernului, apreciind că funcţiile de demnitate publică în care ar putea fi numit magistratul trebuie să fie de natură să contribuie la independenţa atribuţiilor sistemului judiciar. În consecinţă, se consideră că este vorba despre opţiunea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate pentru o altă soluţie legislativă decât cea aleasă de Parlament, şi nu despre o problemă de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale.
Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
Curtea, la termenul de judecată din 23 ianuarie 2018, a amânat dezbaterile pentru data de 30 ianuarie 2018, când, având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 2.964A/2017 la Dosarul nr. 2.955A/2017, care este primul înregistrat.
La dosarul cauzei, a fost depus un înscris din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor şi Senat, prin care se arată că „modificările legislative supuse criticii de neconstituţionalitate reprezintă un atac direct la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, realizat printr-o încălcare flagrantă a principiului colaborării loiale între autorităţile statului şi prin nesocotirea procedurilor parlamentare de adoptare a legilor”, motiv pentru care „este necesară obţinerea unui punct de vedere al Comisiei de la Veneţia, punct de vedere care va constitui un element de sprijin al activităţii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale”.
De asemenea, Asociaţia Forumului Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, respectiv Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, cu sediul în Oradea, şi Asociaţia Magistraţilor din România, cu sediul în Bucureşti, au depus, în calitate de amicus curiae, memorii cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate formulate.

CURTEA,

examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Senatului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şl Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, fără a putea lua în considerare cererile de intervenţie depuse, drept pentru care cererile de intervenţie ale domnilor Leon Nica şl Dumitru-Mircea Dinică sunt inadmisibile [a se vedea, în acest sens, şi deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010], fiind respinse ca atare.
Cu privire la cererea formulată de Grupurile parlamentare ale Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor şi Senat privind solicitarea punctului de vedere al Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de

la Veneţia), Curtea, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018^*), paragraful 55, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, a statuat că, potrivit prerogativelor Comisiei de la Veneţia, în raporturile cu curţile constituţionale, aceasta poate formula, la solicitarea instanţei naţionale, opinii amicus curiae, dar nu cu privire la constituţionalitatea actului supus controlului în procedura desfăşurată potrivit legii naţionale, ci cu privire la aspecte de drept constituţional şi internaţional comparat, incidente în cauza dedusă judecăţii. Prin urmare, doar Curtea Constituţională poate aprecia oportunitatea formulării unei cereri adresate forului internaţional, în funcţie de obiectul controlului de constituţionalitate. Sub acest aspect, Curtea a constatat că, în analiza materiei supuse controlului de constituţionalitate în prezentele cauze, nu sunt necesare lămuriri, pe calea unei opinii amicus curiae formulate de Comisia de la Veneţia, cu privire la incidenţa unor aspecte de drept constituţional şi internaţional comparat.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare ale Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În realitate, criticile punctuale vizează art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia]; pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (2) teza a doua]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) şi (7)]; pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)]; pct. 44; pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)]; pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)]; pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)]; pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)]; pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi şi (10)]; pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)]; pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (1²) şi (1³)]; pct. 112 [cu referire la art. 62², 62³ şi 62⁴]; pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)]; pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2¹) şi (2²)]; pct. 156 [cu referire la art. 96]; pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)]; pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹)]; pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] şi pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi şi art. 114] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi legea în ansamblul său. Dispoziţiile legale criticate în mod punctual au următorul cuprins:

– Art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia]: „Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare.”-,

– Art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (2) teza a doua]: „(2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale a/e societăţii. În alte situaţii care exced activităţii legate de actul de justiţie, conflictul de interese va fi adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere ai instanţei sau parchetului care apreciază asupra existenţei sau inexistenţei acestuia.”]

– Art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) şi (7)]: „(5) Verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile prevăzute la alin. (2) se face de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi de comisiile speciale parlamentare pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii anual, din oficiu, sau ori de câte ori sunt sesizate de Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, judecătorul sau procurorul vizat. Rezultatul verificării efective are valoare de informare conformă. Răspunsul eronat se pedepseşte conform legii. […]

(7) Informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior ai Magistraturii, cooperarea instituţională între instanţe şi parchete, pe de o parte, şi orice altă autoritate publică, pe de altă parte, precum şi procedurile judiciare, constituie informaţii de interes public, cu excepţia celor pentru care Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, prevede caracterul nepublic.”;

– Art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3) ]: „(3) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă”;

– Art. I pct. 44: „La articolul 31, alineatele (3) şi (4) se abrogă”;

– Art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)]: „(3) Evaluarea prevăzută la alin. (1) se face de comisii constituite separat pentru judecători şi procurori, formate din preşedintele instanţei, respectiv conducătorul parchetului din care face parte persoana evaluată, precum şi 2 sau mai mulţi judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul ierarhic superior, desemnaţi de colegiul de conducere al acestei instanţe sau parchet, cu aceeaşi specializare cu judecătorul sau procurorul evaluat. Evaluarea preşedintelui instanţei şi a vicepreşedintelui se face de o comisie formată din preşedintele instanţei superioare, preşedintele secţiei corespunzătoare specializării judecătorului evaluat, precum şi un judecător de la instanţa superioară, desemnat de colegiul de conducere. Evaluarea conducătorului parchetului, a adjunctului acestuia şi a procurorului şef de secţie, se realizează de o comisie de la parchetul ierarhic superior, din care face parte conducătorul acestuia, un procuror cu funcţie de conducere corespunzătoare specializării procurorului evaluat şi un alt procuror desemnat de colegiul de conducere. Evaluarea preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi a preşedinţilor de secţie de la curţile de apel sau de la Curtea Militară de Apel se face de o comise compusă din judecători de ia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnaţi de colegiul de conducere al acestei instanţe, iar evaluarea procurorilor generali, a procurorilor generali adjuncţi şi a şefilor de secţie de la parchetele de pe lângă curţile de apel sau de la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel se face de o comisie compusă din procurori de ia Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnaţi de colegiul de conducere al acestui parchet. Evaluarea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de o comisie compusă din judecători, membri aleşi ai Secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de curte de apel, desemnaţi de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Evaluarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procurorilor şefi ai direcţiilor specializate se face de o comisie compusă din procurori, membri aleşi ai Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de tribunal, desemnaţi de Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. […]

(5) Pentru judecătorii şi tribunale şi, respectiv, pentru parchetele de pe lângă acestea, comisiile prevăzute la alin. (4) se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere ai curţii de apei sau al parchetului de pe lângă aceasta. Pentru curţile de apel şi pentru parchetele de pe lângă acestea, comisiile de evaluare se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere ai naltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comisia de evaluare se constituie prin hotărâre a Secţiei pentru judecători din 3 judecători desemnaţi dintre membrii aleşi ai Secţiei pentru judecători, cu grad cel puţin de curte de apel. Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comisia de evaluare se constituie prin hotărâre a Secţiei pentru procurori din 3 procurori, desemnaţi dintre membrii aleşi ai Secţiei pentru procurori, cu grad cel puţin de tribunal.’’;

– Art. I pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)]: „(4) Hotărârile secţiilor pot fi atacate cu recurs, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, fără parcurgerea procedurii prealabile. Hotărârea curţii de apel este definitivă.”;

– Art. I pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)]: „(1) Numirea în funcţiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal, prim- procuror al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie sau prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi de adjuncţi ai acestora se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori este necesar, de Secţia pentru procurori din Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii. „;

– Art. I pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)]: „(3) Pot participa la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecători care au îndeplinit efectiv cel puţin 3 ani funcţia de judecător la curtea de apel, au obţinut calificativul «foarte bine» la ultimele 3 evaluări, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi au o vechime efectivă în funcţia de judecător de cel puţin 18 ani. Dispoziţiile art. 44 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”;

– Art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi şi (10)]: „(1) Preşedintele şi vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii- Secţia pentru judecători, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani şi care nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani.

(2) Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1). […]

(7) Revocarea din funcţie a preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către Preşedintele României, la propunerea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, care se poate sesiza din oficiu, la cererea unei treimi din numărul membrilor sau la cererea adunării generale a instanţei, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător

(8) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător

(9) Preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani şi care nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani. […].

(10) Revocarea din funcţie a preşedinţilor de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători, care se poate sesiza din oficiu, la cererea unei treimi din numărul membrilor sau la cererea adunării generale a instanţei, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător”;

– Art. I pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3) şi (4)]: „(3) Preşedintele României poate refuza, motivat, o singură dată, numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1), aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului.

(4) Revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu avizul Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător;”.

– Art. I pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (12) şi (13)]: „(1²) Judecătorul sau procurorul care suferă de o altă afecţiune decât cea prevăzută la alin. (1) lit. b), care-l pune în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile poate fi suspendat din funcţie, la cererea sa sau a colegiului de conducere al instanţei sau parchetului. Această măsură se poate dispune numai după epuizarea duratei pentru care se acordă concediile medicale şi indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Afecţiunea se stabileşte printr-o expertiză de specialitate care se efectuează de o comisie medicală de specialitate numită prin ordin comun al ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii. Suspendarea din funcţie durează până la însănătoşire. Prin raportul de expertiză, comisia stabileşte termenul în care magistratul urmează să revină la examinare.

(1³) În situaţii personale deosebite, la cererea judecătorului sau procurorului, Secţia pentru judecători sau, după caz, Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii poate dispune suspendarea din funcţie a acestuia, pe o durată de cel mult 3 ani, dacă măsura nu afectează buna funcţionare a instanţei sau parchetului.”;

– Art. I pct. 112 [cu referire la art. 62²]: „Art. 62². – (1) Judecătorul sau procurorul poate fi numit în funcţia de membru al Guvernului

(2) Guvernul informează Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la actul de numire prevăzut la alin. (1), pentru a dispune suspendarea acestora.

(3) În perioada suspendării din funcţie, dispusă în temeiul alin. (1) şi (2), judecătorilor şi procurorilor nu le sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi art. 8.

(4) Consiliul Superior al Magistraturii ia act de situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2).

(5) Perioada prevăzută la alin. (1) nu constituie vechime în magistratură, cu excepţia situaţiei în care judecătorul sau procurorul suspendat voluntar exercită funcţia de ministru al justiţiei, dar constituie vechime în muncă”;

– Art. I pct. 112 [cu referire la art. 62³]: „Art. 62³. – În cazul judecătorilor şi procurorilor care ocupă o funcţie de conducere, mandatul funcţiei de conducere încetează dacă suspendarea din funcţie dispusă în condiţiile art. 62 alin. (1¹) durează mai mult de un an.”;

– Art. I pct. 112 [cu referire la art. 62⁴]: „Art. 62⁴. – La solicitarea expresă a judecătorului sau procurorului se poate dispune suspendarea voluntară din magistratură pe o durată de cel mult 3 ani, cu posibilitatea prelungirii pentru încă 3 ani. Suspendarea se constată prin hotărâre a secţiei corespunzătoare, la solicitarea expresă a judecătorului sau procurorului. Secţia competentă are obligaţia de a se pronunţa asupra cererii în termen de maximum 15 zile de la data înregistrării acesteia. Suspendarea voluntară poate înceta anterior expirării perioadei menţionate în hotărârea secţiei doar la cererea expresă a judecătorului sau procurorului în cauză. Secţia corespunzătoare are obligaţia de discuta solicitarea de încetare a suspendării voluntare în termen de maximum 15 zile de la data înregistrării. Pe durata suspendării voluntare nu operează incompatibilităţile şi interdicţiile specifice.”;

– Art. I pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)]: „(2) Judecătorii şi procurorii au dreptul să opteze pentru autosuspendarea din activitate pe o durată de până la 2 ani. De

această opţiune ia act secţia corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Pe durata suspendării, nu le este aplicabil regimul incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege.”;

– Art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (21) şi (22)]: „(2¹) Dacă, prin aplicarea alin. (2), ar rezulta două pensii speciale, atunci magistratul trebuie să aleagă dintre ele, iar până la împlinirea vârstei de 65 de ani pensia nu poate fi cumulată cu salariul.

(2²) Pensiile prevăzute la art. 81, respectiv, cele prevăzute de prezentul articol, nu pot fi cumulate cu alte pensii/indemnizaţii speciale/de serviciu.”;

– Art. I pct. 156 [cu referire la art. 96]: „Art. 96. – (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Eroarea judiciară atrage răspunderea judecătorilor şi procurorilor doar în ipoteza în care şi-au exercitat funcţia cu rea- credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiţie, se determină o desfăşurare greşită a unei proceduri judiciare şi prin aceasta se produce o vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane.

(4) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcţiei, cu ştiinţă, prin încălcarea Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi libertăţi/or fundamentale prevăzute de Constituţia României, ori a normelor de drept material sau procesual, a determinat o eroare judiciară.

(5) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcţiei, din culpă, nesocoteşte normele de drept material ori procesual, determinând o eroare judiciară.

(6) Nu este îndreptăţită ia repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(7) Pentru repararea prejudiciului produs printr-o eroare judiciară, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile legii, la tribunalul în cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul, după caz. Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.

(8) După ce prejudiciul cauzat de o eroare judiciară a fost acoperit de stat, Ministerul Finanţelor Publice se întoarce în mod obligatoriu, pe care judiciară împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară. Competenţa de judecată, în primă instanţă, revine Curţii de Apel Bucureşti, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.

(9) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune al statului, prevăzut la alin. (8) este de un an, de la data când a fost achitat integral prejudiciul.

(10) Consiliul Superior ai Magistraturii poate stabili condiţii, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor. Asigurarea obligatorie nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea pentru eroarea judiciară determinată de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”;

– Art. I pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)]: „r) nemotivarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în termenele prevăzute de lege”;

– Art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹]: ,,d¹) retrogradarea în grad profesional;”;

– Art. I pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)]: „(2) Prin derogare de la dispoziţiile legilor speciale care reglementează răspunderea disciplinară, sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate pentru abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 lit. b), d) şi t) teza întâi nu pot consta în cele prevăzute la art. 100 lit. a)-d).”;

– Art. I pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi şi art. 114]:

„Art. 109. – (1) Prevederile prezentei legi nu se aplică procedurilor de ocupare a posturilor de conducere sau de execuţie, inclusiv prin promovare […] în curs de desfăşurare ia data intrării sale în vigoare.”; […]

„Art. 114. – Procedurile pentru promovarea în funcţiile de execuţie, inclusiv pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau pentru numirea în funcţii de conducere, atât pentru judecători, cât şi pentru procurori, declanşate până la intrarea în vigoare a prezentei legi, nu sunt supuse prevederilor prezentei legi. „

Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, art. 52 alin. (3) privind răspunderea magistraţilor, art. 53 alin. (2) privind proporţionalitatea măsurii de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, art. 64 alin. (1) privind organizarea internă a Parlamentului, art. 65 alin. (1) privind şedinţele separate ale Camerelor Parlamentului, art. 71 alin. (1) privind incompatibilitatea între calităţile de deputat şi senator, art. 94 lit. с) privind atribuţiile Preşedintelui României, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, art. 129 privind folosirea căilor de atac, art. 133 privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi art. 147 alin. (4) teza a doua privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.
De asemenea, sunt invocate prevederile:

– Pct. 66 din anexa la Recomandarea nr. 12/2010 către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, adoptată, sub auspiciile Consiliului Europei, de Comitetul Miniştrilor în 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098- a întâlnire a delegaţilor miniştrilor, potrivit căruia: „Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă.”;

– Pct. 53 din cadrul Secţiunii a. – Răspunderea penală al cap. B. Răspunderea penală, civilă şi disciplinară a judecătorilor din Avizul Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni nr. 3/2002 asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor Incompatibile şi imparţialităţii, aviz emis în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Pct. 53 al avizului prevede: „Cu toate acestea, dacă practica curentă nu exclude complet răspunderea penală a judecătorilor pentru erori neintenţionate în exercitarea îndatoririlor lor, CCJE nu priveşte introducerea acestei răspunderi nici ca general acceptabilă şi nici ca fiind de încurajat. Judecătorul nu trebuie să lucreze sub ameninţarea unei pedepse pecuniare, cu atât mai puţin a uneia cu închisoarea, a cărei prezenţă poate, chiar subconştient, să îi afecteze judecata.”;

– Pct. 20-22 din Magna Carta Judecătorilor, adoptată de Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni la 17 noiembrie 2010, potrivit cărora:

„20. Pentru săvârşirea oricărei infracţiuni fără legătură cu funcţia sa, judecătorul trebuie să fie responsabil penal în condiţiile dreptului comun. Pentru fapte legate de atribuţiile sale dar care nu sunt comise cu intenţie, nu poate fi antrenată responsabilitatea penală a judecătorului.

Erorile judiciare trebuie remediate în cadrul unui sistem adecvat de căi de atac. Orice remediu pentru alte deficienţe în administrarea justiţiei presupune exclusiv responsabilitatea Statului.
Pentru exercitarea atribuţiilor sale, nu este potrivit ca un judecător să fie expus unei responsabilităţi personale chiar dacă este vorba de o acţiune de regres din partea Statului, cu excepţia cazului când a comis o încălcare intenţionată a atribuţiilor sale.”;

– Art. 3 – Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.”;

– Art. 14 paragraful 6 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: „Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă graţierea deoarece un fapt nou sau nou descoperit dovedeşte ca s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ei îi este imputabilă, în întregime sau în parte;”.

– Art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.”;

– Art. 8 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 19 ianuarie 2016, cu modificările şi completările ulterioare: „(1) La nivelul Parlamentului se pot constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte normative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri precizate în hotărârile de constituire a respectivelor comisii.”;

– Art. 56 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, cu modificările şl completările ulterioare: „(1) La şedinţele comisiilor vor fi invitaţi să participe deputaţii şi senatorii care au făcut propuneri, care stau la baza lucrărilor acestora, cum ar fi autori de propuneri legislative, de amendamente etc., precum şi, la cererea preşedintelui comisiei, specialişti ai Consiliului Legislativ.

(2) Comisiile pot invita să participe la lucrări persoane interesate, reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale şi specialişti din partea unor autorităţi publice sau a altor instituţii specializate. Reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale şi specialiştii invitaţi pot să îşi prezinte opiniile cu privire ia problemele discutate în comisie sau pot înmâna preşedintelui comisiei documentaţii ce vizează tematica pusă în discuţie. „

(1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate

Curtea constată că sesizările formulate îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în condiţiile art. 25 lit. с) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: […] c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare”, respectiv de un număr de 56 deputaţi.

(2) Parcursul legislativ al legii analizate

Propunerea legislativă a fost iniţiată de 10 deputaţi şi senatori, fiind înregistrată la Camera Deputaţilor la data de 31 octombrie 2017.
Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, în şedinţa sa din 31 octombrie 2017, având în vedere art. 1 lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 29 septembrie 2017, a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 4 decembrie 2017.
Propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră de reflecţie, în data de 11 decembrie 2017 [voturi pentru = 179, contra = 90, abţineri = 0, nu au votat = 3].
La data de 11 decembrie 2017, propunerea legislativă adoptată de Camera Deputaţilor a fost transmisă Senatului, iar Biroul permanent al Senatului, în şedinţa sa din 11 decembrie 2017, a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 19 decembrie 2017.
Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 19 decembrie 2017 [voturi pentru = 80, contra = 0, abţineri = 0].
La data de 21 decembrie 2017, respectiv 22 decembrie 2017, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezentele obiecţii de neconstituţionalitate.

(3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

(3.1.) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă

Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că sesizarea unei comisii speciale comune a celor două Camere ale Parlamentului este posibilă doar de către Birourile permanente ale celor două Camere reunite în şedinţă comună, şi nu de fiecare Birou permanent, în mod succesiv, în funcţie de Camera sesizată.
Prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017^*), paragraful 51, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea a statuat: „Constituţia nu cuprinde o prevedere expresă sau implicită în sensul că se pot constitui comisii speciale comune numai pentru situaţiile în care Parlamentul lucrează în şedinţe comune, stabilind doar posibilitatea constituirii lor. O asemenea reglementare constituţională generală, raportată la funcţia de legiferare a Parlamentului, a avut în vedere criteriul coerenţei, completitudinii şi unităţii actului legislativ şi nu pe cel al modului de lucru al Parlamentului în şedinţă comună sau separată”. Prin aceeaşi decizie, la paragraful 56, Curtea a arătat că „atunci când comisia specială comună elaborează o propunere legislativă a cărei dezbatere şi adoptare se realizează în şedinţe separate ale Camerelor Parlamentului, aceasta se înscrie de Biroul permanent al Camerei de reflecţie pe ordinea de zi a plenului acestei Camere”. Mai mult, în ipoteza în care a fost constituită o comisie specială comună, „Birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, raportul asupra iniţiativei legislative trebuind, în mod firesc, să fie solicitat comisiei speciale comune” [paragraful 62], şi nu comisiilor permanente.
Prin urmare, se constată că, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, Curtea a stabilit deja că, în ipoteza în care o comisie specială comună este constituită pentru elaborarea unui raport asupra unui proiect/unei propuneri legislative preexistent/e care se adoptă, potrivit art. 65 din Constituţie, în şedinţe separate de către cele două Camere ale Parlamentului, Birourile permanente ale fiecărei Camere sunt cele în drept să solicite întocmirea raportului de către această Comisie specială comună.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate constând în faptul că senatorii din cadrul Comisiei speciale comune au promovat amendamente şi, în final, au votat raportul acestei Comisii, în condiţiile în care lucrările Comisiei se desfăşurau în procedura din faţa Camerei Deputaţilor, respectiv că deputaţii din cadrul Comisiei speciale comune au promovat amendamente şi, în final, au votat raportul acestei Comisii, în condiţiile în care lucrările Comisiei se desfăşurau în procedura din faţa Senatului, se constată că, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 62, Curtea a statuat că „în dezbaterea şi adoptarea raportului, oricare dintre membrii comisiei speciale comune, fie deputaţi, fie senatori, poate propune şi vota amendamente”. Prin urmare, acest considerent indică faptul că, în cadrul lucrărilor Comisiei speciale comune, fiecare dintre membri acesteia are aceleaşi drepturi şi obligaţii, indiferent că aceasta întocmeşte raportul în procedura din faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului. De altfel, o asemenea abordare s-a constatat a fi în mod frecvent uzitată la nivelul celor două Camere ale Parlamentului, edificator fiind în acest sens paragraful 60 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 828 din 13 decembrie 2017, care demonstrează că aceste comisii îşi pot desfăşura activitatea în procedura din faţa oricăreia dintre cele două Camere ale Parlamentului. A accepta punctul de vedere al autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate ar echivala, până la urmă [în condiţiile în care deputaţii sau senatorii, după caz, nu pot propune amendamente, nu le pot vota şi nu pot vota raportul], cu interzicerea participării la lucrările Comisiei speciale comune a senatorilor, atunci când lucrările acesteia se desfăşoară în procedura din faţa Camerei Deputaţilor, respectiv a deputaţilor, atunci când lucrările acesteia se desfăşoară în procedura din faţa Senatului. Or, aceste susţineri duc la alterarea naturii comune a comisiei speciale, aceasta, deşi numită comisie specială comună, devenind, sub aspectul funcţionării sale, o comisie specială a fiecărei Camere în parte, ceea ce este inadmisibil.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la lipsa de competenţă a comisiei speciale comune de a adopta un raport asupra propunerii legislative, Curtea, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 50, a statuat că aceasta „fie întocmeşte un raport asupra unui proiect/unei propuneri legislative préexistentle, iar deputaţii şi senatorii membri ai Comisiei depun amendamente care sunt admise/respinse, după caz, fie concepe o propunere legislativă

care poate face obiectul unei iniţiative legislative ulterioare. Aşadar, noţiunea de elaborare a unor propuneri legislative are o sferă largă de cuprindere, modalitatea concretă de lucru a Comisiei speciale comune urmând a fi stabilită de membrii acesteia”. De asemenea, Curtea a stabilit că, „prin modul de formulare al art. 1 din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, reiese că aceasta a fost constituită pentru elaborarea unor propuneri legislative care vizează Codul de procedură penală, Codul penal şi legile din domeniul justiţiei”. Prin urmare, nu se susţin afirmaţiile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul că această comisie ar fi trebuit să dea un aviz asupra unei propuneri legislative.

Cu privire la faptul că raportul Comisiei speciale comune a fost prezentat de către un deputat în şedinţa Senatului, se constată că, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 62, Curtea a statuat că, în condiţiile în care, în dezbaterea şi adoptarea raportului, oricare dintre membrii comisiei speciale comune, fie deputaţi, fie senatori, pot propune şi vota amendamente, indiferent că procedura se află în faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului, „prezentarea raportului în faţa Camerei de reflecţie sau decizionale urmând a fi realizată în aceleaşi condiţii”. Cu alte cuvinte, prezentarea raportului Comisiei speciale comune poate fi realizată de un senator în şedinţa Camerei Deputaţilor sau de un deputat în şedinţa Senatului. Mai mult, se critică faptul că la Camera Deputaţilor, contrar regulamentelor parlamentare, raportul nu a fost prezentat de preşedintele sau raportorul Comisiei. În aceste condiţii, în optica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, dacă preşedintele şi raportorul comisiei ar fi fost senatori, raportul la Camera Deputaţilor nu ar mai fi putut fi prezentat. Sau, dacă preşedintele şi raportorul ar fi fost deputaţi, urmărind logica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, aceştia ar fi trebuit să prezinte raportul, însă, tot autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că la Senat numai senatorii pot prezenta raportul. Cu alte cuvinte, la Senat nu se putea prezenta raportul de către niciun membru al Comisiei speciale comune, ceea ce este absurd. Practic, şi această critică tinde la a nega posibilitatea constituirii unei Comisii speciale comune cu privire la elaborarea unor propuneri legislative care se adoptă în şedinţe separate ale celor două Camere ale Parlamentului.
În acest context se mai reţin două considerente din Decizia Curţii Constituţionale nr. 828 din 13 decembrie 2017, şi anume: „în vederea adoptării unui act normativ coerent şi fundamentat, din punctul de vedere al organizării procedurii de lucru, Parlamentul trebuie să dea dovadă de supleţe şi flexibilitate, în limitele Constituţiei şi ale regulamentelor parlamentare” [paragraful 51] şi că „odată constituită o asemenea comisie, […] trebuie înzestrată cu instrumente şi proceduri care să o facă funcţională şi eficientă. În caz contrar, ea s-ar comporta ca orice altă comisie permanentă, neputând, astfel, răspunde unei nevoi sociale însemnate care, de fapt, a stat la baza instituirii sale” [paragraful 62].
Cele anterior expuse demonstrează că atât deputaţii, cât şi senatorii au dreptul constituţional de a participa la şedinţele comisiilor speciale comune şi de a propune/vota amendamente în cadrul lucrărilor acestora, indiferent că acestea întocmesc raportul asupra unei propuneri legislative în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului. Membrii acestor comisii, indiferent de calitatea lor de deputat sau senator, au dreptul să prezinte raportul Comisiei în faţa Plenului oricăreia dintre cele două Camere. Astfel, nu contează că procedura legislativă se află în faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului pentru ca membrul comisiei speciale comune să îşi poată exercita plenar drepturile şi obligaţiile care derivă din această calitate.
Celelalte aspecte învederate, şi anume că propunerea legislativă la care s-a redactat raportul este ulterioară datei constituirii Comisiei şi că, în aceste condiţii, Comisia specială comună trebuia să îşi înceteze activitatea, ţin de modul de lucru al Biroului permanent şi al Comisiei speciale comune. Faptul că Biroul permanent a ales o propunere legislativă formulată ulterior constituirii Comisiei speciale comune la care să se întocmească raportul este o chestiune de opţiune care se află în marja sa de apreciere. Ceea ce era important în cazul dat era ca decizia Biroului permanent de a se întocmi un raport la o propunere legislativă să fi fost ulterioară depunerii propunerii legislative respective, deci, ca aceasta din urmă să fi preexistat în raport cu decizia Biroului permanent antereferită, pentru că numai la o asemenea propunere legislativă existentă se poate întocmi un raport. Prin urmare, nu contează că mai întâi a fost înfiinţată Comisia specială comună şi, ulterior, a fost formulată propunerea legislativă la care Comisia a redactat raportul.
Cu privire la criticile referitoare la încălcarea principiului bicameralismului, prin însăşi constituirea unei comisii speciale comune în privinţa unor legi care se adoptă în şedinţe separate ale celor două Camere ale Parlamentului, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 61, că „elaborarea unei propuneri legislative de către comisia specială comună nu echivalează cu o eventuală obligaţie a Parlamentului de a o dezbate şi adopta într-o singură Cameră. Astfel cum s-a arătat, Codul de procedură penală, Codul penal şi legile din domeniul justiţiei se adoptă în şedinţe separate ale celor două Camere [bicameralism autentic] şi numai legile expres prevăzute de Constituţie se adoptă în şedinţă comună [bicameralism atenuat]”.
Se mai reţine că decizia înfiinţării unei comisii speciale comune nu încalcă autonomia regulamentară a Parlamentului, din contră, „decizia constituirii unei comisii comune speciale, luată cu respectarea prevederilor constituţionale şi regulamentare, ţine de opţiunea exclusivă a Parlamentului, acesta având un drept propriu şi originar de apreciere în privinţa organizării activităţii sale. Oportunitatea luării unei astfel de decizii nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională, prin intermediul controlului de constituţionalitate, Parlamentul fiind suveran în a-şi stabili modul de organizare a activităţii sale” [Decizia Curţii Constituţionale nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 59]. În consecinţă, Curtea constată că instituirea unei comisii speciale comune în vederea întocmirii raportului asupra unei propuneri legislative ale cărei dezbatere şi adoptare trebuie realizate în şedinţe separate ale celor două Camere ale Parlamentului nu duce la obligaţia Parlamentului de a o adopta în şedinţă comună, din contră, fiecare dintre cele două Camere pronunţându-se asupra acesteia, potrivit competenţei lor.
Având în vedere cele de mai sus, constituirea unei comisii speciale comune pentru elaborarea unei propuneri legislative în domeniul legilor justiţiei, precum şi modul particular în care aceasta funcţionează, spre deosebire de comisiile parlamentare permanente sau speciale constituite separat la nivelul fiecărei Camere a Parlamentului în parte, nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 64, art. 65, art. 71 alin. (1), art. 74 şi art. 75 din Constituţie.
Principiul bicameralismului este criticat şi din perspectiva faptului că în corpul legii adoptate de prima Cameră sesizată a fost dezbătut şi adoptat la Camera de reflecţie un text de lege care nu a făcut obiectul dezbaterii la prima Cameră sesizată. Astfel, cu privire la încălcarea principiului bicameralismului, prin faptul că art. I pct. 163 [cu referire la art. 113] din lege nu a fost dezbătut de ambele Camere ale Parlamentului, Curtea, potrivit jurisprudenţei sale, reţine că „principiul bicameralismului […] se întemeiază pe art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie. Curtea Constituţională a dezvoltat şi a consacrat acest principiu printr-o solidă şi constantă jurisprudenţă, relevante fiind, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011. În esenţă, Curtea a stabilit, pe cale jurisprudenţială, două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului:
a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi
b) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”. Totodată, stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, a constatat că abaterea de la obiectivul urmărit de iniţiatorul proiectului de lege şi respectat de prima Cameră sesizată constituie încălcare a principiului bicameralismului, iar, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie echivalând cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor [a se vedea şi Decizia nr. 514 din 5 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 31 octombrie 2017, paragraful 28].
Totodată, Curtea a reţinut că extinderea scopului legii sau a măsurilor adoptate în sensul atingerii scopului vizat în procesul legislativ desfăşurat în Camera decizională nu poate avea valenţele unei încălcări a principiului bicameralismului. În aceste condiţii, nu se poate vorbi despre o veritabilă deturnare a scopului iniţial al legii, ci de o mai clară şi cuprinzătoare reglementare, de natură a dezvolta scopul originar al propunerii legislative. Deşi au o anumită pondere cantitativă, textele de lege introduse în procedura de legiferare a Camerei decizionale nu au şi semnificaţia unui aport calitativ semnificativ, de natură să determine încălcarea principiului bicameralismului prin întrunirea cumulativă a celor două condiţii reţinute în jurisprudenţa în materie a Curţii: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Aşadar, o propunere legislativă poate primi îmbunătăţiri atât de ordin formal, cât şi în privinţa conţinutului, fără a modifica însă substanţial forma şi conţinutul legii supuse adoptării, deoarece chiar prin aceste contribuţii active ale fiecărei Camere se manifestă, în definitiv, rolul structurii bicamerale a Parlamentului în cadrul funcţiei sale de legislator suveran [a se vedea Decizia nr. 514 din 5 iulie 2017, paragraful 40].
De asemenea, prin Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, Curtea a statuat că bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare, care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări.
Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că textul în discuţie abrogă art. 2 din Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 17 iulie 2000, text care reglementează statutul magistratului-asistent al Curţii Constituţionale. Forma adoptată de Camera Deputaţilor nu cuprindea abrogarea art. 2 din Legea nr. 124/2000, aceasta fiind realizată prin admiterea unor amendamente ale deputaţilor şi senatorilor Partidului Alianţei Liberalilor şi Democraţilor (ALDE) în şedinţa Comisiei speciale comune din 18 decembrie 2017, amendamente care, corelativ abrogării realizate, au preluat, respectiv eliminat anumite prevederi normative ale textului abrogat, incluzându-le în corpul Legii nr. 303/2004. În acest sens, se observă că art. I pct. 125 din lege modifică titlul cap. VIII din titlul II al Legii nr. 303/2004, din „Magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” în „Magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale”, ceea ce înseamnă că reglementările referitoare la magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile mutatis mutandis celor ai Curţii Constituţionale. În consecinţă, Curtea reţine că legiuitorul a optat pentru o măsură de corelare a legislaţiei în privinţa statutului magistratului-asistent, dând expresie textului legal al art. 2 alin. (8) din Legea nr. 124/2000, potrivit căruia „Prim-magistratul-asistent, magistraţii-asistenţi şefi şi magistraţii-asistenţi fac parte din Corpul magistraţilor, în sensul prevăzut prin titlul IV din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aceştia sunt asimilaţi, ca rang şi salarizare, cu magistraţii de la Curtea Supremă de Justiţie care ocupă funcţiile similare, beneficiind în mod corespunzător de drepturile acestora”.
În acest context, din analiza celor două forme ale legii adoptate de către cele două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că modificările operate cu privire la statutul magistratului-asistent al Curţii Constituţionale nu afectează principiul bicameralismului, întrucât, raportând aceste modificări la întreg ansamblul normativ al legii, nu există deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi nici o configuraţie semnificativ diferită între acestea.
Cu privire la faptul că „amendamentul (admis) referitor la art. 75 din lege înscris la pagina 153 (nr. crt. 259) din anexa nr. 1 la raportul [Comisiei – sn]” ar fi fost formulat de Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea reţine că, într-adevăr, în raportul întocmit de Comisia specială comună în procedura de la Camera Deputaţilor, în coloana „Amendamente” apare menţiunea „CSM – completare”, ceea ce înseamnă că o teză a art. 75 a fost modificată ca urmare a unui amendament depus de Consiliul Superior al Magistraturii. Totuşi, este de observat că acelaşi articol este modificat la Senat în urma unui amendament al „deputaţilor şi senatorilor PSD”. Prin urmare, chiar dacă „amendamentul CSM” la Camera de reflecţie a fost promovat contrar art. 74 din Constituţie, Curtea constată că acest viciu de neconstituţionalitate a fost acoperit, în procedură parlamentară, la Senat, unde acelaşi text a făcut obiectul unui nou amendament, de data aceasta aparţinând deputaţilor şi senatorilor, înlăturându-se, astfel, formal, amendamentul anterior admis la Camera Deputaţilor. Prin urmare, forma adoptată a legii în privinţa art. I pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (1) teza a doua] este rezultatul unui amendament adoptat conform art. 74 din Constituţie, astfel că neconstituţionalitatea sesizată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, reală strict formal, nu a fost înglobată în forma adoptată a legii; or, Curtea nu se poate pronunţa decât asupra formei adoptate, dar nepromulgate a legii de faţă, conform art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, şi nu cu privire la variantele redacţionale ale propunerii legislative aflate în procedură parlamentară [a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 42 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 iulie 1993].
În consecinţă, întrucât neregularitatea a fost săvârşită în procedura legislativă, iar forma adoptată a textului invocat are configurarea normativă dată de un amendament admis de deputaţi/senatori, nu se poate reţine încălcarea art. 74 din Constituţie.

(3.2.) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă

Se susţine că art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia] din lege, potrivit căruia „Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare” este neclar, întrucât sintagma „fie chiar autorităţi judiciare” pune în discuţie respectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, precum şi a hotărârilor pronunţate de instanţele internaţionale.
Curtea reţine că, în realitate, textul este o preluare din pct. 22 din anexa la Recomandarea nr. 12/2010 către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, adoptată, sub auspiciile Consiliului Europei, de Comitetul Miniştrilor în 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor, potrivit căruia „Principiul independenţei justiţiei presupune independenţa fiecărui judecător în parte în exercitarea funcţiilor judiciare. Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără niciun fel de restricţii, influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale”.
Critica de neconstituţionalitate este vădit lipsită de fundament juridic, întrucât sintagma „restricţii, influenţele, presiunile, ameninţările sau intervenţiile”, la care face referire textul criticat, nu pune în discuţie hotărârile pronunţate în căile de atac sau hotărârile care au caracter obligatoriu [deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a soluţionării unui recurs în interesul legii sau a unei chestiuni de drept] sau general obligatoriu [deciziile Curţii Constituţionale], Sintagma „fie chiar autorităţi judiciare” se referă la conduita inadecvată, contrară reglementărilor legale, a persoanelor care ocupă diverse funcţii [conducere/execuţie] în sistemul judiciar sau a unor instituţii ce fac parte din autoritatea judecătorească şi care, prin deciziile administrative, luările de poziţie sau activitatea lor, creează o temere magistratului aflat în exerciţiul funcţiunii de natură а-i Influenţa deciziile. Norma exprimă un principiu, acela că independenţa judecătorului, în soluţionarea cauzei pe care acesta o judecă, nu poate fi limitată de nicio persoană sau autoritate a statului. Desigur, independenţa de care se bucură judecătorul nu înseamnă arbitrariu, acesta trebuind să se supună legii.
În acest context se reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, a statuat că „legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru а-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi, însă, interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative – care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de «independenţă» -, ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora – care, în acest caz, se circumscriu sintagmei «se supun numai legii». Instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Una dintre formele răspunderii juridice, personale şi directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de justiţiabili şi faţă de stat. […]. Astfel fiind, rezultă că independenţa judecătorilor, atât din punct de vedere funcţional (în raporturile cu reprezentanţii puterii legislativă şi executivă), cât şi personal (respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege), reprezintă o garanţie destinată înfăptuirii unei justiţii independente, imparţiale şi egale, în numele legii”.
Cu privire la art. 124 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, Curtea a statuat că acest text reprezintă garanţia constituţională a „nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a „supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de „lege” este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie [Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011].
În consecinţă, art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, obligaţia judecătorilor de a lua decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea autorităţilor judiciare, fiind formulată în mod clar, precis şi previzibil.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (2) teza a doua] din lege, potrivit căruia „(2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii. În alte situaţii care exced activităţii legate de actul de justiţie, conflictul de interese va fi adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau parchetului care apreciază asupra existenţei sau inexistenţei acestuia”, Curtea observă că acesta aduce unele modificări faţă de textul actual care prevede că „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu” [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004].
Textul, astfel cum este redactat, nu respectă, însă, cerinţele de calitate a legii. Dacă prima teză a textului este clară, cea de-a doua teză aduce în discuţie ideea de conflict de interese în situaţii care excedează activităţii legate de actul de justiţie, fără a le explicita. Mai mult, acest amendament nu este motivat în niciun fel, astfel încât nu se poate cunoaşte nici măcar intenţia autorilor acestuia.
Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, prin conflict de interese se înţelege „situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative”. Prin urmare, conflictul de interese este, întotdeauna, legat de atribuţiile de serviciu, aşadar, în cazul magistraţilor, de înfăptuirea actului de justiţie.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arată că, „departe de a fi neclar şi imprecis, acest text circumstanţiază obligaţiile judecătorului sau procurorului şi, respectiv, pe cele ale colegiilor de conducere, pentru a nu se permite pe viitor situaţii, precum cele generate de textul în vigoare, în care, în lipsa unei astfel de precizări, colegiile de conducere s-au pronunţat asupra unor situaţii care au fost invocate, însă, şi în cursul judecăţii ca motive de abţinere sau recuzare, generându-se un paralelism nepermis”. Curtea observă că, dacă s-ar fi dorit acest lucru, cu alte cuvinte aducerea la cunoştinţa colegiului de conducere al instanţei sau parchetului a conflictului de interese apărut distinct de o procedură judiciară în care este implicat judecătorul/procurorul, formularea textului ar fi fost alta şi s-ar fi precizat situaţiile de conflict de interese, problemă care este nerezolvată şi la nivelul textului în vigoare în momentul de faţă. De asemenea, Curtea reţine că şi textul în vigoare cuprinde serioase probleme de previzibilitate, astfel cum indică preşedintele Camerei Deputaţilor, în sensul că dă în competenţa colegiilor de conducere atribuţii jurisdicţionale, de soluţionare a unor motive de abţinere şi recuzare, ce se suprapun peste cele ale judecătorului chemat să judece aceste incidente procedurale, ajungându-se în situaţia unor paralelisme între competenţa instanţelor de a soluţiona cererile de recuzare formulate şi competenţa colegiilor de conducere de a decide asupra conflictului de interese. Dacă, însă, se doreşte reglarea acestor situaţii generate de aplicarea, pe de o parte, a dispoziţiilor codurilor de procedură referitoare la motivele de recuzare sau abţinere şi, pe de altă parte, a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul trebuie să formuleze textul analizat într-o manieră de natură a concilia cele două ipoteze normative şi de a oferi soluţia normativă care trebuie aplicată.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (2) teza a doua] încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, textul criticat fiind neclar, imprecis şi imprevizibil.
Se susţine că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) şi (7)] din legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât include şi comisiile speciale parlamentare pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii ca organe abilitate să efectueze verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile date de magistraţi cu privire la apartenenţa acestora la serviciile de informaţii. Aceste comisii parlamentare sunt următoarele: Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii [a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 18 mai 2017, cu modificările şi completările ulterioare] şi Comisia parlamentară specială pentru controlul activităţii Serviciului de Informaţii Externe [a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 44/1998 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţii Serviciului de Informaţii Externe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 5 noiembrie 1998].
Curtea reţine că, în prezent, această activitate este realizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care, potrivit art. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, este autoritatea administrativă autonomă învestită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională, în timp ce Preşedintele României şi prim-ministrul sunt preşedintele, respectiv vicepreşedintele acestei structuri [art. 5]. Activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este supusă examinării şi verificării parlamentare. Anual, nu mai târziu de primul trimestru al anului următor, precum şi la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării prezintă, în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, rapoarte asupra activităţii desfăşurate [art. 2]. Se mai reţine că, potrivit art. 119 din Constituţie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, iar activitatea serviciilor de informaţii este organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării [a se vedea art. 1 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000, cu modificările şi completările ulterioare]. Totodată, în domeniul securităţii naţionale, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are atribuţia de a analiza datele şi informaţiile obţinute [art. 7 lit. a) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, cu completările ulterioare]. Prin urmare, această instituţie, prin prisma naturii sale juridice [autoritate administrativă autonomă, parte a puterii executive] şi a activităţii desfăşurate [organizarea şi coordonarea activităţii serviciilor de informaţii], legitimează, din punctul de vedere al arhitecturii constituţionale şi al funcţionalităţii, competenţa acesteia de a verifica declaraţiile depuse de judecători cu privire la calitatea lor de lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii.
Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 51/1991]. Activitatea acestor structuri este sub control parlamentar [art. 8 alin. (3) din Legea nr. 51/1991]. Potrivit arhitecturii constituţionale a statului, aceste comisii parlamentare verifică activitatea entităţilor anterior menţionate, astfel că ele însele nu au competenţa de a verifica declaraţiile date de funcţionari ai statutului, pe baza informaţiilor furnizate de structurile pe care le au sub control parlamentar. Rolul lor nu este de a întreprinde ele însele activităţi specifice structurilor controlate [indiferent că acestea sunt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe sau Consiliul Suprem de Apărare a Ţării], ci de a controla modul în care aceste autorităţi îşi desfăşoară activitatea. Ele sunt expresia controlului parlamentar asupra entităţilor aparţinând puterii executive, neputându-se subroga competenţelor şi atribuţiilor acestora.
Prin urmare, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) sintagma „comisiile speciale parlamentare pentru controlul activităţilor serviciilor de informaţii”] încalcă art. 1 alin. (4) din Constituţie, prin prisma faptului că o comisie parlamentară încalcă competenţele unei structuri din cadrul puterii executive şi, prin aceasta, pricinuieşte, indirect, o ingerinţă nepermisă în sfera autorităţii judecătoreşti. În schimb, nu se poate constata încălcarea art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât verificarea în sine a veridicităţii declaraţiilor de către o comisie parlamentară nu afectează independenţa judecătorului, ea indicând, mai degrabă, o reprezentare greşită a competenţelor autorităţii legiuitoare în raport cu cea executivă.
Cu privire la faptul că rezultatul verificării realizate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are valoare de informare conformă, Curtea observă că aceasta exprimă ideea de supunere faţă de informarea realizată. Textul este lacunar, întrucât, din modul său de redactare se poate înţelege că o asemenea informare beneficiază de o prezumţie absolută de veridicitate [prin urmare, nu ar putea fi contestată] şi că în sine este suficientă, indiferent de celelalte probe furnizate, pentru a se aplica o sancţiune disciplinară, respectiv eliberarea din funcţia deţinută. Astfel, potrivit art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii, ceea ce înseamnă că, în cazul în care se emite o asemenea informare conformă, trebuie declanşată procedura disciplinară, urmând ca, în cadrul acesteia, să se cerceteze dacă într-adevăr judecătorul/ procurorul a săvârşit o abatere în vederea aplicării sancţiunii privind eliberarea din funcţia deţinută. Hotărârea secţiei corespunzătoare în materie disciplinară se atacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Practic, în acest cadru procesual, persoana supusă procedurii trebuie să aibă posibilitatea de a combate această probă adusă împotriva sa prin alte probe; însă, în măsura în care noţiunea de informare conformă este interpretată ca fiind o probă preeminentă prin natura sa faţă de orice altă probă contrară furnizată, bucurându-se, totodată, de prezumţia absolută de conformitate cu realitatea, întregul parcurs procesual ar fi golit de conţinut. Astfel, nici secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-ar putea manifesta plenar competenţele jurisdicţionale în materie disciplinară, rolul lor şi al procedurii desfăşurate în faţa lor fiind unul absolut formal. Or, în realitate, fiecare aspect care ţine de statutul judecătorului trebuie supus unui control judiciar efectiv, astfel că informarea conformă ar putea antrena excluderea din magistratură doar în urma unei proceduri în care să se poată contesta, în mod efectiv, caracterul său veridic. Altfel, s-ar ajunge la încălcarea art. 21 alin. (3), art. 125, art. 132 şi art. 134 din Constituţie.
Prin urmare, Curtea constată că, întrucât nu se poate determina conţinutul exact al noţiunii analizate, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) sintagma „informare conformă”] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate care priveşte caracterul lipsit de previzibilitate al sintagmei „răspunsul eronat se pedepseşte conform legii”, Curtea reţine că această sintagmă este clară, precisă şi previzibilă, în sensul că funcţionarul care a furnizat un răspuns/date eronate în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, cu intenţie sau culpă, şi astfel Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a emis o informare neconformă cu realitatea, va răspunde potrivit prevederilor Codului penal. Prin urmare, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) teza finală] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege, în sensul că, prin conţinutul larg stabilit în privinţa noţiunii de informaţie de interes public, sunt de natură a încălca protecţia instituită prin alte norme juridice de importanţă majoră, Curtea reţine că, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei. Totuşi, calificarea tale quale drept informaţii de interes public a informaţiilor care privesc procedurile judiciare, cu excepţia celor pentru care Codul de procedură penală prevede caracterul nepublic, încalcă art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) din Constituţie referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată şi art. 49 privind protecţia tinerilor cu referire specială la regimul minorilor.
Astfel, cu privire la date din cauze concrete, Codul de procedură civilă prevede că părţile pot lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului [art. 13 alin. (2)] şi că pot obţine o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată în ceea ce priveşte cauza lor [art. 231 alin. (5)]. Eliberarea de copil după actele dosarului se realizează conform art. 538 din Codul de procedură civilă, care nu condiţionează eliberarea copiilor de aspecte precum dovedirea calităţii de parte sau dovedirea interesului (care ar putea fi personal sau public), ci doar de caracterul public al dezbaterilor. În cazul în care dezbaterile nu s-au desfăşurat în şedinţă publică, doar părţile pot obţine, de la grefă, copii de pe actele şi lucrările dosarului. În această situaţie, terţele persoane pot obţine copii de pe încheieri, expertize, înscrisuri sau declaraţii de martori doar cu încuviinţarea preşedintelui. Noua soluţie legislativă preconizată realizează, astfel, o modificare implicită a dispoziţiilor art. 538 din Codul de procedură civilă, în sensul că datele rezultate din dezbaterile care nu s-au desfăşurat în şedinţă publică devin informaţii de interes public. Or, şedinţele sunt nepublice în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei [art. 213 alin. (2) din Codul de procedură civilă], cu alte cuvinte, atunci când informaţiile ce se obţin/pot fi obţinute nu prezintă interes public.
De asemenea, dosarele privind cauzele care au fost sau sunt judecate în şedinţa nepublică, cele privind adopţiile, precum şi cele care au ca obiect propuneri şi sesizări privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical şl a măsurii internării nevoluntare pot fi consultate numai de către avocaţi, părţi, reprezentanţii părţilor, experţi şi interpreţi [art. 93 alin. (10) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015]. Accesul reprezentanţilor mass-mediei la dosarele şi la evidenţele instanţei este permis, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea ordinii de solicitare şi a măsurilor de asigurare a integrităţii documentelor şi numai în măsura în care este posibilă punerea acestora la dispoziţie [art. 93 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015].
Totodată, Curtea reţine că date cu caracter personal sunt orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale [a se vedea art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001]. Astfel, date cu caracter personal sunt chiar şi numele şi prenumele persoanei. În acest sens, prin Decizia nr. 37 din 7 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 25 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că „dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. с) din Legea nr. 544/2001 şi art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001 trebuie interpretate în sensul că numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la date cu caracter personal, indiferent dacă într-o situaţie dată sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei” şi că „în cazul cererilor de liber acces la informaţii de interes public întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001, atunci când informaţiile de interes public şi informaţiile cu privire la datele cu caracter personal sunt prezente în cuprinsul aceluiaşi document, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiilor, accesul la informaţiile de interes public se realizează prin anonimizarea informaţiilor cu privire la datele cu caracter personal; refuzul de acces la informaţiile de interes public, în condiţiile în care informaţiile cu privire la datele personale sunt anonimizate, este nejustificat”.
Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că reglementările procedural civile trebuie să asigure un permanent echilibru între interesul public, pe de o parte, şi interesul individual, pe de altă parte. De aceea, şi accesul la dosarele instanţelor judecătoreşti, precum şi la informaţiile cuprinse în acestea trebuie să păstreze un just echilibru între nevoia publicului de informare şi protecţia pe care statul o datorează fiecărei persoane în parte sub aspectul vieţii sale intime, familiale şi private. În mod inevitabil, a acorda prevalenţă, precum în cazul de faţă, interesului public pune în discuţie reducerea nivelului de protecţie asigurat de art. 26 sau art. 49 din Constituţie. Or, în condiţiile unui evoluţii democratice fireşti, o asemenea intruziune în dreptul persoanei la viaţă intimă, familială sau privată nu poate fi acceptată.
Totodată, art. 4 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, prevede principalele obiective ale protecţiei informaţiilor clasificate, şi anume (a) protejarea acestora împotriva acţiunilor de spionaj, compromitere sau acces neautorizat, alterării sau modificării conţinutului acestora, precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate; şi (b) realizarea securităţii sistemelor informatice şi de transmitere a informaţiilor clasificate. De aceea, accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege [art. 2 alin. (2)]. Curtea reţine că toate acestea sunt aplicabile şi în cadrul procedurilor judiciare, astfel încât nu se poate da un nou contur juridic acestor categorii de informaţii în ipoteza în care ele sunt folosite, în orice mod, în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Astfel, nici în această situaţie, ele nu îşi pot pierde regimul de protecţie consacrat prin lege, tocmai pentru că păstrarea confidenţialităţii lor este vitală colectivităţii, indiferent de subiectul de drept autorizat care a luat cunoştinţă despre aceste informaţii. În aceste condiţii, devoalarea lor produce prejudicii iremediabile interesului public, afectând buna funcţionare a statului de drept.
Din modul de redactare a textului de lege criticat se înţelege că orice date ce ţin de procedurile judiciare, aşadar, de desfăşurarea acestora, sunt informaţii de interes public. Astfel, informaţiile clasificate şi datele cu caracter personal dezvăluite în cadrul procedurilor judiciare ar intra în această categorie, realizându-se, astfel, o modificare implicită a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, care prevăd că:

„(1) Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art. IV, următoarele informaţii:

a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;
b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum şi principiului concurenţei loiale, potrivit legii;
d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;
f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;
g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.”
Prin urmare, Curtea constată că informaţiile care sunt exceptate de la accesul cetăţenilor, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, nu sunt de interes public, fiind informaţii/date care protejează anumite categorii de persoane [minori], ţin de viaţa intimă, familială, privată a persoanei sau chiar de securitatea/siguranţa publică [informaţiile clasificate incidente în desfăşurarea procedurilor judiciare],
În consecinţă, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) sintagma „precum şi procedurile judiciare”] din lege, prin modul generic de reglementare, fragilizează regimul de protecţie acordat atât informaţiilor/datelor clasificate/private, cât şi unor categorii de persoane, drept care încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată şi art. 49 cu referire la protecţia minorilor.
Curtea mai reţine că, dacă prin acest text s-ar fi dorit, astfel cum se susţine în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, să se prevadă, în mod explicit, că „toate informaţiile ce privesc statutul judecătorilor şl procurorilor, administrarea judiciară şi cooperarea instituţională cu instanţele şi parchetele sunt informaţii de interes public” şi că „acest lucru nu poate fi eludat prin emiterea unor acte normative infralegale sau protocoale de colaborare clasificate, care să excludă de la accesul cetăţenilor informaţii ce privesc accesul lor liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil”, atunci dispoziţia normativă trebuie eliminată, întrucât textul analizat cuprinde deja această ipoteză normativă [„Informaţiile care privesc (…) cooperarea instituţională între instanţe şi parchete, pe de o parte, şi orice altă autoritate publică, pe de altă parte (…) constituie informaţii de interes public”]. Astfel, actele administrative extrajudiciare încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc desfăşurarea procedurilor judiciare [protocoale de colaborare/cooperare] nu pot fi asimilate cu procedura judiciară în sine, drept care au şi o expresie normativă distinctă. Ele îşi menţin natura lor juridică de act administrativ, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. с) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, fără a se identifica în vreun fel cu procedura judiciară civilă sau penală, aceasta desfăşurându-se potrivit şi în limitele codurilor de procedură civilă/penală.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din legea criticată, potrivit căruia „(3) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă”, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la calitatea legii, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să dea expresie unui stil judiciar, sobru, concis, exact, nepărtinitor, care să reflecte o conduită respectuoasă faţă de toate instituţiile şi autorităţile publice din ţară. Nu este permis judecătorului sau procurorului să abandoneze echidistanţa de care trebuie să dea dovadă în redactarea actelor judiciare şi să trateze cu dispreţ instituţiile şi autorităţile statului sau să calomnieze activitatea acestora. Aceştia trebuie să se limiteze la soluţionarea litigiilor deduse activităţii lor. Ada curs cererii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar însemna că judecătorii şi procurorii, distinct de obligaţia de rezervă pe care o au, pot să se exprime în actele judiciare, şi nu numai, într-un mod dispreţuitor/ defăimător la adresa celorlalte puteri ale statului, ceea ce este inadmisibil. Chiar şi în materia contenciosului administrativ, pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o dă drept exemplu ca fiind materia cea mai predispusă la astfel de probleme, se constată că acesta priveşte activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim [a se vedea art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004]. Prin urmare, această activitate nu presupune emiterea unor consideraţii defăimătoare/ dispreţuitoare/insultătoare/denigratoare la adresa autorităţilor publice, ci analiza cererii persoanei ce se consideră prejudiciată, prin acţiunea sau inacţiunea autorităţilor publice, şi soluţionarea acesteia potrivit legii, ceea ce înseamnă că judecătorul nu se poate lansa în emiterea unor aprecieri personale cu privire la modul de exercitare a prerogativelor puterii publice de către alte instituţii/autorităţi publice.
Mai mult, Curtea constată că judecătorul/procurorul trebuie să dea dovadă de o conduită impecabilă în exercitarea atribuţiilor sale, indiferent că aceasta vizează raporturile cu instituţiile/autorităţile publice sau cu cetăţenii. Or, conduita sa se evaluează şi se apreciază şi prin prisma modului său de exprimare şi raportare faţă de instituţiile/autorităţile publice/cetăţeni.
Independenţa justiţiei nu înseamnă o libertate absolută a judecătorului de a se exprima sau manifesta după criterii arbitrare, ci cu respectarea obligaţiei sale de rezervă. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „magistraţii sunt ţinuţi de obligaţia de rezervă care îi împiedică să reacţioneze într-o anumită situaţie” [a se vedea Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în Cauza Pragerşi Oberschlick împotriva Austriei, paragraful 34, sau Hotărârea din 18 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Alter Zeitschriften Gmbh nr. 2 împotriva Austriei, paragraful 39, sau, în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 4 iulie 2006].
De asemenea, exprimarea publică a unor reprezentanţi ai judecătorilor/procurorilor, spre exemplu, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele/vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul general al României, trebuie să urmeze aceleaşi coordonate, în limitele şi potrivit legii. Luările publice de poziţie ale acestora pot fi ferme, însă, în acelaşi timp, trebuie să fie animate de un respect instituţional ce trebuie să caracterizeze activitatea oricărui funcţionar al statului.
Cu privire la sintagma referitoare la obligaţia judecătorilor şi procurorilor de a se abţine de la manifestări sau exprimări defăimătoare realizate „în orice mod”, Curtea constată că aceasta este cât se poate de clară. Astfel, textul se aplică indiferent că judecătorii şi procurorii se exprimă în scris sau oral, în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.
În consecinţă, art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 44 din lege, prin care se abrogă art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004, Curtea constată că acestea abrogă dispoziţiile legale referitoare la competenţa Preşedintelui României de a refuza o singură dată numirea în funcţia de judecător/procuror a judecătorilor/procurorilor stagiari care au promovat examenul de capacitate. Prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, Curtea a observat că prevederile legale criticate stabileau dreptul Preşedintelui României de a refuza numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii şi de a face numirile în cele mai înalte funcţii din Ministerul Public la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Referitor la aceste critici, Curtea a constatat că „numirea judecătorilor şi procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de conducere se face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procuror. Dacă Preşedintele României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. с) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă”.
Curtea observă că actuala soluţie legislativă, potrivit căreia Preşedintele României poate refuza propunerea de numire înaintată de Consiliul Superior al Magistraturii în funcţia de judecător/procuror o singură dată a fost reglementată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Revenirea la soluţia legislativă iniţială a Legii nr. 303/2004 aduce în discuţie raportul dintre atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a formula propuneri de numire în funcţie, conform art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie, şi atribuţia Preşedintelui României prevăzută de art. 94 lit. с) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie.
Curtea reţine că, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, a stabilit că, în realitate, competenţa Preşedintelui este una legată, în sensul că emiterea decretului de numire este consecinţa şi rezultatul firesc al propunerii iniţiate de Consiliul Superior al Magistraturii, fără a putea refuza cu caracter definitiv această propunere. Faptul că s-a reglementat posibilitatea Preşedintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare şi colaborare între autoritatea executivă şi cea judecătorească, în sensul de a da substanţă atribuţiei respective a Preşedintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem şi nu contra legem [cu referire la dimensiunea constituţională a acestor termeni, a se vedea Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragrafele 109 şi 110], aşadar, în dezvoltarea Constituţiei, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; însă, eliminarea acestei atribuţii expres normativizate a Preşedintelui României nu pune nicio problemă de constituţionalitate din perspectiva art. 94 lit. с), art. 125 alin. (1) şi (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie; din contră, are loc o consolidare a rolului Consiliul Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, acesta fiind, de altfel, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor.
Prin urmare, Curtea constată că „refuzul” Preşedintelui României nu avea şi nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorităţi, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuţiilor Preşedintelui prevăzute la art. 94 lit. с) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie. De altfel, chiar şi în logica normei legale criticate, Preşedintele României tot extra lеgеm poate purta o corespondenţă cu Consiliul Superior al Magistraturii, dacă identifică anumite probleme în numirea în funcţie a judecătorilor/procurorilor, dar revine Consiliului Superior al Magistraturii competenţa decizională de a-şi retrage eventual propunerea de numire, fără ca Preşedintele să poată respinge propunerea de numire astfel înaintată. În consecinţă, art. I pct. 44 din lege nu încalcă art. 94 lit. с), art. 125 alin. (1) şi (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)] din lege, ce vizează evaluarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [poziţii de conducere sau execuţie] de o comisie compusă din judecători, membri aleşi ai Consiliul Superior al Magistraturii, cu grad profesional de cel puţin de curte de apel, se constată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate sunt nemulţumiţi de faptul că evaluarea este realizată de o autoritate extrajudiciară, precum Consiliul Superior al Magistraturii, şi de faptul că judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt evaluaţi de judecători suspendaţi din funcţie şi chiar cu grad profesional inferior lor. Se reţine, raportat la această critică, faptul că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate aduc în discuţie ideea potrivit căreia, în virtutea independenţei care se ataşează statutului judecătorului, ca cerinţă constituţională, evaluarea acestora nu poate fi realizată de membri aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii. Particularitatea situaţiei constă în problema evaluării profesionale chiar a judecătorilor de la ultimul grad de jurisdicţie existent în stat.
Exigenţa constituţională implicită, rezultată din art. 1 alin. (4) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, este aceea că separaţia puterilor în stat şi independenţa judecătorului impune ca această evaluare să fie realizată de către funcţionari ai statului care fac parte din puterea judecătorească, respectiv judecătorii. Prin urmare, nu este de admis ca funcţionari din autoritatea executivă sau procurori/magistraţi-asistenţi/personal de specialitate juridică asimilat acestora să evalueze activitatea judecătorilor. Această exigenţă constituţională este respectată de art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)] din lege, evaluarea profesională fiind realizată de judecători. Legiuitorul organic a îmbunătăţit această minimă cerinţă constituţională, în sensul că a dat prevalenţă şi unui anumit criteriu ierarhic, astfel încât evaluarea judecătorilor să fie realizată pe cât posibil de judecători cu grad profesional superior, ceea ce înseamnă că evaluatorul, de principiu, nu funcţionează în cadrul instanţei la care funcţionează cel evaluat. Prin urmare, cerinţei de ordin constituţional i se adaugă aceste două cerinţe de ordin legal justificate, pe de o parte, de experienţa şi maturitatea profesională, iar, pe de altă parte, de imparţialitatea şi obiectivitatea care trebuie să caracterizeze realizarea actului de evaluare.
Aceste cerinţe se regăsesc în forma lor pură în ceea ce priveşte evaluarea judecătorilor de la judecătorie, tribunal şi curte de apel. În schimb, în privinţa judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aplicarea celor două principii legale în mod simultan nu poate fi realizată, având în vedere că această calitate este gradul maxim al carierei judecătorului şi că instanţa supremă, prin natura sa, este unică în sistemul organizării judiciare. În consecinţă, fără a abandona principiile legale anterior menţionate, legiuitorul a prevăzut şi identificat o soluţie perfect constituţională, aceea de a se constitui o comisie de evaluare din judecători care să nu îşi desfăşoare activitatea în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşadar, pentru asigurarea imparţialităţii evaluării, dar care să poată avea un grad profesional egal cu aceştia. Or, judecători cu grad profesional egal cu cei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care nu desfăşoară activitate în cadrul instanţei supreme sunt cei aleşi chiar de către Adunarea generală a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 317/2004], în număr de doi. Având în vedere că, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, legiuitorul a apreciat că judecătorii astfel aleşi în cadrul acestuia pot realiza evaluarea antereferită. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii, chiar dacă pe perioada mandatului sunt demnitari şi nu exercită activităţi specifice acestei funcţii, nu îşi pierd calitatea de judecător şi gradul profesional, după încetarea mandatului putând reveni în structurile instanţei respective.
Este de observat că Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; 3 judecători de la curţile de apel; 2 judecători de la tribunale şi 2 judecători de la judecătorii (art. 4 din Legea nr. 317/2004), drept care cooptarea în comisia de evaluare a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cel puţin unui judecător cu grad de curte de apel din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a avut în vedere faptul că o atare comisie trebuie să aibă un număr impar în vederea luării unei decizii în privinţa evaluării. Prin urmare, se poate observa că legiuitorul a optat pentru o comisie compusă din trei membri, putându-se, astfel, asigura participarea a doi judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a unuia cu grad de curte de apel; desigur, nimic nu împiedică numirea unei comisii din care să facă parte 2 sau chiar 3 judecători cu grad de curte de apel, întrucât textul nu stabileşte că din comisie fac parte judecători cu grad profesional corespunzător Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de curte de apel, ci „cu grad cel puţin de curte de apel”.
Având în vedere cele de mai sus, se constată că nu este încălcat art. 124 alin. (3) din Constituţie, evaluarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indiferent că deţin poziţii de conducere sau execuţie, fiind realizată tot de către judecători, iar procedura particulară de constituire a comisiei de evaluare, prin raportare la comisiile de evaluare ale judecătorilor de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, este justificată de poziţia pe care aceştia o deţin sub aspectul gradului profesional [nivel profesional maxim] şi pe care o are Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sistemul ierarhiei instanţelor judecătoreşti [caracterul său suprem şi unic], drept care nu se poate susţine că judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se află în aceeaşi situaţie juridică cu judecătorii de la judecătorii, tribunale sau curţi de apel. Prin urmare, la situaţii de drept diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit [a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994].
În consecinţă, art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)] din lege nu încalcă art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)] din lege, potrivit cărora textul este neconstituţional, întrucât singura cale de atac pe care o reglementează împotriva hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de respingere a contestaţiei formulate la calificativul acordat prin raportul de evaluare a activităţii profesionale a judecătorului/procurorului este recursul, soluţionat de curtea de apel, iar recursul nu are caracter devolutiv, se observă că, în prezent, calificativul acordat poate fi contestat la secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, a cărei hotărâre se atacă la plenul Consiliului Superior al Magistraturii; hotărârea plenului Consiliului Superior al Magistraturii este „definitivă şi irevocabilă”.
Cu privire la calea de atac reglementată de legiuitor, Curtea constată că recursul, potrivit Codului de procedură civilă, este o cale extraordinară de atac. Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”. Această ultimă enumerare din text este menită să acopere orice situaţie în care legea ar putea prevedea că o anumită hotărâre este supusă recursului, fie ca singură cale de atac, fie ca o a doua după exercitarea uneia care să fie denumită şi reglementată altfel decât apel (plângere, contestaţie etc.).
Curtea apreciază că numai cea de-a doua situaţie ţine de recursul văzut ca şi cale extraordinară de atac. În prima situaţie, în care hotărârea supusă recursului nu este o hotărâre judecătorească, recursul astfel exercitat nu poate fi calificat drept cale extraordinară de atac. Îndepărtându-se de la formularea art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, legiuitorul nu a mai preluat teza referitoare la hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională care sunt susceptibile de recurs, ca şi cale extraordinară de atac. Prin urmare, în prezent, numai hotărârile judecătoreşti ca atare sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, cale extraordinară de atac.
Cu privire la noţiunea de recurs cuprinsă în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, a statuat că, împotriva hotărârii de sancţionare pronunţată de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, „există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Curtea reţine că acest «recurs» nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac, devolutivă, împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având doar rolul unei instanţe de judecată), cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. Acesta este şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia «Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie». Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, referindu-se la atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia acesta îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, Curtea a statuat că această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această «instanţă extrajudiciară». Prin urmare, îndeplinind exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea unei căi efective de atac la o instanţă judecătorească, consacrată prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, «recursul» din materia disciplinară a magistraţilor este o veritabilă şi efectivă cale de atac împotriva hotărârii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cale de atac prin care instanţa de judecată, ţinând seama şi de rolul activ pe care trebuie să îl aibă, poate soluţiona cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalităţii `-
Cu alte cuvinte, recursul în materie disciplinară la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este o cale devolutivă de atac pentru că acesta este sensul, până la urmă, al prevederilor art. 134 alin. (3) din Constituţie şi al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003. Mai mult, Curtea, în jurisprudenţa sa, a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, apreciind că acesta este o instanţă extrajudiciară, şi nu o instanţă judecătorească în faţa căreia să se poată ridica asemenea excepţii [Decizia nr. 514 din 29 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 10 iulie 2007, Decizia nr. 391 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, Decizia nr. 788 din 20 septembrie 2007, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 2 noiembrie 2007, sau Decizia nr. 632 din 27 octombrie 2016, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 5 ianuarie 2017]. De asemenea, dreptul nostru pozitiv mai consacră un caz în care calea de atac este denumită recurs, fără a se identifica, în niciun fel, cu calea extraordinară de atac. Este vorba de recursul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010 [a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017].
Revenind la textul legal criticat, Curtea constată că, în realitate, contrar susţinerilor autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, recursul reglementat nu este o cale extraordinară de atac, drept care nu se susţine comparaţia realizată în raport cu alte subiecte de drept, care beneficiază, cel puţin într-un grad de jurisdicţie, de o judecată pe fond a cererilor lor. Prin urmare, nu sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie.
Cu privire la reglementarea competenţei curţii de apel pentru a judeca aceste categorii de cereri, Curtea constată că stabilirea procedurilor judiciare şi a competenţei de judecată este un atribut exclusiv al legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie. Se reţine că instanţa constituţională nu poate cenzura alegerea făcută de legiuitor în privinţa stabilirii competenţei instanţelor judecătoreşti decât dacă această alegere contravine unei prevederi exprese cuprinse în textul Constituţiei. Or, în privinţa hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii, numai recursul în materie disciplinară este judecat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 134 alin. (3) din Constituţie, astfel încât, în privinţa celorlalte acte emise de Consiliul Superior al Magistraturii, legiuitorul este liber să stabilească competenţa unei instanţe sau alteia. În realitate, în cauza de faţă, actul Consiliului Superior al Magistraturii este unul administrativ şi este emis de o autoritate publică centrală, drept care s-ar angaja, de principiu, competenţa Curţii de Apel din Bucureşti. Faptul că, la art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a prevăzut că hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor se atacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este tot o chestiune de opţiune legislativă, textul constituţional neobligând la acceptarea numai a uneia dintre soluţiile procedurale posibile. Prin urmare, textul legal criticat nu generează incertitudine juridică, nefiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.
În consecinţă, art. I pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)] din lege, potrivit cărora ocuparea unor funcţii de conducere la nivelul parchetelor prin concurs sau examen în contextul existenţei unei singure forme de selecţie, Curtea constată că sunt neîntemeiate. Se reţine că numirile în funcţiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal/tribunalul pentru minori şi familie sau prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi de adjuncţi ai acestora se realizează prin concurs, acesta transformându-se în examen atunci când se constată că s-a înscris o singură persoană pentru funcţia respectivă sau un număr inferior de persoane faţă de numărul posturilor pe care acestea candidează. Sigur, textul putea fi mai explicit, însă, această redactare nu este de natură a determina o lipsă de previzibilitate a acestuia care să încalce art. 1 alin. (5) din Constituţie. De altfel, şi textul în vigoare, sub acest aspect, are aceeaşi variantă redacţională.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)] din lege, Curtea constată că textul nu se referă la o atribuţie a Preşedintelui României, ci la condiţiile de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât critica, formulată din această perspectivă, respectiv încălcarea, prin acest text, a atribuţiilor constituţionale ale Preşedintelui, este nemotivată şi, deci, inadmisibilă.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi şi (10)] din lege, în sensul că reduc/restrâng atribuţiile Preşedintelui României în procedura de numire a preşedintelui, vicepreşedintelui şi a preşedinţilor de secţie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea constată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate pornesc de la premisa că numirea în aceste funcţii este o atribuţie a Preşedintelui României; în acest context se apreciază că eliminarea Preşedintelui României din această procedură de numire pentru preşedinţii de secţie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încalcă art. 94 lit. с), art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie.
În prezent, art. 48 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 303/2004 prevede că „Numirea în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii”, respectiv că „Numirea judecătorilor în celelalte funcţii de conducere se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei”.
Curtea reţine că art. 125 alin. (2) din Constituţie prevede că „Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice”. Prin urmare, se constată că textul constituţional este univoc şi oferă o unică soluţie normativă în privinţa autorităţii competente să dispună promovarea judecătorilor în funcţii de conducere, fără a face distincţie în funcţie de ierarhia instanţelor judecătoreşti. Curtea reţine că promovarea judecătorilor are un dublu înţeles, respectiv de dobândire a unei funcţii de execuţie de nivel superior în ierarhia instanţelor judecătoreşti (grade profesionale de tribunal/curte de apel sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) sau a unei funcţii de conducere (preşedinte/ vicepreşedinte/preşedinte de secţie), în ambele cazuri judecătorul avansând în carieră. Nu se poate susţine că promovarea în funcţie vizează numai dobândirea unui grad profesional superior sau a unor funcţii de conducere de la instanţe judecătoreşti aflate pe o anumită scară ierarhică, pentru că o asemenea interpretare vădeşte nu numai o viziune selectivă asupra carierei judecătorului, dar, în acelaşi timp, este contrară unui text constituţional unic şi imperativ sub aspectul atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
De asemenea, Curtea reţine că art. 134 alin. (1) din Constituţie prevede: „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii”. Cu alte cuvinte, textul constituţional se referă la propunerea de numire în funcţia de judecător sau procuror, şi nu în funcţia de conducere. O asemenea concluzie se poate desprinde din modul de redactare a textului care vizează accesul în funcţie, nu la cariera judecătorului/procurorului ulterior numirii în funcţie. Textul indică faptul că judecătorul/procurorul stagiar nu este numit prin decret, ci prin actul Consiliului Superior al Magistraturii, în schimb, judecătorul sau procurorul definitiv este numit prin decret, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, fiind, astfel, învestit cu atributele specifice calităţii noi dobândite. În consecinţă, acest text se referă numai la numirea în funcţia de judecător/procuror, după caz, aşadar, la accesul în aceste funcţii, ca urmare a susţinerii examenului de capacitate.
Prin urmare, coroborând art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că promovarea judecătorilor atât în funcţii de execuţie, cât şi în funcţii de conducere se realizează de Consiliul Superior al Magistraturii. În aceste condiţii, art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)] din lege, normativizând competenţa Preşedintelui României de a promova judecătorii, respectiv de а-i numi în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încalcă competenţa constituţională a Consiliului Superior al Magistraturii de a dispune promovarea în funcţie a judecătorilor, astfel cum aceasta rezultă din coroborarea art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie, În consecinţă, din această perspectivă constituţională, Curtea constată că art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)] din lege este neconstituţional, fiind contrar art. 125 alin. (2) din Constituţie. În schimb, promovarea şi numirea judecătorilor în funcţia de preşedinte de secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, reglementată de art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (9) teza întâi şi alin. (10)] din lege, nu încalcă art. 94 lit. с) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)] din lege, Curtea constată că, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete. Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art. 54 alin. (1) din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art. 94 lit. с) din Constituţie. În consecinţă, art. I pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)] din lege nu încalcă art. 94 lit. с) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (1²) şi (1³)] din lege, Curtea constată că acestea sunt inadmisibile, nefiind motivate. Textul se referă la situaţia judecătorului/procurorului care suferă de o afecţiune de sănătate, alta decât boala psihică, şi la posibilitatea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii de а-l suspenda din funcţie, la cererea sa/a colegiului de conducere a instanţei sau a parchetului, pe o durată de cel mult 3 ani. Prin urmare, nu se pune problema existenţei vreunei atribuţiuni a Preşedintelui României.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 112 [cu referire la art. 62²] din lege, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. Astfel, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, „Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”, iar conform art. 132 alin. (2) din Constituţie, „Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. Prin urmare, un judecător sau procuror poate cumula funcţia sa de autoritate publică numai cu funcţiile didactice din învăţământul superior, care, potrivit art. 285 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, sunt cele de asistent universitar; lector universitar/şef de lucrări; conferenţiar universitar şi profesor universitar. De asemenea, art. 285 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că în instituţiile de învăţământ superior funcţiile de cercetare sunt: asistent cercetare; cercetător ştiinţific; cercetător ştiinţific gradul III; cercetător ştiinţific gradul II şi cercetător ştiinţific gradul I, funcţii care, conform alin. (3), sunt echivalate cu cele didactice. Totodată, în virtutea funcţiei pe care o deţin de judecător şi procuror, aceştia pot presta activităţi de instruire în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri.
Introducerea acestor incompatibilităţi chiar în textul Constituţiei a avut în vedere instituirea şi menţinerea unui statut neutru şi imparţial al persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în puterea judecătorească sau în cadrul Ministerului Public faţă de activitatea celorlalte puteri în stat. Dacă în privinţa judecătorilor acest obiectiv se află în corelaţie directă cu principiul independenţei şi al separaţiei puterilor în stat, în privinţa procurorilor, care, deşi nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, legiuitorul constituant a dorit crearea unui statut care să le permită menţinerea unei echidistanţe faţă de activitatea puterii legiuitoare şi executive. Este de principiu că funcţiile de demnitate publică alese [Preşedintele României, deputaţi, senatori, cele din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale] sau numite [funcţiile calificate ca atare de lege din cadrul unor instituţii/autorităţi publice, precum Guvernul (cu toată structura sa, inclusiv funcţiile de prim-ministru, Viceprim-ministru, ministru, ministru delegat, secretar de stat, subsecretar de stat), Academia Română, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Secretariatul General al Guvernului, Administraţia prezidenţială, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Autoritatea Electorală Permanentă, Agenţia Naţională de Integritate, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Instituţia Prefectului etc.], reluate în anexa nr. IX – Funcţii de demnitate publică la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, au, prin natura lor, fie o pronunţată componentă politică, fie o componentă administrativă, care nu are nicio legătură cu activitatea pe care judecătorul sau procurorul o exercită. Curtea observă că art. 1 din Legea nr. 303/2004 defineşte magistratura ca fiind activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Astfel, esenţa activităţii lor constă în aplicarea şi interpretarea judiciară a legii şi în conducerea şi controlul activităţii de urmărire penală, după caz, neputând desfăşura activităţi specifice celei de legiferare sau de organizare şi punere în aplicare a legii pe calea actelor administrative. În consecinţă, rezultă că funcţiile de demnitate publică anterior enumerate nu au nicio legătură cu magistratura, drept care legiuitorul constituant a realizat această demarcare foarte clară între autoritatea judecătorească, pe de o parte, care cuprinde instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, şi celelalte două autorităţi ale statului – executivă şi legislativă.
Spre deosebire de alte sisteme constituţionale (spre exemplu, Germania sau Suedia; a se vedea Avizul nr. 806/2015 privind libertatea de expresie a judecătorilor, adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de-a 103-a sa reuniune plenară din 19- 20 iulie 2015), care sunt mai permisive în ceea ce priveşte compatibilitatea funcţiei de judecător cu cele de demnitate publică, în sistemul nostru constituţional normele antereferite sunt foarte stricte cu privire la incompatibilităţile care însoţesc funcţia de judecător/procuror, raţiunea acestora fiind aceea de a evita confuziunea între aceste funcţii şi orice alte funcţii publice sau private, indiferent de natura lor (politică sau economică). În caz contrar, dacă prin diverse mecanisme legale, s-ar eluda acest text constituţional, activitatea judecătorului/procurorului ar fi pusă sub semnul lipsei de independenţă şi al parţialităţii, după caz, iar percepţia cetăţenilor cu privire la justiţie ar fi grav şi iremediabil afectată. Chiar Comisia de la Veneţia, în Avizul cu privire la proiectul de revizuire a Legii constituţionale privind statutul judecătorilor din Kârgâzstan, paragraful 45, adoptat la cea de-a 77-a sa sesiune plenară din 12-13 decembrie 2008, a subliniat următoarele: „În ipoteza încetării exerciţiului funcţiunii care vizează cazurile în care candidatul este implicat în activităţi politice interzise, Preşedintele emite o decizie. Dacă împrejurările care au dus la încetare (spre exemplu, persoana este membru al partidului politic), judecătorul îşi recapătă exerciţiul funcţiunii printr-o decizie a Preşedintelui. Comisia de la Veneţia recomandă, totuşi, ca judecătorul mai întâi să demisioneze înainte de a concura pentru o funcţie politică, deoarece, chiar dacă un judecător a candidat şi nu a fost ales, acesta va fi identificat cu o anumită tendinţă politică, în detrimentul Independenţei”. De asemenea, Raportul Comisiei de la Veneţia asupra independenţei sistemului judiciar, Partea I: Independenţa judecătorilor, paragraful 62, adoptat la cea de-a 82-a sa sesiune plenară din 12-13 martie 2010, prevede că „judecătorii nu ar trebui să se pună într-o poziţie în care independenţa sau imparţialitatea lor ar putea fi pusă la îndoială. Acest lucru justifică normele naţionale privind incompatibilitatea funcţiei judiciare cu alte funcţii şi este, de asemenea, un motiv pentru care multe state restrâng activităţile politice ale judecătorilor”.
Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că legiuitorul nu poate reglementa nicio excepţie de la textele constituţionale ale art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2). A evita incompatibilitatea constituţională, printr-un mecanism formal de suspendare din funcţie a judecătorului/procurorului, de care Consiliul Superior al Magistraturii ia act, echivalează tot cu o încălcare a Constituţiei, În condiţiile în care Constituţia fixează, în termeni imperativi, incompatibilităţile acestor funcţii, legiuitorul nu poate să înlăture dispoziţia constituţională. Atât timp cât persoana deţine calitatea de judecător sau procuror nu poate exercita decât activităţile specifice acestor funcţii. Numirea sau detaşarea acestora în funcţii de demnitate publică, indiferent de denumirea pe care acestea o poartă, nu poate fi acceptată prin prisma exigenţelor Constituţiei, întrucât se produce, în mod inevitabil, o modificare a felului muncii pe care aceştia o prestează, care, în realitate, justifică drepturile şi obligaţiile aferente statutului lor. Mai mult, întregul statut al judecătorului/procurorului, în mod axiomatic, se axează pe rolul lor constituţional, astfel cum este definit la art. 124 şi 125, respectiv art. 131 şi 132 din Constituţie. Or, asumându-şi, prin diverse mecanisme [numire/detaşare], un rol diferit celui de înfăptuire a justiţiei şi/sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, se încalcă în mod direct, pe de o parte, principiul independenţei judecătorului, principiul separaţiei puterilor în stat şi dispoziţiile referitoare la rolul şi incompatibilităţile judecătorului [art. 1 alin. (4), art. 124 şi art. 125 alin. (3) din Constituţie], iar, pe de altă parte, dispoziţiile constituţionale referitoare la rolul şi incompatibilităţile care însoţesc statutul procurorului [art. 131 şi 132 din Constituţie].
Având în vedere cele anterior stabilite, Curtea îşi extinde controlul, din această perspectivă, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, şi asupra art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă şi ultimă], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele „ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite” şi „precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, la solicitarea Ministerului justiţiei”], pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcţia de ministru al justiţiei”] şi pct. 153 [cu referire la art. 85¹ sintagma „funcţia de ministru al justiţiei”] din lege, dispoziţii care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de cele ale art. I pct. 112 [cu referire la art. 62²] din lege.
Astfel, art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă şi ultimă] din lege, potrivit căruia funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt compatibile cu activităţile didactice de formare şi perfecţionare desfăşurate de instituţiile de pregătire profesională a altor profesii juridice, precum şi cu funcţiile ce pot fi ocupate pe baza unor convenţii internaţionale la care România este parte, cuprinde dispoziţii contrare art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, în sensul că funcţia de judecător/procuror nu este inerentă unei activităţi de formare profesională în privinţa altor profesii juridice, în realitate, fiind vorba despre o altă funcţie sau raport contractual în care judecătorul/procurorul este prestatorul unui serviciu, ce nu are legătură nici cu instruirea pe care trebuie să o asigure judecătorilor/procurorilor şi nici cu vreo funcţie didactică din învăţământul superior. Desigur, în măsura în care judecătorul/procurorul are calitatea de cadru didactic, în virtutea acestei funcţii are posibilitatea de a presta activităţi de formare profesională juridică pentru alte categorii de personal. De asemenea nu este permisă nici desfăşurarea unor activităţi în afara ţării care să pună în discuţie incompatibilităţile constituţionale expres consacrate şi rolul constituţional al judecătorului/procurorului. Prin urmare, funcţia de judecător/procuror este incompatibilă cu orice alte calităţi oficiale în virtutea cărora judecătorul/procurorul prestează activităţi în afara graniţelor ţării, cu excepţia celor didactice.
Curtea nu neagă posibilitatea judecătorului/procurorului de a fi eligibil pentru ocuparea unei funcţii la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale în ipoteza în care actul internaţional incident condiţionează expres accesul la funcţia respectivă de calitatea de judecător/procuror, însă, pentru aceasta, legiuitorul trebuie să reglementeze o soluţie normativă corespunzătoare, în acord cu exigenţele Constituţiei. Având în vedere incompatibilitatea constituţională expresă, pentru ipoteza în care judecătorul/procurorul optează în sensul exercitării unei astfel de funcţii, funcţia deţinută anterior încetează, acesta putându-şi relua postul, în condiţiile rezervării sale.
De asemenea, pentru aceleaşi motive, Curtea constată neconstituţionalitatea art. I pct. 97 din lege [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele „ori ia alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite” şi „precum şi ia instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, la solicitarea Ministerului justiţiei”]. Astfel, cele anterior arătate se aplică şi funcţiilor publice de execuţie sau conducere, distincte de cele de demnitate publică, din cadrul autorităţilor executivă sau legislativă, cu excepţia Ministerului Justiţiei sau unităţilor subordonate acestuia, întrucât acestea din urmă se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei. Aşadar, nu este admis ca, pe calea detaşării, judecătorul sau procurorul să încalce normele constituţionale referitoare la incompatibilităţi, legiuitorului nefiindu-i permisă crearea unor procedee de eludare a unor interdicţii de natură constituţională. Mai mult, acesta are obligaţia de a elimina din dreptul pozitiv soluţiile legislative constatate ca fiind neconstituţionale, precum cele ce se regăsesc, spre exemplu, în actualul art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Având în vedere cele anterior reţinute, Curtea constată că detaşarea judecătorilor/procurorilor este permisă atât în cadrul Ministerului Justiţiei sau unităţilor subordonate acestuia, cât şi în cel al structurii autorităţii judecătoreşti [la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, precum şi în cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti/parchetelor, după caz], din moment ce activitatea acestora se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei.
Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcţia de ministru al justiţiei”] şi pct. 153 [cu referire la art. 85¹ sintagma „funcţia de ministru al justiţiei”] din lege, Curtea reţine că funcţia de ministru al justiţiei este incompatibilă cu cea de judecător/procuror, neputându-se cumula aceste două calităţi nici potrivit Constituţiei şi nici Legii nr. 303/2004, în vigoare la data pronunţării prezentei decizii. Prin urmare, durata mandatului de ministru al justiţiei nu poate fi valorificată la stabilirea/actualizarea sau recalcularea drepturilor de pensie de serviciu potrivit Legii nr. 303/2004.
Având în vedere cele de mai sus, legiuitorului îi revine obligaţia de a pune de acord în procesul de reexaminare a legii toate prevederile acesteia ce privesc incompatibilităţile, inclusiv cele aflate în vigoare, cu prezenta decizie.
În consecinţă, art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) teza penultimă şi ultimă], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele „ori ia alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite” şi „precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, la solicitarea Ministerului justiţiei” ], pct. 112 [cu referire la art. 62²], pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcţia de ministru al justiţiei”] şi pct. 153 [cu referire la art. 85¹ sintagma „funcţia de ministru al justiţiei” ] din lege încalcă art. 1 alin. (4), art. 124, art. 125 alin. (3), art. 131 şi art. 132 alin. (2) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 112 [cu referire la art. 623] din lege, Curtea constată că acestea sunt inadmisibile, nefiind motivate. Textul nu se referă la incompatibilităţile judecătorilor/procurorilor, ci la efectele pe care le are asupra mandatului funcţiei de conducere suspendarea din funcţie pe o durată mai mare de un an în cazul în care acesta a fost trimis în judecată pentru o infracţiune în raport cu care s-a apreciat că aduce atingere prestigiului profesiei, sintagmă similară celei cuprinse în art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, şi constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind calitatea legii, prin faptul că art. I pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] din lege dublează prevederile art. I pct. 112 [cu referire la art. 62⁴] din aceeaşi lege, Curtea reţine că art. I pct. 112 [cu referire la art. 62⁴] din lege prevede că „La solicitarea expresă a judecătorului sau procurorului se poate dispune suspendarea voluntară din magistratură pe o durată de cel mult 3 ani, cu posibilitatea prelungirii pentru încă 3 ani. Suspendarea se constată prin hotărâre a secţiei corespunzătoare, la solicitarea expresă a judecătorului sau procurorului. […]. Pe durata suspendării voluntare nu operează incompatibilităţile şi interdicţiile specifice”, în timp ce art. I pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2) ] din lege prevede: „(2) Judecătorii şi procurorii au dreptul să opteze pentru autosuspendarea din activitate pe o durată de până la 2 ani. De această opţiune ia act secţia corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior ai Magistraturii. Pe durata suspendării, nu le este aplicabil regimul incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege”.
Cu privire la natura juridică a suspendării contractului individual de muncă, Curtea reţine că aceasta reprezintă o încetare temporară a principalelor efecte ale contractului individual de muncă – prestarea muncii şi plata salariului -, tocmai caracterul său temporar deosebind-o de încetarea contractului. Cauzele suspendării au caracter temporar şi pot avea sau nu caracter culpabil. Desigur, judecătorul/procurorul este numit în funcţie, raportul său de muncă fiind calificat drept unul de serviciu. Acesta se supune legii speciale care îi reglementează statutul. Totuşi, Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii [art. 1 alin. (2) din Codul muncii].
Întrucât judecătorul/procurorul exercită o funcţie publică, statutul acestora trebuie să determine în mod expres şi limitativ atât cauzele de suspendare din funcţie, cât şi pe cele de încetare a funcţiei. În privinţa cauzelor de suspendare, art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prevede atât cauze cu caracter culpabil [când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni; când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu; când a fost sancţionat disciplinar, în condiţiile art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004], cât şi cele fără culpă (când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să îşi exercite funcţia în mod corespunzător). Acestea sunt cauze de suspendare de drept. De asemenea se poate dispune suspendarea din funcţie pe perioada desfăşurării procedurilor disciplinare, în condiţiile art. 52 din Legea nr. 317/2004, care se constituie într-o cauză de suspendare lato sensu la iniţiativa Consiliului Superior al Magistraturii.
La aceste cauze de suspendare din funcţie, legiuitorul a reglementat suspendarea la iniţiativa judecătorului/ procurorului. Această „instituţie juridică” este una nouă din punct de vedere normativ în corpul Legii nr. 303/2004 şi se constituie într-o reglementare specială faţă de prevederile Codului muncii în privinţa cauzelor de suspendare a raporturilor de muncă aplicabile şi judecătorilor şi procurorilor. Noul caz de suspendare din funcţie are drept criteriu manifestarea arbitrară de voinţă a judecătorului/procurorului. Deci, autosuspendarea/suspendarea voluntară constituie, de fapt, o suspendare din iniţiativa judecătorului/procurorului, iar cauza pentru care se solicită autosuspendarea/suspendarea voluntară este lăsată, în mod exclusiv, la latitudinea acestuia. Or, o funcţie publică prevăzută prin Constituţie, precum cea de judecător/procuror, presupune reglementarea unui statut bine definit, fără elemente de subiectivitate şi arbitrariu. Un asemenea statut se caracterizează prin reglementarea riguroasă a carierei, a drepturilor şi îndatoririlor, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, toate având ca finalitate exercitarea în condiţii optime a funcţiei publice. Mai mult, o funcţie publică este instituită tocmai pentru a fi exercitată constant şi continuu, şi nu pentru a nu fi exercitată, ca urmare a apelării de către titularul acesteia la diverse procedee de întrerupere intempestivă şi voluntară; prin urmare, cazurile de suspendare din exerciţiul acesteia trebuie în mod exact şi limitativ determinate şi reglementate.
Modul în care este reglementată autosuspendarea/ suspendarea voluntară indică faptul că Consiliul Superior al Magistraturii o constată sau că ia act, ceea ce înseamnă că este un drept propriu al magistratului, care, în funcţie de voinţa sa arbitrară, poate decide autosuspendarea sa din funcţie. Or, o asemenea reglementare contravine în sine statutului judecătorului/procurorului, aceştia punându-se ei înşişi în situaţia de a nu mai înfăptui justiţia şi, respectiv, de a nu mai reprezenta interesele generale ale societăţii şi apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Mai mult, se observă că, pe toată perioada autosuspendării/suspendării voluntare, în privinţa judecătorului/procurorului nu mai operează interdicţiile şi incompatibilităţile specifice funcţiei. În consecinţă, acesta poate desfăşura orice fel de activităţi [economice, politice sau de altă natură] care, din punct de vedere normativ, îi sunt interzise tocmai prin statutul funcţiei sale. Acesta, suspendat fiind, dar exercitând o profesie juridică dintre cele menţionate la art. 82 alin. (1) sau (2) ori art. 86 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate, poate acumula vechime juridică în alte profesii juridice valorificabilă la stabilirea/actualizarea sau recalcularea drepturilor de pensie de serviciu, potrivit art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, ceea ce reprezintă, în sine, o eludare a rolului constituţional al judecătorului/ procurorului.
Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că, în urma încetării suspendării judecătorului/procurorului, prin revenirea sa în rândurile judecătorilor/procurorilor activi, se produce o fragilizare a sistemului judiciar, în sensul că trăsăturile esenţiale ale acestui sistem, respectiv independenţa şi imparţialitatea, pot fi afectate în mod iremediabil de natura activităţilor pe care acesta le-a desfăşurat în perioada antereferită şi de reputaţia astfel dobândită, imprimându-se asupra sistemului judiciar imaginea funcţiilor/activităţilor pe care judecătorul/procurorul le-a exercitat. Mai mult, justiţiabilul va percepe întregul sistem ca fiind unul guvernat după reguli străine autorităţii judecătoreşti, identificând-o pe aceasta din urmă cu celelalte autorităţi ale statului. Cu alte cuvinte, printr-o asemenea abordare a carierei judecătorului/procurorului, sistemul judiciar poate deveni, cu uşurinţă, o prelungire sau o anexă a celorlalte puteri sau a altor profesii. În consecinţă, Curtea constată că se încalcă, astfel, art. 124, art. 125 alin. (3), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, dacă sistemul judiciar s-ar confrunta cu aceste autosuspendări, ar fi pusă în discuţie chiar buna funcţionare a acestuia, iar textele constituţionale referitoare la exercitarea efectivă a autorităţii judecătoreşti ar dobândi valenţe declarative.
Mai mult, astfel cum arată autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, cele două texte legale se dublează din punctul de vedere al conţinutului normativ, în sensul că, indiferent de denumirea aleasă, respectiv autosuspendare/ suspendare voluntară sau procedura de constatare/luare la cunoştinţă pe care o parcurge cererea judecătorului/ procurorului, se reglementează aceeaşi situaţie, şi anume suspendarea din funcţie la cerere, iar, din coroborarea textelor criticate, s-ar ajunge la o autosuspendare voluntară pe durata a 8 ani, ceea ce frizează ridicolul. Prin urmare, având în vedere paralelismul legislativ reglementat, se încalcă şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Având în vedere că art. I pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma „nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi art. 8” prin raportare la art. 62 alin. (1³)] din lege nu poate fi disociat de art. I pct. 112 [cu referire la art. 624] şi pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] din lege, sub aspectul soluţiei legislative referitoare la inaplicabilitatea interdicţiilor şi incompatibilităţilor specifice funcţiei de judecător/procuror pe perioada suspendării din funcţie, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se va pronunţa şi asupra acestora. Astfel, Curtea reţine că, în ipoteza suspendării din funcţie la cerere „pentru situaţii personale deosebite”, nu există niciun motiv pentru care să nu opereze interdicţiile şi incompatibilităţile specifice calităţii de judecător/procuror. Deşi textul la care se trimite poate avea o sferă largă de aplicare [suspendarea din funcţie la cerere „pentru situaţii personale deosebite”], textul care trimite nu poate alătura acestuia consecinţe juridice incompatibile cu textul Constituţiei. Este de observat că acest text de lege, prin înglobarea ideală a sferei largi de cuprindere a normei la care trimite, reglementează un mecanism juridic de natură a eluda incompatibilităţile specifice funcţiei de judecător/procuror, fiind, aşadar, contrară art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie.
În consecinţă, art. I pct. 112 [cu referire la art. 62⁴] şi pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] din lege încalcă art. 124, art. 125 alin. (3), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, iar art. I pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma „nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute ia art. 5 şi art. 8” prin raportare la art. 62 alin. (13)] din lege încalcă art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate care privesc art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2¹)] din lege, în sensul că încalcă art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, întrucât reglementează interdicţia cumulului pensiei de serviciu, care are natura unei pensii pentru limită de vârstă, cu salariul până la împlinirea vârstei de 65 de ani, Curtea constată că acestea sunt întemeiate.
Este de observat că interdicţia cumulului pensiei de serviciu cu salariul vizează numai pensia de serviciu obţinută conform art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, respectiv a pensiei de serviciu care nu este condiţionată de împlinirea vârstei de 60 de ani, ci numai de vechimea de 25 de ani în funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, judecător ori procuror financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi sau în profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult.
Prin urmare, pensia de serviciu obţinută în condiţiile noilor dispoziţii ale art. 82 alin. (1) (condiţionată de împlinirea vârstei de 60 de ani) şi alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (condiţionată numai de o vechime de 20 de ani în funcţia de judecător/procuror/magistrat-asistent, fără un criteriu de vârstă) este exclusă de la interdicţia cumulului pensie-salariu. Astfel, este surprinzătoare opţiunea legiuitorului în sensul că numai pensia de la art. 82 alin. (2), nu şi cea de la alin. (3) din lege, nu este exclusă de la interdicţia cumulului, având în vedere că niciuna dintre acestea nu este condiţionată, potrivit noii reglementări, de un criteriu de vârstă, ci numai de vechime. Aceasta se poate explica prin faptul că în prezent şi pensia de la alin. (3) este condiţionată de un criteriu de vârstă (60 de ani), criteriu ce este eliminat prin legea criticată, însă, reglementarea cu privire la interdicţia cumulul pensie-salariu nu a mai fost corelată şi cu art. 82 alin. (3) din lege.
Noţiunea de salariu este definită la art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, potrivit căruia „cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”. De asemenea salariul este definit în Codul muncii, la art. 159 alin. (1), potrivit căruia „Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă”. Prin urmare, noţiunea de salariu este una clară, nesusceptibilă de interpretări, definindu-se ca fiind contraprestaţia pe care toate categoriile socioprofesionale angajate într-un raport de muncă îl primesc pentru munca depusă. Sub acest aspect nu se poate reţine nicio încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament să aibă o raţiune licită (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, sau Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
Cu privire la reducerile operate personalului plătit din fonduri publice în perioada 2009-2010, Curtea a statuat că „angajaţii din mediul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizaţiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli – mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat şi un angajator” [Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011].
Astfel, este adevărat că legiuitorul poate stabili condiţiile acordării/suspendării/încetării pensiei de serviciu, care este considerată pensie pentru limită de vârstă, însă, reglementarea astfel adoptată trebuie să ţină cont de prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie. Raportat ia cauza de faţă, Curtea constată că interzicerea cumulului pensie de serviciu-salariu vizează atât salariul obţinut pe personalul plătit din fonduri publice, cât şi salariul plătit de către angajatori privaţi. Or, o asemenea reglementare încalcă dreptul la muncă al persoanelor beneficiare a unei pensii de serviciu în ipoteza în care aceştia ar dori să îşi desfăşoare activitatea în sfera privată. Mai mult, se constată că problema cumulului pensiei fie ea contributivă, fie de serviciu cu salariul/indemnizaţia a mai fost analizată de Curte în jurisprudenţa sa, mai exact în perioada apariţiei crizei economice, iar interdicţia instituită a fost justificată pe tărâmul art. 53 din Constituţie. Chiar şi în aceste condiţii, legiuitorul nu a reglementat interdicţia cumulului pensie-salarii obţinut din mediu privat.
Constatându-se neconstituţionalitatea normei în raport cu art. 41 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale (Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009), interdicţia cumulului pensie-salariu nu poate viza persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres în Constituţie. Astfel, Legea fundamentală stabileşte în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupă unele funcţii publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei privind exprimarea opţiunii cu privire la suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării funcţiei este incompatibilă cu Constituţia. Ca urmare, numai în măsura în care interdicţia cumulului pensie-salariu nu se referă la aceste categorii de persoane, soluţia legislativă adoptată de legiuitor în privinţa reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanţă cu prevederile constituţionale. Drept care Curtea a stabilit că această interdicţie este constituţională în măsura în care nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituţie. Or, raportat la cauza de faţă, Curtea constată că legiuitorul nu a operat distincţiile necesare şi a reglementat tale quale interdicţia cumulului pensie-salariu, ceea ce este contrar art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.
De asemenea, textul legal criticat încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie, în sensul că o asemenea interdicţie nu poate fi reglementată doar în privinţa unei categorii socioprofesionale în timp ce alte categorii de persoane, beneficiare şi ele la rândul lor de pensii de serviciu, vor putea realiza cumulul acestora cu salariul obţinut în sfera publică. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Astfel, legiuitorul, deşi are competenţa constituţională să reglementeze interdicţia cumulului pensiei de serviciu cu salariul, trebuie să aplice aceeaşi unitate de măsură în privinţa tuturor categoriilor socioprofesionale beneficiare ale unei astfel de pensii, neputând reglementa cu privire la acest aspect în mod selectiv. Prin urmare, interzicerea în mod singular numai în privinţa beneficiarilor dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 303/2004 a cumulului pensiei de serviciu cu salariul este contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie [a se vedea şi Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009].
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate care vizează art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2²)] din lege, Curtea reţine că legiuitorul are competenţa constituţională de a interzice cumulul pensiilor de serviciu sau a indemnizaţiilor speciale. Însă, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, se constată că textul este neclar, întrucât trimite la un articol (art. 81) pe care îl califică dreptul unul care reglementează pensii de serviciu; or, în fapt, reglementează indemnizaţia de care beneficiază judecătorul/procurorul la ieşirea la pensie. În realitate, legiuitorul a dorit să reglementeze, pe de o parte, interdicţia cumulului între indemnizaţii şi, pe de altă parte, interdicţia cumulului între pensii speciale. Aşadar, nu s-a dorit reglementarea interdicţiei cumulului între pensii de serviciu şi indemnizaţii speciale, ci între pensii de serviciu, astfel cum ar fi trebuit să rezulte din textul criticat. Prin urmare, datorită modului confuz de redactare, Curtea reţine că se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
În consecinţă, art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2¹) şi (2²)] din lege încalcă art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Având în vedere că a fost analizată şi admisă obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2¹) şi (2²)] din lege, care viza, în exclusivitate, materia pensiilor de serviciu al judecătorilor şi procurorilor, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, îşi extinde controlul de constituţionalitate cu privire la art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5¹) şi (5²)] din lege, aceste text fiind într-o conexiune implicită cu materia reglementată de art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (21) şi (2²)] din lege.
Astfel, art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (51) şi (5²)] din lege, nou introdus, acordă dreptul la pensie de serviciu notarilor de stat. Or, obiectul de reglementare al legii analizate este statutul judecătorilor şi procurorilor, nefiind admis ca prin legea privind statutul unei categorii socioprofesionale să se reglementeze drepturi şi obligaţii ale altor asemenea categorii, În sensul celor de mai sus se reţine că, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic”, iar, potrivit art. 52 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000, „Dispoziţiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul şi principiile acesteia”. Astfel, nu este permisă introducerea în legea care priveşte judecătorii şi procurorii a unor reglementări care privesc, în exclusivitate, notarii de stat. Prin urmare, Curtea reţine că se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
De asemenea, Curtea constată că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a reglementa pensii de serviciu, în funcţie de politica sa, însă acesta nu poate realiza o paralelă şi o confuziune între funcţia de notar de stat şi cea de judecător sau procuror. Stabilirea şi calcularea cuantumului pensiei de serviciu al notarului de stat în raport cu indemnizaţia unui judecător cu grad profesional de tribunal indică faptul că activitatea notarului de stat este asimilată cu cea a unui judecător având un anumit grad profesional. Ori de câte ori s-au acordat pensii de serviciu, stabilirea şi cuantumul acestora au avut în vedere veniturile categoriei socioprofesionale respective, şi nu a unei alte categorii socioprofesionale. Or, art. 1 alin. (5) din Constituţie nu permite astfel de asimilări şi este încălcat şi din această perspectivă. În acest context, Curtea reţine şi discriminarea judecătorilor cu grad profesional de judecătorie, care automat vor primi un cuantum al pensiei de serviciu mai mic decât notarii de stat, ceea ce demonstrează încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Se mai reţine că art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5¹)] din lege este şi imprecis, întrucât nu se înţelege categoria de pensie de serviciu de care beneficiază notarul de stat şi cum se valorifică alte vechimi juridice în calculul pensiei de serviciu. Astfel cum s-a arătat, textul nu prevede că vechimea de notar de stat se ia în considerare pentru stabilirea pensiei de serviciu a judecătorului/procurorului, ci consacră o pensie de serviciu distinctă prin raportare la judecătorul cu grad profesional de tribunal. Or, în aceste condiţii, nu se poate cunoaşte dacă notarul de stat beneficiază de pensia de serviciu stabilită şi calculată conform art. 82 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 303/2004 sau de ambele şi cum se calculează în cazul în care există şi alte vechimi juridice ce ar putea fi valorificate pentru deschiderea dreptului la pensie de serviciu. Prin urmare, Curtea constată că şi din această perspectivă se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Potrivit art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5²)] din lege, poate beneficia de pensie de serviciu şi persoana care a îndeplinit funcţia de notar de stat cu o vechime ce cel puţin 10 ani în această funcţie, caz în care pensia de serviciu se micşorează cu 15%, fiind, deci, de 65% din indemnizaţia unui judecător cu grad profesional de tribunal. Or, niciun judecător nu poate beneficia de pensie de serviciu dacă are numai 10 ani de vechime în funcţie. O asemenea pensie de serviciu, precum cea reglementată de textul analizat, pune în discuţie respectarea principiului egalităţii în drepturi. Nu este permis ca o categorie socioprofesională să beneficieze de pensie de serviciu mai favorabilă decât categoria socioprofesională la care o asimilează legiuitorul, procedeu în sine neconstituţional. Prin urmare, şi sub acest aspect textul încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5¹) şi (5²)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Cu privire la criticile aduse art. I pct. 156 [referitor la art. 96] din lege, Curtea constată că art. 96 din Legea nr. 303/2004 reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum şi acţiunea în regres a statului împotriva judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
În materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale este reglementat, în prezent, de Codul de procedură penală. Potrivit art. 538 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. De asemenea, dreptul la repararea de către stat a pagubei subzistă şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Totodată, art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, iar, după moartea acesteia, poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului. Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată în urma admiterii acţiunii pentru repararea pagubei anterior descrisă, precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 şi 539, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva Instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii. Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că „cel asigurat” (judecătorul/ procurorul – sn.) a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.
În materie extrapenală, în forma în vigoare a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
În ambele materii nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date, statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an, fără a se preciza momentul de la care curge acest termen pentru cele două tipuri de acţiuni.
Având în vedere cele anterior expuse, contrar susţinerilor autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, eroarea judiciară nu se circumscrie numai la materia penală, ci poate privi şi alte materii (civilă/administrativă), persoanele afectate de aceasta având aceeaşi îndreptăţire la repararea prejudiciului suferit. Din perspectiva apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentele garantate prin Constituţie nu se poate face nicio distincţie după cum eroarea judiciară a fost comisă în materie penală sau extrapenală, din contră, subzistă aceeaşi obligaţie a statului la repararea consecinţelor acesteia. Raportat la eroarea judiciară în materie extrapenală, Curtea constată că, în prezent, răspunderea civilă a statului şi, cea subsidiară, a judecătorului/procurorului poate fi antrenată numai dacă în prealabil a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Cu alte cuvinte, nu poate exista răspundere civilă pentru eroare judiciară, fără răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Această soluţie legislativă este constituţională în sine (a se vedea Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015), fără a exclude, însă, şi posibilitatea reglementării altor soluţii legislative cu privire la condiţiile angajării răspunderii civile a statului şi cu privire la procedura angajării răspunderii civile a judecătorului/procurorului. În acest sens se observă că textul constituţional al art. 52 alin. (3) nu condiţionează răspunderea civilă de răspunderea penală/disciplinară a judecătorului, ceea ce înseamnă că a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluţii legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie. Actuala soluţie legislativă, astfel cum s-a arătat, este constituţională în sine, dar nu exclusivă. Prin urmare, este de competenţa exclusivă a legiuitorului să reglementeze sfera răspunderii statului, pentru a garanta într-un mod mai complet cetăţeanul pentru erorile judiciare săvârşite, şi procedura prin care statul se poate îndrepta împotriva judecătorului/procurorului.
Astfel, textul actual al art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 asigură, în materie extrapenală, o răspundere limitată a statului cu privire la erorile judiciare, în sensul că acesta va indemniza persoana vătămată numai dacă, în prealabil, a fost stabilită răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Întrucât numai fapta pentru care a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului este de natură să determine o eroare judiciară, rezultă că, în lipsa acestei din urmă răspunderi constatate ca atare, nu există o faptă generatoare a unei erori judiciare care să poată fi „reparată” prin indemnizarea persoanei vătămate de către stat.
În noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiţionată de săvârşirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar. Se realizează, astfel, o distincţie, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului şi cea a judecătorului/procurorului şi, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Din modul de redactare a noului text normativ se înţelege că statul va indemniza persoanele vătămate dacă s-a produs o eroare judiciară, indiferent de conduita magistratului în cauză; practic, răspunderea civilă a statului este îndepărtată de sfera răspunderii penale/disciplinare a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă şi obiectivă, nefiind condiţionată de poziţia subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului. În sine, acest mecanism nu este contrar art. 52 alin. (3) din Constituţie, fiind chiar o expresie largă a acestuia, aflată la îndemâna legiuitorului.
În prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală, care se menţin şi în nouă reglementare; acestor situaţii, în materie penală, noul text, lărgind definiţia erorii judiciare şi nelimitând-o numai la cele 2 articole din Codul de procedură penală antereferite, le-a adăugat în mod implicit şi alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil. În materie extrapenală, noua reglementare se desprinde de paradigma actualului art. 96, în sensul că introduce răspunderea civilă obiectivă pentru eroarea judiciară. O asemenea reglementare normativă şi opţiunea pentru aceasta ţin de alegerea şi voinţa corpului legiuitor. Totuşi, definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă [cu privire la cerinţele de calitate a legii, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014] şi să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară şi o greşeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care orice greşeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. Constituţia prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noţiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produc consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiţie acestei noţiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobişnuită de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, raportându-se, astfel, la greşeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraţionale. Se evită, astfel, de exemplu, şi situaţia calificării jurisprudenţei neunitare sau a revirimentului jurisprudenţial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituţie.
Totodată, legiuitorul trebuie să albă în vedere faptul că noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei (a se vedea, cu privire la interpretarea textelor constituţionale şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012). Ea aduce în discuţie caracterul defectuos al funcţionării serviciului justiţiei, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se ţină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cu cuvinte, eroarea judiciară nu trebuie să fie privită numai prin prisma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti greşite, contrare realităţii, ci şi din perspectiva modului de desfăşurare a procedurii (lipsa de celeritate, amânări nejustificate, redactarea cu întârziere a hotărârii). Această ultimă componentă este importantă pentru modul în care decurge procedura de judecată, mod care în sine poate provoca prejudicii iremediabile; prin urmare, chiar dacă o parte îşi valorifică/îşi apără cu succes dreptul său subiectiv dedus judecăţii, ea poate suferi prejudicii mai însemnate decât chiar câştigul obţinut în urma finalizării favorabile a procesului [spre exemplu, o întindere în timp excesivă a procedurii].
În continuare, Curtea mai reţine că o abatere neobişnuită/crasă de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecinţă o vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară.
Având în vedere cele de mai sus, se constată că definiţia erorii judiciare cuprinsă în art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege este mult prea generică. Este evident că printr-o greşită desfăşurare a unei proceduri judiciare, chiar remediată în cadrul procedurii de judecată, per se se produce o vătămare a drepturilor/intereselor legitime ale unei persoane. Or, o asemenea definiţie normativă nu se subsumează conceptului de eroare judiciară. Practic, din definiţia dată erorii judiciare, prin textul art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege, statul va răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia.
În continuare, se reţine că în vederea angajării răspunderii statului pentru o eroare judiciară, aceasta trebuie să fie constatată ca atare. Din textul de lege rezultă că alin. (7) reglementează o acţiune în răspundere civilă delictuală în care se stabileşte eroarea judiciară [adică a faptei ilicite, cu excepţia ipotezelor art. 538 şi art. 539 din Codul de procedură penală, unde eroarea a fost deja stabilită], paguba propriu-zisă [vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate] şi relaţia de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. În noua paradigmă legislativă se poate acorda judecătorului/procurorului şi dreptul de a interveni chiar în această procedură.
După repararea prejudiciului în această manieră, statul, potrivit Constituţiei, are o acţiune în regres împotriva judecătorului/procurorului, dacă acesta şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Astfel, statul este cel care, în cadrul acţiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 173). Sub aspectul instituirii competenţei de judecată a Curţii de Apel Bucureşti în privinţa acţiunii în regres a statului, alin. (8), nou conceput, nu este contrar art. 52 alin. (3) sau art. 134 din Constituţie. Aşa cum s- a arătat, în cauză, nu este vorba despre o acţiune disciplinară, ci de una în răspundere civilă, astfel încât acţiunea statului împotriva judecătorului/procurorului nu este condiţionată de tragerea mai întâi la răspundere disciplinară a judecătorului (competenţă care ar reveni, în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii). Chiar dacă exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă constituie abatere disciplinară, între cele două forme de răspundere disciplinară/civilă nu există o legătură intrinsecă pentru ca, în mod obligatoriu, să rezulte o intercondiţionare între ele. Nefiind în discuţie răspunderea disciplinară a judecătorului, nu se poate angaja competenţa Consiliului Superior al Magistraturii sau cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru acţiunile formulate împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, stabilirea competenţei Curţii de Apel Bucureşti în privinţa soluţionării acţiunilor în regres este realizată în conformitate cu art. 1 alin. (5) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie.
Se mai reţine că reglementarea competenţei de judecată a instanţelor judecătoreşti este de competenţa legiuitorului, Curtea neputând interveni decât dacă acesta contrazice în mod expres textul Constituţiei. Or, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţie, se constată că acesta nu fixează nicio condiţie în acest sens. Mai mult, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, nu se poate pune problema aplicării art. 134 alin. (3) din Constituţie, respectiv competenţa rezervată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie disciplinară.
Cu privire la caracterul obligatoriu al introducerii acţiunii în regres, Curtea, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 174, a statuat că, „deşi sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să îşi exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introdusă în corpul art. 52 alin. (3) din Constituţie poate duce la situaţii inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acţiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenţia instanţei judecătoreşti. De aceea, conţinutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condiţiile legii”.
Raportat la cauza dedusă judecăţii, Curtea constată că din modul de formulare a textului de lege nu reiese faptul că acesta trebuie coroborat cu alineatul (2), în sensul că acest caracter obligatoriu al acţiunii în regres se referă la ipotezele în care există rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Or, statul trebuie să realizeze o primă evaluare şi nu să introducă mecanic o asemenea acţiune. Astfel, statul, prin reprezentanţii săi, va trebui să formuleze acţiuni în regres numai dacă în urma evaluării realizate la nivelul acestuia se apreciază că există gravă neglijenţă sau rea-credinţă. Dacă statul, prin reprezentanţii săi, exercită acţiunea în regres, prin neluarea în considerare a prevederilor alineatului (2), astfel cum rezultă din modul de redactare a textului de lege criticat, s-ar ajunge la translatarea acţiunii în răspundere civilă obiectivă promovată împotriva statului la acţiunea în regres promovată împotriva magistratului. Ar rezulta că magistratul ar fi chemat în judecată ori de câte ori statul „pierde” un proces în condiţiile art. 96 alin. (7), în temeiul răspunderii civile obiective. Or, deşi acţiunea de regres are în vedere răspunderea civilă subiectivă, caracterul obligatoriu al acţiunii statului, astfel cum aceasta este reglementată, nu lasă nicio marjă de apreciere în privinţa acestuia pentru a discerne dacă sunt îndeplinite criteriile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile subiective a judecătorilor/ procurorilor.
Chiar dacă eroarea judiciară este definită corect şi va viza erorile crase în interpretarea şi aplicarea normelor de drept procesual şi material, odată ce statul a răspuns pentru prejudiciul creat, nu este răsturnată prezumţia de exercitare de către magistrat a funcţiei cu bună-credinţă şi în acord cu exigenţele profesionale. Numai în măsură în care rezultă serioase dubii cu privire la acestea, statul poate exercita acţiunea în regres. Prin urmare, revine statului obligaţia de a realiza o procedură de filtraj în vederea formulării acţiunii în regres şi de a-şi prezenta dovezile/probele în legătură cu poziţia personală şi subiectivă avută de către magistratul respectiv în judecarea cauzei. Aşadar, sarcina probei revine statului, iar prezumţiile anterioare, simple, prin natura lor, pot fi răsturnate numai ca urmare a intervenirii unei hotărâri judecătoreşti de soluţionare a acţiunii în regres.
Cu privire la problema determinării relei-credinţe sau a gravei neglijenţe, Curtea constată că definiţiile oferite la alin. (4) şi (5) sunt de natură să altereze sensul acestor termeni, ceea ce duce, în mod direct, la afectarea art. 52 alin. (3) din Constituţie, îndepărtându-se, în mod discutabil, de la elementele definitorii ale relei-credinţe şi ale gravei neglijenţe, astfel cum acestea sunt reglementate în conţinutul normativ al art. 99¹ din Legea nr. 303/2004, care prevede:

„(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.

Textul propus, introducând în ecuaţie Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a cărei reflectare în ordinea naţională a statelor membre ale Consiliului Europei se realizează prin jurisprudenţa Curţii, nu face distincţia între jurisprudenţa consolidată şi cea evolutivă a Curţii (având în vedere caracterul viu al Convenţiei). Numai textele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în privinţa cărora s-a dezvoltat o jurisprudenţă consolidată pot cădea sub incidenţa erorii judiciare în cele două forme (rea- credinţă/gravă neglijenţă), sens în care se reţine şi Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 847/2016 privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor, adoptat, la cea de-a 107-a sa reuniune plenară din 10-11 iunie 2016. Normativizând expres, ca standard de referinţă, dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legiuitorul ar fi trebuit să indice şi actele Uniunii Europene (a se vedea jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu referire specială la Hotărârea din 30 septembrie 2003, pronunţată în Cauza C-224/01 Köbler împotriva Austriei, Hotărârea din 13 iunie 2006, pronunţată în Cauza C-173/03 Traghetti del Mediterraneo SpA împotriva Italiei, şi Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunţată în Cauza C-379/10 Comisia împotriva Italiei). De asemenea, în definirea gravei neglijenţe trebuia indicată intensitatea culpei, şi nu orice culpă să determine grava neglijenţă, astfel cum apare în textul de lege supus analizei; cu privire la categoriile de norme încălcate trebuiau indicate identic ca la definirea relei-credinţe. În ambele cazuri, sintagma „determinând o eroare judiciară” nu este corespunzătoare, întrucât reaua-credinţă nu se defineşte prin faptul că a determinat o eroare judiciară, ci aceasta este un rezultat al exercitării funcţiei cu rea-credinţă. Aceeaşi observaţie este valabilă în privinţa gravei neglijenţe. Curtea subliniază că este de competenţa legiuitorului reglementarea sferei de cuprindere a noţiunii de eroare judiciară, fiind la aprecierea sa normativizarea situaţiilor şi ipotezelor în care statul va răspunde civil pentru erorile comise în desfăşurarea actului de justiţie, cu indemnizarea corespunzătoare a persoanelor prejudiciate din fondurile sale. Corelativ acestui drept de apreciere al legiuitorului, acesta trebuie să realizeze o necesară coroborare a unei asemenea opţiuni legislative cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la răspunderea magistraţilor, în sensul de a stabili, în mod riguros, că răspunderea civilă a acestora este angajată numai în condiţiile în care şi-au exercitat prerogativele funcţiei lor cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, ceea ce evidenţiază că nu există o suprapunere între cele două răspunderi – a statului, respectiv a magistratului – şi că răspunderea statului nu angajează, în mod implicit, răspunderea magistratului. O asemenea delimitare între cele două tipuri de răspundere se impune tocmai pentru a evita crearea unui sentiment de temere a magistratului în a-şi exercita atribuţiile sale constituţionale şi legale.
De asemenea se constată că definirea relei-credinţe şi a gravei neglijenţe este realizată într-un mod care aducă în discuţie, în mod corect, atât încălcarea normelor de drept material, cât şi a celor de drept procesual; în schimb, eroarea judiciară, aşa cum este definită în alin. (3) al art. 96 din lege, este raportată numai la desfăşurarea greşită a unei proceduri judiciare, ceea ce înseamnă că sfera sa materială de cuprindere este mai redusă decât în privinţa relei-credinţe sau a gravei neglijenţe. În acest context normativ se reţine că eroarea judiciară poate fi comisă şi prin cele două modalităţi, drept pentru care poate fi calificată drept noţiunea gen, iar modalităţile de realizare a erorii judiciare, fiind specii ale acesteia, trebuie să i se subsumeze. În cazul de faţă, Curtea constată o deficienţă în definirea erorii judiciare, care pare a nu cuprinde încălcarea normelor de drept material.
Având în vedere cele expuse, legiuitorul trebuie să coreleze alin. (3) cu alin. (4) şi (5) ale art. 96 din lege, în sensul dezvoltării corespunzătoare a noţiunii de eroare judiciară.
Având în vedere cele de mai sus, se constată că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) şi (8) teza întâi] din lege încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 52 alin. (3) din Constituţie. Totodată, se reţine că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2) şi (6), (7), (8) teza a doua, alin. (9) şi (10) ] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 52 alin. (3) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)] din lege în sensul că noua sa redactare, potrivit căreia constituie abatere disciplinară ,,r) nemotivarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în termenele prevăzute de lege”, se suprapune cu prevederile lit. h) a aceluiaşi articol, potrivit cărora reprezintă abateri disciplinare „nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”, Curtea, prealabil analizei criticii punctuale de neconstituţionalitate, observă că textul examinat consacră o răspundere obiectivă, care nu ţine seama de poziţia personală a magistratului, astfel încât sancţiunea disciplinară poate fi aplicată indiferent de caracterul imputabil sau nu al faptei. Prin urmare, acceptând necesitatea redactării hotărârilor judecătoreşti în termenul prevăzut de lege, nu se poate ignora elementul de vinovăţie al magistratului. Orice abatere disciplinară se săvârşeşte cu vinovăţie, art. 247 alin. (2) din Codul muncii fiind clar în această privinţă: „Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”. Se mai reţine că Codul muncii se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii; or, Legea nr. 303/2004 nu cuprinde dispoziţii derogatorii cu privire la definirea abaterii disciplinare [a se vedea art. 98 şi următoarele], astfel că ipotezele reglementate ca abateri disciplinare, precum cea analizată, nu pot exceda noţiunii gen. Aşadar, nu poate fi considerată abatere disciplinară săvârşirea unei fapte fără existenţa elementului de vinovăţie, drept care se reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, revenind legiuitorului obligaţia de a pune de acord acest text cu cele stabilite anterior.
În schimb, în privinţa relaţiei textului analizat cu art. 99 lit. h) din lege, Curtea constată că acest din urmă text se aplică în situaţia în care redactarea hotărârilor judecătoreşti este realizată cu vinovăţie, peste termenul reglementat de lege în mod repetat. Astfel, ceea ce diferenţiază cele două ipoteze ale abaterii disciplinare este caracterul unic/repetat al faptei de a nu redacta în termen hotărârea judecătorească. Prin urmare, din această perspectivă, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
De asemenea, Curtea reţine că noul text se referă la nemotivarea hotărârilor/actelor judiciare în termenele prevăzute de lege. Totuşi, se poate observa că, în realitate, în discuţie este neredactarea şi nu nemotivarea pentru că art. 426 din Codul de procedură civilă se referă la redactarea şi semnarea hotărârii, nu la motivarea acesteia, aspect care trebuie, de asemenea, corectat.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹)] din lege în sensul caracterului neconstituţional al normativizării sancţiunii disciplinare a retrogradării în grad profesional, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, reglementarea şi determinarea sancţiunilor disciplinare care pot fi aplicate oricărei categorii socioprofesionale sunt de competenţa legiuitorului. În privinţa judecătorilor/procurorilor, legiuitorul este în drept să stabilească, de asemenea, aceste sancţiuni şi gradarea lor în funcţie de abaterile disciplinare săvârşite, aşadar, de valoarea socială lezată.
Sancţiunea retrogradării în grad profesional nu contravine inamovibilităţii judecătorului. Fapta culpabilă săvârşită de acesta se constituie într-o abatere disciplinară şi, ca efect al abaterii disciplinare, constatată ca atare de Consiliul Superior al Magistraturii, inamovibilitatea nu îl mai poate apăra pe judecător. Limitele inamovibilităţii trebuie întotdeauna raportate la conduita pe care o are judecătorul, acest principiu aplicându-se în mod plenar atunci când acesta îşi exercită funcţia în limitele şi potrivit legii. Principiul inamovibilităţii este acea stare de drept care, în garantarea independenţei judecătorilor, îi apără de riscul de a fi demişi, destituiţi sau retrogradaţi din funcţie fără temei legitim ori mutaţi la alte instanţe, prin delegare, detaşare sau chiar prin promovare, fără consimţământul lor [Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005]. Aşadar, principiul inamovibilităţii îl apără pe judecător cu privire la a nu fi transferat, mutat, înlocuit, retrogradat sau destituit din funcţie în mod aleatoriu/şicanator/după bunul plac al reprezentanţilor autorităţilor executive, legiuitoare sau judiciare, însă, nu se poate susţine că acest principiu constituţional îl apără pe magistrat de normativizarea unor sancţiuni disciplinare, aplicabile exclusiv în ipoteza constatării unor abateri disciplinare. Magistratul are garanţia că aceste sancţiuni pot fi dispuse şi aplicate numai în cadrul unei proceduri disciplinare, soluţionate de Consiliul Superior al Magistraturii, şi nu aleatoriu, ceea ce reprezintă chiar o expresie a acestui principiu, fiind aplicată cu temei legitim [abatere disciplinară].
Dacă judecătorul a săvârşit o faptă care angajează răspunderea sa disciplinară, principiul inamovibilităţii nu poate împiedica aplicarea unei sancţiuni proporţionale şi disuasive în legătură cu fapta sa. Faptul că retrogradarea în funcţie nu este o sancţiune temporară este o chestiune de opţiune a legiuitorului, care a oferit Consiliului Superior al Magistraturii, instanţă de judecată în materie disciplinară, posibilitatea de a aplica şi o asemenea sancţiune în cazurile constatării unor abateri disciplinare grave. Mai mult, este surprinzător că, în mod implicit, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu contestă posibilitatea excluderii în magistratură, sancţiune disciplinară mult mai gravă, dar nu acceptă retrogradarea în grad profesional. Or, repudierea retrogradării în funcţie pe motiv că încalcă principiul inamovibilităţii ar echivala, în mod implicit, cu neconstituţionalitatea sancţiunii de excludere din magistratură. Mai mult, se reţine că, prin introducerea acestei sancţiuni disciplinare, se realizează o dozare mai adecvată a sancţiunilor ce pot fi dispuse, din punctul de vedere al gravităţii, permiţându-se, astfel, ca dispunerea sancţiunii celei mai grave – excluderea din magistratură – să nu se ia decât în cazurile de abateri disciplinare apreciate ca fiind foarte grave. Prin urmare, această reglementare reprezintă o garanţie suplimentară în sensul desfăşurării unei procedurii disciplinare corecte şi obiective, evitând dispunerea automată a excluderii în magistratură atunci când celelalte sancţiuni sunt considerate prea uşoare. În fine, se constată că nimic nu îl împiedică pe judecătorul sau procurorul sancţionat ca, potrivit şi în condiţiile legii, să susţină din nou examenul de promovare în grad profesional.
Prin urmare, se reţine că legiuitorul este cel ce normativlzează sancţiunile disciplinare, iar, în alegerea acestora, principiul inamovibilităţii judecătorului nu are incidenţă, legiuitorul fiind, însă, ţinut de o condiţie de rezonabilitate şi proporţionalitate â acestora raportat la natura şi gravitatea abaterilor disciplinare reglementate, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. În consecinţă, art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹)] din lege nu încalcă art. 125 din Constituţie. Curtea mai observă că inamovibilitatea nu este un drept/o libertate fundamentală pentru a se reţine incidenţa art. 53 din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate care vizează art. I pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] din lege, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, este invocat art. 53 din Constituţie motivat de faptul că, pentru anumite abateri disciplinare, respectiv cele prevăzute de art. 99 lit. b), d) şi t) teza întâi din Legea nr. 303/2004, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să aplice fie sancţiunea retrogradării în grad profesional, fie excluderea din magistratură. Curtea observă că art. 53 din Constituţie nu este incident în cauză, nefiind în discuţie un drept sau o libertate fundamentală, ci faptul că Consiliul Superior al Magistraturii nu poate individualiza sancţiunile disciplinare din cele şase existente şi va trebui să aleagă dintre cele două implicit indicate. De asemenea nu poate fi reţinută încălcarea art. 133 din Constituţie, cu privire la calitatea Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. Faptul că legiuitorul a stabilit expres că pentru încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii; pentru desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu; sau pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, sancţiunea nu poate consta în avertisment; diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni; mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt parchet, situate în circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet de pe lângă o curte de apel; sau în suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni, denotă că natura gravă a încălcărilor săvârşite nu permite aplicarea unei sancţiuni mai uşoare. Independenţa justiţiei se realizează potrivit şi în limitele Constituţiei şi a legii, astfel că garantul independenţei acesteia trebuie să acţioneze în consecinţă. Dacă legiuitorul a apreciat că abaterile disciplinare respective au un caracter grav, a reglementat o individualizare legală a sancţiunii, ceea ce nu este contrar art. 133 din Constituţie. De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să acţioneze în limitele legii, astfel cum aceasta este edictată de Parlament, iar individualizarea sancţiunii de către acesta trebuie realizată cu respectarea legii, iar dacă legiuitorul a ales, în anumite cazuri, o individualizare legală, de natură a restrânge marja de opţiune a Consiliului Superior al Magistraturii în individualizarea pe care acesta o realizează, nu înseamnă că a fost afectată calitatea de garant al independenţei justiţiei pe care o are Consiliul Superior al Magistraturii. În consecinţă, art. I pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] din lege nu încalcă art. 133 din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) şi art. 114] din lege, Curtea constată că, într-adevăr, există o dublare a aceleiaşi ipoteze normative în două norme de lege. Astfel, art. I pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi] şi art. I pct. 163 (cu referire la art. 114) din lege prevăd, în esenţă, că prevederile legii analizate nu se aplică procedurilor de ocupare a posturilor de conducere sau de execuţie, inclusiv prin promovare, aflate în curs de desfăşurare la data intrării sale în vigoare. Or, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragrafele 143, 144, 235), în corpul unui act normativ nu pot fi instituite aceleaşi reglementări în mai multe articole. Aceasta constituie o încălcare a art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 şi, implicit, a celor ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. În consecinţă, art. I pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi şi art. 114] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. Pentru a se evita, pe viitor, asemenea paralelisme legislative în cadrului actului normativ se poate solicita avizul Consiliului Legislativ. În acest sens sunt art. 66 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 116 din Regulamentul Senatului sau art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004.
Având în vedere cele anterior expuse şi în acord cu jurisprudenţa sa constantă (a se vedea decizia nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007, deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, sau Decizia nr. 33^*) din 23 ianuarie 2018, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, paragraful 187), Curtea observă că decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca şl operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) teza penultimă şi ultimă], pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)], pct. 44, pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)], pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)], pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi şi (10)], pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagma „precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, la solicitarea Ministerului Justiţiei”], pct. 112 (cu referire la art. 622), pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹)], pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)], precum şi a legii, în ansamblul său, şi cu unanimitate de voturi în privinţa celorlalte texte legale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. I pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)], pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (1²) şi (1³)] şi pct. 112 [cu referire la art. 62³] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) teza finală], pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)j, pct. 44, pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)], pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)], pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)], pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (9) teza întâi şi (10)], pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)], pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2), (6), (7), (8) teza a doua, alin. (9) şi (10)], pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d¹)] şi pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi legea, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă şi ultimă şi alin. (2) teza a doua], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) sintagmele „comisiile speciale parlamentare pentru controlul activităţilor serviciilor de informaţii” şi „informare conformă” şi alin. (7) sintagma „precum şi procedurile judiciare”], pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele „ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite” şi „precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, la solicitarea Ministerului Justiţiei”], pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma „nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi art. 8” prin raportare la art. 62 alin. (1³)], pct. 112 [cu referire la art. 62² şi art. 62⁴], pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)], pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcţia de ministru al justiţiei”], pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2¹) şi (2²) ], pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5¹) şi (5²)], pct. 153 [cu referire la art. 85¹ sintagma „funcţia de ministru al justiţiei”], pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) şi (8) teză întâi], pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)] şi pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi şi art. 114] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 ianuarie 2018.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale privind detaşarea magistraţilor la „alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite” (cu excepţia funcţiilor publice de execuţie sau de conducere, distincte de cele de demnitate publică, din cadrul Ministerului Justiţiei şi unităţilor subordonate acestuia şi al „structurii autorităţii judecătoreşti”), precum şi la „instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, la solicitarea Ministerului Justiţiei”, arăt următoarele:

Extrapolarea, prin prezenta decizie a Curţii Constituţionale, a prevederilor art. 125 alin. (3) din Constituţie şi art. 132 alin. (2) din Constituţie¹ la ansamblul dispoziţiilor care privesc autoritatea judecătorească – aşadar şi la alte activităţi care pot fi desfăşurate în exercitarea altor funcţii circumscrise acestei autorităţi – conduce la o reglementare excesiv de restrictivă a materiei incompatibilităţilor acestor profesii.

Potrivit noii orientări jurisprudenţiale restrictive a Curţii, judecătorii pot face doar aplicarea şi interpretarea legii, în cadrul litigiilor pe care le soluţionează, iar procurorii – doar conducerea şi controlul activităţii de urmărire penală, în cazurile pe care le instrumentează. Aceste „activităţi” – considerate de natură să caracterizeze în sine deţinerea „funcţiei de autoritate publică” a judecătorului şi procurorului – pot fi cumulate cu funcţiile didactice din învăţământul superior (inclusiv activităţile de cercetare ştiinţifică aferente) şi cu „prestarea de activităţi de instruire” în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri.

Nu trebuie să se creeze confuzia între exercitarea funcţiei de judecător/procuror (la care se referă textul constituţional), respectiv activităţile specifice exercitării acestor funcţii (la care se referă cadrul legal invocat) şi simpla deţinere a acestora, cu exercitarea, prin detaşare, a altor activităţi circumscrise ori apropiate autorităţii judecătoreşti, reglementate sau permise de lege. Prin urmare, nu poate fi acceptată crearea pe cale strict jurisprudenţială a unui statut al judecătorului şi procurorului (dar şi al magistraţilor-asistenţi şi al personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor) excesiv de constrângător sau restrictiv, contrar cadrului constituţional de referinţă.

Abordând problema cadrului constituţional de referinţă, se observă că acesta este mult mai larg decât cel la care se referă Curtea. Configurarea statutului judecătorilor şi procurorilor, precum şi al persoanelor care ocupă funcţii asimilate nu este dată doar de dispoziţiile art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, ci trebuie să aibă în vedere toate dispoziţiile cuprinse în titlul III – cap. VI – „Autoritatea judecătorească” şi titlul V – Curtea Constituţională, care se interpretează coroborat şi în sensul de a produce toate efectele juridice. La rândul lor, aceste dispoziţii trebuie corelate şi interpretate în mod corespunzător regulilor instituite de art. 11 din Constituţie – Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 – Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 148 din Constituţie – Integrarea în Uniunea Europeană.

Prin urmare, oricare raţionament în această materie nu poate ignora cadrul constituţional de referinţă şi nu se poate clădi, pe de o parte, pe confuzia între exercitarea funcţiei de judecător/procuror şi simpla deţinere a acestor funcţii, iar, pe de altă parte, pe ignorarea textelor fundamentale ale tratatelor europene (în primul rând al TFUE), ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, a actelor europene care decurg din acestea şi, în general, a obligaţiilor asumate de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, precum şi prin tratatele internaţionale la care este parte.

Necesitatea înlăturării confuziei vădite dintre statutul magistraţilor, exercitarea efectivă a funcţiei de judecător sau procuror şi simpla deţinere a acestor funcţii

Interpretarea logico-juridică, dar şi cea teleologică a normelor constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească relevă faptul că, în ceea ce priveşte activitatea organelor judecătoreşti, trebuie să distingem, pe de o parte, între activitatea lor fundamentală, judiciară, şi componenta activităţii administrative (în sens de administrare pentru buna organizare şi funcţionare a autorităţii judecătoreşti). Dacă am interpreta că, în cadrul autorităţii judecătoreşti, putem include doar activitatea de soluţionare a cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi pe cea de realizare a activităţii de urmărire penală, am lipsi de obiect întreaga arhitectură constituţională aferentă acestei sintagme. Imaginând o astfel de ipoteză, Consiliul Superior al Magistraturii ar rămâne fără obiect de activitate sau membrii acestuia-judecători şi procurori – ar trebui să îşi dea demisia din funcţii, odată ce ar fi aleşi ca membri ai CSM. Or, este evident că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului constituant.

Fără îndoială că exercitarea efectivă a profesiei de judecător şi procuror (funcţia de judecător/procuror) este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii, cu excepţia celor didactice şi de cercetare aferente, în sensul art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie. Textele constituţionale menţionate nu exclud, însă, exercitarea de către judecători/procurori, magistraţi-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora a altor activităţi (spre exemplu, cele din sfera largă a administrării justiţiei, circumscrisă asigurării bunei funcţionări a autorităţii judecătoreşti), câtă vreme aceste activităţi nu presupun exercitarea concomitentă şi a activităţii jurisdicţionale. Instituţia detaşării este menită tocmai a permite realizarea activităţilor din sfera autorităţii judecătoreşti sau în conexiune strânsă cu acestea, fără a impieta asupra activităţii jurisdicţionale. Judecătorii, procurorii şi asimilaţii acestora, detaşaţi la unele autorităţi şi organisme naţionale, europene sau internaţionale nu exercită, în acelaşi timp, atât funcţiile de judecător/procuror/magistrat-asistent/personal de specialitate juridică asimilat acestora, cât şi funcţiile pe care aceştia sunt detaşaţi, ci îndeplinesc doar activităţi specifice acestor din urmă funcţii, circumscrise celor pe care cadrul constituţional referitor la autoritatea judecătorească le permite. Se observă, din această perspectivă, că prevederile constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească includ instanţele judecătoreşti (secţiunea 1 a cap. VI din titlul III), Ministerul Public (secţiunea a 2-a cap. VI din titlul III) şi Consiliul Superior al Magistraturii (secţiunea a 3-a, cap. VI din titlul III). Atât normele care vizează Ministerul Public, cât şi cele care vizează Consiliul Superior al Magistraturii se referă şi la ministrul justiţiei. Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”, iar, potrivit art. 133 alin. (2) lit. с) din Constituţie, ministrul justiţiei este membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii.

Consacrarea distinctă (unică de altfel la nivel constituţional) a unui minister/ministru, în arhitectura unei autorităţi, în speţă autoritatea judecătorească, este determinată de rolul fundamental pe care îl are în organizarea/funcţionarea autorităţii respective. De aceea, şi actele date în aplicarea Constituţiei şi legii caracterizează Ministerul Justiţiei ca fiind organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care contribuie la buna funcţionare a sistemului judiciar şi la asigurarea condiţiilor înfăptuirii justiţiei ca serviciu public, apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Un astfel de rol determină fără îndoială consecinţe juridice în planul organizării, funcţionării, statutului personalului acestui minister, inclusiv sub aspectul funcţiilor de demnitate publică ocupate la nivelul său.

Din această perspectivă, nu subzistă justificări de ordin constituţional care să susţină că ocuparea unei funcţii, inclusiv de demnitate publică, în cadrul Ministerului Justiţiei impune demisia din funcţia de judecător/procuror, magistrat-asistent sau personal asimilat, adică renunţarea la deţinerea acestor funcţii. Textele constituţionale invocate impun renunţarea la exercitarea acestor funcţii, iar nu şi la deţinerea lor. Faţă de noua abordare pe care o consacră interpretarea din prezenta decizie a Curţii, un magistrat ar trebui să renunţe la această profesie dacă ar dori să contribuie la buna funcţionare a sistemului judiciar, adică dacă ar dori să ocupe o funcţie administrativă de demnitate publică în cadrul Ministerului Justiţiei (care are chiar acest rol constituţional şi legal).

Statuările Comisiei de la Veneţia nu susţin o asemenea interpretare restrictivă a statutului judecătorilor şi procurorilor. Astfel cum se observă chiar din citatul redat din Avizul cu privire la proiectul de revizuire a Legii constituţionale privind statutul judecătorilor din Kârgâzstan, paragraful 45, adoptat la cea de-a 77-a sesiune plenară, recomandarea Comisiei ca judecătorul să demisioneze înainte de a concura la o funcţie politică se referă la candidaturi, adică la funcţii elective, şi este firesc, pentru că, aşa cum Comisia arată expres, „chiar dacă un judecător a candidat şi nu a fost ales acesta va fi identificat cu o anumită tendinţă politică, în detrimentul independenţei”. Această ipoteză/interdicţie este de altfel consacrată în mod expres de dispoziţiile Constituţiei României. Art. 37 – Dreptul de a fi ales – alin. (1) prevede în acest sens că „(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3)”

Potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie, „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”.

Aşadar, ipoteza vizată de Recomandarea Comisiei de la Veneţia este reglementată în Constituţie. Potrivit reglementărilor legale în vigoare, judecătorii şi procurorii (fără a distinge sub aspectul funcţiei) nu pot face parte din partide politice, nu pot candida la funcţii politice elective. Pe calea reglementărilor infraconstituţionale sau jurisprudenţiale, nu pot fi, însă, adăugate noi incompatibilităţi, depăşind cadrul constituţional şi chiar intrând în contradicţie cu acesta.

Sunt de remarcat, sub acest aspect, şi termenii pe care legiuitorul constituant îi utilizează. Atunci când acesta a consacrat interdicţia de a candida sau de a face parte din partide politice, a folosit termenul „magistrat”, având în vedere statutul acestuia, iar nu pe acela de „funcţie”, şi nici pe acela de „judecător”/”procuror”, utilizaţi expres de art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2). Distincţia este semnificativă şi susţine raţionamentul mai sus prezentat, în sensul că aceste din urmă texte se referă ia exercitarea în concret a funcţiei, iar nu la statutul de judecător sau procuror. În plus, devine evident că magistratura are o sferă mai largă decât funcţiile de judecător şi procuror, ceea ce pune în discuţie definirea restrictivă, la nivelul legislaţiei infraconstituţionale, a noţiunii de „magistratură”.

În concluzie, nu există temeiuri pentru extinderea unei incompatibilităţi expres prevăzute de textul constituţional în ceea ce priveşte exercitarea funcţiilor de judecător şi procuror şi nici pentru crearea pe cale jurisprudenţială a unui statut al judecătorilor, procurorilor şi personalului asimilat acestora excesiv de constrângător. În acest context, este rolul suveran al Parlamentului de a stabili statutul magistraţilor – prin lege organică, în baza prevederilor constituţionale, iar Consiliul Superior al Magistraturii, în aplicarea legii, urmează a statua, pe cale regulamentară, aspectele concrete privind cariera acestora, inclusiv cele privind detaşarea.

Prin urmare, îi revine legiuitorului obligaţia de a reglementa aspectele generale şi situaţiile în care magistraţii pot fi detaşaţi la alte instituţii şi autorităţi decât cele ale sistemului judiciar, naţionale, europene sau internaţionale, inclusiv în funcţii asimilate cu cele de demnitate publică, dar care, prin natura şi conţinutul lor, sunt strâns legate şi/sau corespunzătoare profilului profesional al unui magistrat, fiind, desigur, inferioare celor de membru al Guvernului (spre exemplu, într-o funcţie de demnitate publică în cadrul Ministerului Justiţiei ori pentru reprezentarea României în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau la Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

Nu demnitatea publică, ataşată unei anumite funcţii, trebuie să fie criteriul după care se interzice sau se permite detaşarea magistraţilor în funcţia respectivă, ci conţinutul şi atribuţiile funcţiei respective (în directă conexiune cu experienţa şi expertiza profesională a unui magistrat, cu buna funcţionare a justiţiei ca serviciu public etc.). Nu trebuie să se confunde funcţia de membru al Guvernului, în care, într-adevăr, un magistrat nu poate fi detaşat fără a încălca principiul separaţiei puterilor în stat, cu una căreia numai i se ataşează rangul de demnitate publică, dar care este inferioară/distinctă de cea de ministru/membru al Guvernului, şi care, prin conţinutul său (şi eventualele cerinţe impuse de acquis-ul european, privind chiar specificul acelei funcţii) presupune să fie ocupată cu prioritate de către un magistrat. Magistratul nu poate fi exclus de la exercitarea temporară a unor funcţii de demnitate publică, care nu îi afectează statutul, ci, dimpotrivă, presupun competenţele sale profesionale.

II. Necesitatea respectării obligaţiilor asumate ca stat membru al Uniunii Europene, precum şi prin tratatele internaţionale

Art. 11 alin. (1) din Constituţia României prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care România este parte”, iar art. 148 alin. (4) prevede că „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”. Alin.(2) al aceluiaşi articol are următorul cuprins: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”

Pentru respectarea şi aplicarea acestor dispoziţii constituţionale, în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, dar şi în calitate de membru al unora dintre cele mai importante organizaţii internaţionale (spre exemplu, ONU, Consiliul Europei, Curtea Penală Internaţională), România are obligaţia de a detaşa judecători, procurori sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor la instituţii, organe sau agenţii ale UE, precum şi la organizaţii internaţionale. În acest sens, înainte de aderarea României la Uniunea Europeană şi în vederea pregătirii acesteia, art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost modificat, pentru a prevedea expres posibilitatea detaşării magistraţilor români la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale (a se vedea, în acest sens, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 30 iunie 2006).

Detaşarea la instituţiile europene a judecătorilor şi procurorilor, precum şi a personalului de specialitate juridică asimilat acestora reprezintă o formă de cooperare între autorităţile judiciare competente, având fundamentul, de cele mai multe ori, în chiar actele constitutive ale Uniunii Europene (Tratatele) şi în actele subsecvente acestora. Magistratul român este, în egală măsură, magistrat european – nu numai datorită aplicării principiului recunoaşterii de către celelalte state membre ale Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti emise într-un stat membru (spre exemplu, în materie civilă şi comercială) sau al rolului magistratului naţional în aplicarea unor norme ale acquis-ului european (spre exemplu, mandatul european de arestare) -, ci şi datorită participării sale în cadrul unor grupuri de lucru, instituţii sau reţele europene de magistraţi. Participarea aceasta are un caracter necesar şi trebuie să fie posibilă, fie ca efect direct al detaşării magistratului român la instituţia europeană respectivă, fie printr-o altă posibilitate oferită de legiuitor (spre exemplu, suspendarea din funcţie cu păstrarea statutului de magistrat sau demisia din funcţie, însoţită de rezervarea postului) – dacă este vorba de un mandat cu o durată determinată, stabilită de reglementările europene, sau în oricare caz în care nu este aplicabilă în mod direct instituţia detaşării (spre exemplu, în cazul desemnării judecătorului român la CJUE, conform art. 253 TFUE, sau la Tribunalul UE, conform art. 254 TFUE).

Aceste activităţi sunt circumscrise bunei funcţionări a sistemului judiciar/autorităţii judecătoreşti, anterior amintite, care presupune inclusiv raporturile cu alte instanţe judecătoreşti internaţionale şi europene sau cu autorităţi administrative implicate ori competente. Astfel, cu titlu exemplificativ, se reţine faptul că în preambulul Deciziei Consiliului privind consolidarea Eurojust şi de modificare a Deciziei 2002/187/JAI², la pct. (22), se precizează că ar trebui să se prevadă posibilitatea ca „Eurojust să detaşeze magistraţi de legătură în state terţe în vederea realizării unor obiective similare celor atribuite magistraţilor de legătură detaşaţi de statele membre în temeiul Acţiunii comune 96/277/JAI a Consiliului din 22 aprilie 1996 privind instituirea unui cadru pentru schimbul de magistraţi de legătură în vederea îmbunătăţirii cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene” (JO L 105, 27.4.1996, p.l).

Un alt exemplu este cel al Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO) L 283, din 31.10.2017. Regulamentul se întemeiază pe art. 86 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, posibilitatea instituirii Parchetului European fiind prevăzută în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în chiar titlul privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. În preambulul Regulamentului sunt invocate şi art. 20 alin. (2) din TFUE, cu privire la autorizarea de a stabili o forma de cooperare consolidată, precum şi art. 328 alin. (1) şi art. 329 alin. (1) din TFUE. Statele membre participante ar urma să desemneze candidaţii pentru funcţia de procuror european şi pentru cea de procuror european delegat. Conform art. 96 alin. (6) din Regulament, procurorii europeni delegaţi vor avea calitatea de consultanţi speciali, urmând să-şi păstreze şi funcţia de procuror naţional, potrivit unei cerinţe exprese a Regulamentului EPPO (art. 17 alin. 2): „Articolul 17. Numirea şi eliberarea din funcţie a procurorilor europeni delegaţi (2) Din momentul numirii lor în calitatea de procurori europeni delegaţi şi până la eliberarea din funcţie, procurorii europeni delegaţi sunt membri activi în cadrul parchetelor sau al magistraturilor statelor membre respective care i-au desemnat. Independenţa acestora trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli şi aceştia trebuie să deţină calificările necesare şi experienţa practică relevantă în ceea ce priveşte propriul sistem juridic naţional”. Se observă că România este unul dintre statele europene iniţiatoare ale acestei forme de cooperare consolidată; de asemenea, trebuie avute în vedere şi obiectivele asumate de viitoarea Preşedinţie a României la Consiliul UE, care va debuta în ianuarie 2019.

În sensul celor mai sus arătate se înscrie şi Acţiunea comună 96/277/JAI privind crearea unui cadru pentru schimbul de magistraţi de legătură, în scopul îmbunătăţirii cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la data de 22 aprilie 1996 (publicată în JO L105). În preambulul acestui document se precizează că îmbunătăţirea cooperării judiciare, atât penale, cât şi civile, este de interes comun pentru statele membre, instituindu-se cadrul pentru trimiterea sau schimbul de magistraţi între statele membre, mai ales cei specializaţi în proceduri de cooperare judiciară, denumiţi „magistraţi de legătură”, în baza unor acorduri bilaterale sau multilaterale³. Potrivit art. 1 pct. (3) „crearea unui cadru pentru schimbul de magistraţi de legătură are ca scop principal creşterea rapidităţii şi eficienţei cooperării judiciare, precum şi favorizarea schimbului de informaţii privind sistemele juridice şi judiciare ale statelor membre şi funcţionarea acestor sisteme”. Relevantă pentru respectarea acquis-ului european nu este modalitatea prin care se realizează detaşarea (prin intermediul MJ sau MAE), ci statuarea în sine a posibilităţii ca magistratul român să fie detaşat la respectivele instituţii sau organisme europene.

Nu în ultimul rând observăm că este necesară detaşarea unor magistraţi români şi la diferite agenţii ale ONU, la Consiliul Europei – în special la grefa CEDO, la Curtea Penală Internaţională, dar şi la alte organizaţii internaţionale de interes pentru sistemul judiciar.

Se observă faptul că România are de lege lata una dintre cele mai restrictive reglementări privind detaşarea sau suspendarea din funcţie a magistraţilor la instituţii sau agenţii europene sau internaţionale, în condiţiile în care magistraţi din alte state membre ale Uniunii Europene se pot detaşa, în mod permisiv şi flexibil, la aceste organisme sau se pot suspenda din funcţie, în vederea ocupării temporare a posturilor de tipul celor anterior menţionate.

Prin urmare, orice soluţie legislativă sau decizie a Curţii Constituţionale care interzice ocuparea temporară de către magistraţii români (indiferent dacă aceasta se realizează prin detaşare ori prin utilizarea corespunzătoare a unei alte instituţii de dreptul muncii, cum este cea a suspendării din funcţie, cu păstrarea celorlalte aspecte aferente statutului de magistrat) a unor funcţii la instituţiile europene şi la organizaţii internaţionale, reprezintă o legitimare a preeminenţei, în oricare situaţie şi în mod absolut, a dreptului naţional în raport cu ordinea juridică a Uniunii Europene, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, a obligaţiilor asumate prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, respectiv a obligaţiilor asumate pe plan internaţional de România, prin tratate şi alte acte internaţionale cu forţă obligatorie.

III. Statuarea expresă, în cuprinsul prezentei decizii, a obligaţiei legiuitorului de a pune în acord, în procesul de reexaminare a legii, toate prevederile acesteia ce privesc incompatibilităţile, inclusiv cele aflate în vigoare, cu prezenta decizie nu este admisibilă.

O astfel de statuare nu îşi găseşte precedentul în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, determinând o interferenţă între controlul de constituţionalitate a priori şi cel a posteriori, ceea ce conduce la insecuritate juridică, din perspectiva efectelor prezentei decizii, şi poate genera confuzii, prin generalitatea exprimării.

Se observă că textele legislative în vigoare prevăd în acest sens, în mod expres, faptul că instanţa constituţională poate fi sesizată doar în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, republicată, sau de legea sa organică [art. 10 alin. (1) din Legea nr. 47/1992] şi stabilesc, distinct pentru fiecare atribuţie, că sesizările trebuie formulate în scris şi motivate [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].

Potrivit legii, în exercitarea controlului de constituţionalitate Curtea se pronunţă numai asupra conformităţii dispoziţiilor criticate cu normele Constituţiei, întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale dispoziţiile din actele normative menţionate „care încalcă dispoziţiile şi principiile Constituţiei”. Curtea nu poate extinde acest control dincolo de limitele sesizării decât dacă, în cazul controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, „dezbaterea are loc […] atât asupra prevederilor menţionate în sesizare cât şi asupra celor care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992], precum şi la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, când, „în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare” [art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992]. De fiecare dată, însă, extinderea se realizează cu privire la dispoziţii din acelaşi act/aceleaşi acte normative cu privire la care Curtea a fost sesizată şi în realizarea aceleiaşi atribuţii în cadrul căreia a fost învestită. Pentru a delimita acest cadru strict al sesizării, legiuitorul a configurat cauzele de inadmisibilitate, dezvoltate într-o consistentă jurisprudenţă a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, în cadrul unui control de constituţionalitate a dispoziţiilor de modificare a unei legi, este inadmisibilă extinderea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor legii modificate, care sunt în vigoare.

Se realizează astfel, în controlul a priori, şi un control a posteriori, cu eludarea întregului cadru procedural pe care Constituţia şi legea organică a Curţii Constituţională îl stabilesc pentru controlul a posteriori al legii (excepţia de neconstituţionalitate). În plus, o astfel de extindere ar avea semnificaţia unei sesizări din oficiu a Curţii Constituţionale or, o astfel de sesizare este permisă de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992 numai pentru iniţiativele de revizuire a Constituţiei şi pentru legile de revizuire a Constituţiei, adoptate de Parlament. Distincţia clară este consacrată cu legiuitorul constituant în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în controlul a priori, în raport cu cele pronunţate în controlul a posteriori. Astfel, referindu-se la controlul de constituţionalitate a posteriori, art. 147 alin. (1) din Constituţie stabileşte că „(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.” Referindu-se la controlul a priori, dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie stabilesc că „(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”. Prezenta decizie este pronunţată în control de constituţionalitate a priori, dar cuprinde considerente prin care se sancţionează şi dispoziţii legale în vigoare. Se naşte legitima întrebare dacă, pentru aceste din urmă dispoziţii, efectul deciziei trebuie abordat din perspectiva controlului a priori sau a posteriori. Altfel spus, dacă efectul deciziei este numai acela de a stabili pentru legiuitor o obligaţie de reexaminare a legii în vigoare pentru punerea în acord cu decizia Curţii sau dacă dispoziţiile în vigoare sunt suspendate de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial şi îşi încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la aceeaşi dată. Fiind vorba de o decizie pronunţată în control a priori, singura interpretare acceptabilă este prima ipoteză mai sus arătată. Cea de-a doua interpretare ar fi, de altfel, şi dificil de pus în practică, întrucât considerentele deciziei se referă la o obligaţie generală a legiuitorului în raport cu „toate prevederile acesteia” (ale legii în vigoare). Or, o astfel de expresie de maximă generalitate poate crea dificultăţi legiuitorului în a se conforma obligaţiei impuse de Curte, punându-l în situaţia de a nu respecta prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Judecător,

conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţiile de:

– Respingere ca neîntemeiată a obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 44 [cu referire la art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004]; art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (9) teza întâi şi alin. (10) din Legea nr. 303/2004]; art. I pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3) din Legea nr. 303/2004] – pentru acest ultim punct 88, doar cu privire la limitarea dreptului Preşedintelui statului de a refuza motivat, numai o singură dată numirea în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA şi DIICOT;

– Admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate şi constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)] formulăm prezenta opinie separată, considerând că aceste soluţii au fost pronunţate cu nesocotirea prevederilor constituţionale ale art. 125 alin. (1) şi (2), art. 134 alin. (1) şi art. 94 lit. с) din Constituţia României

Autorul sesizării de neconstituţionalitate – Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal – a criticat dispoziţiile art. I pct. 44, pct. 87 şi pct. 88 din Legea supusă controlului de constituţionalitate (respectiv din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor), în motivare susţinând doar că aceste prevederi au fost adoptate contrar considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, cu referire expresă numai la „nesocotirea competenţelor Preşedintelui României în privinţa numirii în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, conform art. 94 lit. с) din Constituţia României”.

Faţă de motivul general invocat de autorul sesizării în cuprinsul obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 44, pct. 87 şi pct. 88 din Legea supusă controlului şi având în vedere că, prin soluţia adoptată, Curtea şi-a extins nejustificat controlul de constituţionalitate şi asupra altor soluţii cuprinse în articolele contestate, fără ca ele să fi fost punctual criticate de titularul dreptului de sezină, vom analiza, în examinarea dispoziţiilor legale mai sus enunţate, următoarele trei mari aspecte:

– Numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor care au promovat examenul de capacitate şi dreptul Preşedintelui statului de a refuza o singură dată numirea acestor judecători şi procurori;

– Numirea în funcţie a preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a preşedinţilor de secţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) şi dreptul Preşedintelui statului de a refuza motivat numirile în aceste funcţii de conducere;

– Dreptul Preşedintelui statului de a refuza motivat (doar o singură dată) numirile în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ), Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT),

cu precizarea că, potrivit legislaţiei în vigoare, dreptul Preşedintelui statului de a refuza numirea judecătorilor şi procurorilor în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT nu este limitat la un singur refuz, o astfel de limitare existând doar pentru numirea judecătorilor şi procurorilor care au promovat examenul de capacitate şi care urmează a fi numiţi de Preşedintele statului în funcţia de judecător sau procuror.

A. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 în vigoare la acest moment:
Numirea judecătorilor şi procurorilor este reglementată în capitolul III al Legii, mai exact în art. 31 alin. (1) cu următorul cuprins: „Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.”;
Dreptul Preşedintelui statului de a refuza numirea judecătorilor şi procurorilor care au promovat examenul de capacitate este reglementat în art. 31 alin. (3) şi (4) cu următorul cuprins:

alin. (3) „Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi la alin. (1). Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al Magistraturii”.

alin. (4) „În situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii susţine propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea şi să o comunice de îndată Preşedintelui României”.

Numirea preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a preşedinţilor de secţii de la ICCJ este reglementată în capitolul V (intitulat Promovarea judecătorilor şi procurorilor şi numirea în funcţiile de conducere), secţiunea 3 (intitulată Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numirea în funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şl Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului Naţional Anticorupţie), mal exact în art. 53 alin. (1), cu următorul cuprins: „Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani.”;
Dreptul Preşedintelui statului de a refuza numirea în funcţiile de conducere de la ICCJ, menţionate la punctul 3, este reglementat în art. 53 alin. (2), cu următorul cuprins: „Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) decât motivat aducând la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii motivele refuzului.”;
Dreptul Preşedintelui statului de a refuza numirile în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA şi DIICOT este reglementat în art. 54 alin. (3), cu următorul cuprins: „Preşedintele României poate refuza motivat numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1), aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului”.
Prin Legea de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 (lege supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză) – cu privire la numirea judecătorilor şi procurorilor, numirea în funcţiile de conducere de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT, precum şi cu privire la dreptul Preşedintelui statului de a refuza numirea judecătorilor şi procurorilor şi, totodată, de a refuza numirile în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT – au fost operate, fie abrogări, fie modificări ale prevederilor legale în vigoare, prin dispoziţiile art. I pct. 44, pct. 87 şi pct. 88, după cum urmează:

Art. I pct. 44. La articolul 31, alin. (3) şi alin (4) se abrogă.

Art. I pct. 87. Articolul 53 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 53. – (1) Preşedintele şi vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani şi care nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani.

(2) Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1).

………………………………………..

(7) Revocarea din funcţie a preşedintelui şi a vicepreşedintelui ICCJ se face de către Preşedintele României, la propunerea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, care se poate sesiza din oficiu, la cererea unei treimi din numărul membrilor sau la cererea adunării generale a instanţei, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător.

(8) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(9) Preşedinţii de secţii ai ICCJ sunt numiţi de către Secţia pentru judecători a CSM, la propunerea preşedintelui ICCJ dintre judecătorii ICCJ care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani şi nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani.

(10) Revocarea din funcţia preşedinţilor de secţii ai ICCJ se face de către CSM – Secţia pentru judecători, care se poate sesiza din oficiu sau la cererea preşedintelui ICCJ, a unei treimi din numărul membrilor ori a adunării generale a instanţei, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător.”

Art. I pct. 88. La articolul 54, alineatele (1), (3) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„Art. 54. – (1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al DIICOT şi adjuncţii acestuia sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei, cu avizul Secţiei pentru procurori a CSM, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.

(3) Preşedintele României poate refuza, motivat, o singură dată, numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1), aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului.

* *

III. Examinând modificările operate asupra Legii nr. 303/2004 – prin legea supusă controlului de constituţionalitate – cu referire la problemele punctuale anterior enunţate şi faţă de soluţiile adoptate de Curte cu privire la art. I pct. 44, pct. 87 şi pct. 88, facem următoarele precizări:

În privinţa numirii în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, Constituţia României consacră o prevedere expresă – art. 134 alin. (1) -, potrivit căreia „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii”.

În ce priveşte numirea judecătorilor. Constituţia, la cap. VI Autoritatea judecătorească, secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti, art. 125 – Statutul judecătorilor prevede, la alin. (1), că „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii”, iar la alin. (2) statuează următoarele „Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.”

În privinţa numirii procurorilor, acelaşi cap. VI din Constituţie, secţiunea a 2-a Ministerul Public (art. 131 şi art. 132), nu conţine dispoziţii exprese similare cu cele referitoare la judecători, sub aspectul numirii în funcţie de către Preşedintele României. În această privinţă, singura normă de rang constituţional este cea cuprinsă la art. 134 alin. (1), mai sus redată.

Analizând sistematic prevederile Constituţiei la care ne-am referit anterior constatăm că aceasta, în spiritul respectării, în special, a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor statului şi al colaborării loiale între instituţiile acestuia, dar şi a tuturor celorlalte norme şi principii statornicite în corpul Actului fundamental, stabileşte raporturi între Preşedintele statului (ca exponent al puterii executive bicefale) şi CSM (ca parte a autorităţii judecătoreşti şi garant al independenţei justiţiei.

Constituţia prevede, la art. 133 alin. (6), faptul că Preşedintele României prezidează lucrările CSM la care participă. Prin Decizia CCR nr. 148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, Curtea a observat că acest text [art. 133 alin. (6)] „concură la ridicarea Consiliului Superior al Magistraturii la rangul unei instituţii apte să asigure independenţa justiţiei”. Totodată, această atribuţie a Preşedintelui României de a prezida lucrările CSM a fost apreciată de Curte ca fiind „o consecinţă firească a faptului că Preşedintele României este cel care, în temeiul art. 124 (s.n. – devenit art. 125), numeşte judecătorii şi procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor stagiari [art. 133 alin. (1), devenit art. 134 alin. (1) – s.n.]”.

Observăm că un drept similar al Preşedintelui este consacrat în Constituţie numai în ceea ce priveşte participarea sa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea prim-ministrului, în alte situaţii – art. 87. Dreptul său constituţional astfel consacrat în privinţa activităţii Guvernului şi a CSM urmăreşte realizarea efectivă a rolului conferit de art. 80 alin. (2) Preşedintelui, de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, scop în care acesta exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Acest tip de raport juridic între Preşedintele statului şi CSM constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituţional al „separaţiei şi echilibrului puterilor” pe care îl menţionează art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. În dorinţa de a da substanţă ideii de echilibru între autoritatea judecătorească şi puterea executivă, Constituţia României a prevăzut o serie de prerogative, pe care Preşedintele României sau ministrul justiţiei, ca exponenţi ai puterii executive, le au în raport cu CSM, ca organ aparţinând autorităţii judecătoreşti. Textele cuprinse la art. 125, art. 132 alin. (1) şi la art. 134 alin. (1) din Constituţie reflectă această idee, iar faptul că acestea fac trimitere la „condiţiile legii” nu poate avea semnificaţia nerespectării lor de către legiuitorul organic, în sensul eludării rolului fundamental al CSM, al Preşedintelui statului şi a raporturilor constituţionale în care aceştia se află.

Interpretarea sistematică a acestor norme nu duce decât la această concluzie, iar, în materia dreptului constituţional, regula interpretării prin analogie nu poate fi primită, normele fundamentale fiind imperative şi de strictă interpretare.

Cu privire la atribuţia Secţiei pentru judecători a CSM de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ÎCCJ, cu excepţia preşedinţilor de secţii ai ÎCCJ, pe care îi numeşte şi îi revocă direct, soluţie adoptată de legiuitor prin dispoziţiile art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (7), (9) şi (10)] din legea supusă controlului de constituţionalitate, soluţie constatată ca fiind constituţională prin prezenta decizie a Curţii numai în ceea ce îi priveşte pe preşedinţii de secţii (a se vedea pct. 2 din dispozitivul deciziei) şi constatată ca fiind neconstituţională în privinţa numirii preşedintelui şi a vicepreşedinţilor ICCJ (a se vedea pct. 3 din dispozitivul deciziei) facem următoarele precizări:

În noua optică a legiuitorului organic, atributul numirii şi revocării din funcţie a preşedinţilor de secţii de la ICCJ nu mai aparţine Preşedintelui statului, ci este stabilit direct în competenţa secţiei pentru judecători a CSM.

Considerăm că această soluţie legislativă nu are nicio justificare, prin raportare la cea privind preşedintele şi vicepreşedinţii ÎCCJ, în privinţa cărora legiuitorul organic a menţinut aceeaşi soluţie, a numirii lor de către Preşedintele statului, la propunerea secţiei pentru judecători. Aceleaşi raţiuni ce fundamentează soluţia juridică amintită trebuie să subziste şl în cazul preşedinţilor de secţii al ÎCCJ şl avem în vedere, în primul rând, prevederile art. 94 lit. с), art. 125 alin. (2), art. 126 alin. (1) şi (2) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţie.

Suportul constituţional al numirii şi eliberării din funcţie, inclusiv a preşedinţilor de secţii ai ÎCCJ, rezidă în interpretarea sistematică a normelor mai sus amintite. Prerogativa constituţională a Preşedintelui statului de a numi în funcţii publice – art. 94 lit. с) şi atribuţia sa de a numi în funcţie judecătorii – art. 125 alin. (2) şi dispoziţiile art. 134 alin. (1) – trebuie coroborate cu statutul şi rolul pe care Constituţia îl consacră ÎCCJ în rândul instanţelor judecătoreşti. Astfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, justiţia se realizează prin ÎCCJ şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, ICCJ fiind cea care, conform art. 126 alin. (2), are rolul fundamental de a asigura Interpretarea şl aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Dispoziţiile art. 125 din Constituţie fac referire la numirea judecătorilor, prevăzând o atribuţie partajată între 2 actori – CSM, care face propunerile de numire şi Preşedintele statului, care îi numeşte pe judecători. Numirea în funcţia de judecător de către Preşedinte are o semnificaţie anume, deoarece prin această numire judecătorul devine inamovibil. Inamovibilitatea înseamnă că, odată ce au fost numiţi în funcţie, judecătorii nu pot fi revocaţi, transferaţi sau suspendaţi decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Actul numirii unui judecător prin decret al Preşedintelui nu este unul pur formal, ci unul de substanţă, neputându-se susţine că această atribuţie a Preşedintelui este de fapt o simplă formalitate. Numirea unui judecător, şi cu atât mai mult a unui judecător în funcţie de conducere la cea mai înaltă instanţă din ţară – ÎCCJ – implică o responsabilitate juridică pentru Preşedintele României, astfel că această numire are deplin suport constituţional. Mai mult, Preşedintele statului are, potrivit art. 94 lit. с) din Constituţie, atribuţia numirii în funcţii publice. Dacă Preşedintele nu ar avea niciun drept în numirea judecătorilor şi procurorilor, inclusiv în funcţiile de conducere de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT, atribuţiile acestuia prevăzute de art. 94 lit. с), coroborat cu art. 125 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie ar fi golite de conţinut şi semnificaţie.

Numirea şi revocarea din funcţiile de conducere de la nivelul ÎCCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT, aşa cum prevede, în prezent, Legea nr. 303/2004 reprezintă încă un element de concretizare în planul legii organice a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Astfel, responsabilitatea numirii şi revocării din funcţiile de conducere de la instanţa supremă, de la PICCJ, DNA şi DIICOT aparţine Preşedintelui statului, care garantează, în acelaşi timp, cu propria sa legitimitate dobândită în urma câştigării alegerilor pentru funcţia de preşedinte al statului, asupra acelor judecători sau procurori pe care, în urma propunerilor primite din partea secţiei pentru judecători sau a secţiei pentru procurori a CSM, alege să îi numească pentru a exercita cele mai înalte funcţii de conducere la cea mai înaltă instanţă de judecată din ţară sau la parchetele de cel mai înalt grad ori să îi revoce din aceste funcţii. Prin acest mecanism de numire şi revocare din funcţiile de conducere de la ÎCCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT se realizează colaborarea loială în spiritul Constituţiei între autorităţile statului, în speţă între un exponent al puterii executive – Preşedintele României şi exponenţi ai autorităţii judecătoreşti – ÎCCJ, (reprezentant al puterii judecătoreşti), PICCJ, DNA, DIICOT, fiind astfel asigurat controlul reciproc şi echilibrul între aceste autorităţi ale statului.

Apreciem că nu există niciun motiv pentru care, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, a fost eliminat dreptul Preşedintelui statului de numire şi revocare din funcţie a preşedinţilor de secţii ai ÎCCJ, soluţie menţinută de instanţa de contencios constituţional prin respingerea ca neîntemeiată a obiecţiei vizând art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (9) teza întâi şi alin. (10)].

Această procedură trebuie să fie una unitară, principială, având în vedere rolul fundamental şi unic pe care îl are ÎCCJ şi care diferenţiază instanţa supremă de celelalte instanţe judecătoreşti. Dimpotrivă, considerăm că, atribuirea competenţei de numire şi revocare din funcţie a preşedinţilor de secţii de la instanţa supremă, exclusiv şi în mod direct Secţiei pentru judecători a CSM, afectează statutul judecătorilor, prin posibilitatea influenţării carierei acestora în mod arbitrar. În lipsa oricărui factor extern, de natură să menţină un echilibru al diverselor interese ce pot apărea în privinţa funcţiilor de conducere de la nivelul ICCJ, sunt create premisele instabilităţii funcţiei şi a intervenţionismului, ce nu pot avea decât consecinţe negative asupra bunei funcţionări a instanţei supreme şi a sistemului judiciar, în general.

În mod nejustificat şi fără a fi învestită de autorul sesizării, Curtea Constituţională a constatat şi neconstituţionalitatea prevederilor art. I pct. 87 [cu referire la 53 alin. (1) şi (7)], eliminând practic dreptul Preşedintelui statului de numire şi revocare din funcţie şi pentru preşedintele şi vicepreşedinţii ICCJ. conferind aceste competenţe Secţiei pentru judecători a CSM (a se vedea pct. 3 din dispozitivul deciziei). Prin soluţia adoptată Curtea a nesocotit propria sa jurisprudenţă anterioară – la care vom face referire în cele ce urmează – şi prin care a constatat constituţionalitatea prevederilor legale ce conferă dreptul Preşedintelui statului în numirile în funcţiile de conducere de grad înalt de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT.

Aceleaşi raţiuni expuse anterior cu privire la numirea preşedinţilor de secţii ai instanţei supreme demonstrează – din punctul nostru de vedere – neconstituţionalitatea soluţiei adoptate de instanţa de contencios constituţional în privinţa numirilor preşedintelui şi vicepreşedinţilor de la ICCJ.

Cu privire la modalitatea de numire şi revocare a procurorilor de grad înalt

În prezent, procedura de numire şi revocare a procurorilor de grad înalt este reglementată de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel:

Art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.”

Art. 40 lit. h) din Legea nr. 317/2004: „Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor: h) avizează propunerea ministrului justiţiei de numire şi revocare a procurorului general al PÎCCJ, a procurorului şef al DNA, a adjuncţilor acestora, a procurorilor şefi de secţie din aceste parchete, precum şi a procurorului şef al DIICOT şi a adjunctului acestuia.”

Menţionăm că, prin prezenta Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prevederile art. 54 alin. (1), mai sus citate, referitoare la numirea procurorilor de rang înalt, sunt menţinute în vigoare (deci, Preşedintele statului este menţinut în procedura de numire în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA, şi DIICOT), cu singura corecţie privind titulatura funcţiei de procuror-şef al D.N.A. (în loc de procurorul general al P.N.A.) şl cu menţionarea Secţiei pentru procurori ca organ de avizare a propunerii.

* *

O examinare atentă a soluţiilor adoptate de Curte pe problemele punctuale vizând numirile judecătorilor şl procurorilor ce au promovat examenul de capacitate, numirile în funcţiile de conducere de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT şi cu privire la dreptul Preşedintelui României de a refuza, fie numirile judecătorilor şi procurorilor, fie numirile în funcţiile de conducere de la nivelul PICCJ, DNA şi DIICOT demonstrează că acestea sunt contradictorii.

Astfel, cu privire la:

Art. 1 pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)]. Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor mai sus menţionate şi a constatat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale sub aspectul numirii ori revocării de către Preşedintele statului, a preşedintelui şi a vicepreşedinţilor de la ICCJ, competenţă pe care â stabilit-o în sarcina CSM – Secţia pentru judecători (a se vedea pct. 3 din dispozitivul deciziei), menţinând însă dreptul Preşedintelui României în procedura de numire în funcţiile de conducere de la nivelul PICCJ, DNA şi DIICOT, fără să motiveze adoptarea acestor două soluţii diferite cu privire la dreptul de numire al Preşedintelui statului.
Art. 1 pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)]. Curtea a respins ca neîntemeiată obiecţia de neconstituţionalitate (a se vedea pct. 2 din dispozitivul deciziei), apreciind că este constituţională soluţia legislativă care îi conferă Preşedintelui României dreptul de a refuza, motivat, o singură dată numirea în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA şi DIICOT.
Art. 1 pct. 44 [cu referire la art. 31 alin. (3) şi (4)]. Deşi Curtea prin respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate a prevederilor mai sus menţionate a constatat că acestea sunt constituţionale, înlăturând astfel dreptul Preşedintelui statului de a refuza numirea judecătorilor şi procurorilor care au promovat examenul de capacitate, cu toate acestea a menţinut acelaşi drept de refuz al Preşedintelui statului în numirea procurorilor pe funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA şi DIICOT, fără să motiveze adoptarea acestor două soluţii diferite cu privire la dreptul de refuz al Preşedintelui României.

În opinia noastră, nu există niciun temei constituţional pentru care a fost eliminat dreptul Preşedintelui statului în procedura de numire în funcţiile de conducere de la instanţa supremă ori a fost înlăturat sau limitat dreptul Preşedintelui statului de a nu mai putea refuza numirile în funcţiile de judecător sau procuror ori de a nu mai putea refuza, decât o singură dată, numirile în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA şi DIICOT şi de a fi astfel obligat să accepte orice propunere de numire formulată de CSM. Este de fapt o golire de conţinut a atribuţiilor Preşedintelui statului. Dreptul Preşedintelui statului de a refuza motivat propunerile venite de la CSM reprezintă o garanţie suplimentară că se păstrează independenţa justiţiei.

Toate procedurile de numire şi revocare în funcţiile de judecător sau procuror, precum şi în funcţiile de conducere de la instanţa supremă şi de la PICCJ, DNA şi DIICOT – respectiv cele prevăzute în Legea nr. 303/2004 în vigoare – au reprezentat fundamentul pentru realizarea unei justiţii reale în România, mulţumită unui mecanism tripartit care a dovedit că oferă contraponderi: Preşedintele României (demnitarul ales direct de către cetăţeni cu cea mai mare legitimitate democratică, populară), Ministrul Justiţiei (reprezentant al Guvernului) şi CSM (garantul independenţei justiţiei, alcătuit din reprezentanţii magistraţilor).

Pe de altă parte, soluţiile adoptate de Curte prin prezenta decizie:

– în sensul înlăturării Preşedintelui statului din procedura de numire şi revocare a preşedintelui, vicepreşedinţilor şi preşedinţilor de secţii ai ICCJ; şi

– cu privire la eliminarea dreptului acestuia de refuz în numirile judecătorilor şi procurorilor, inclusiv pe funcţiile de conducere de rang înalt,

sunt în totală contradicţie atât cu prevederile constituţionale invocate anterior, cât şi cu jurisprudenţa anterioară a Curţii.

Astfel, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 (referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a constatat că dreptul Preşedintelui României de a refuza numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii şi de a face numirile în cele mai înalte funcţii din Ministerul Public la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii este constituţional. Dacă Preşedintele României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă (punctul III.3 lit. g din decizie).

În acord cu această jurisprudenţă a Curţii considerăm că nu contravin Constituţiei prevederile care dau posibilitatea Preşedintelui României să refuze numirea judecătorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii. Aceste prevederi dau eficienţă dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care caracterizează România ca stat „democratic”. Spre deosebire de alte state, în România judecătorii şi procurorii nu sunt aleşi prin vot popular.

Preşedintele României însă este ales democratic, prin vot popular şi prin urmare este singurul exponent al voinţei populare în raporturile cu autoritatea judecătorească.

Această ultimă calitate justifică instituirea, în favoarea Preşedintelui, a dreptului său de refuz în numirea judecătorilor şi procurorilor, în cazul în care apreciază că propunerea CSM privind numirea unui judecător sau procuror, inclusiv în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA şi DIICOT, nu ar fi justificată şi s-ar impune a fi reanalizată tot de către CSM.

Esenţial este faptul că, într-o astfel de dispută, Consiliul Superior al Magistraturii are ultimul cuvânt, deci îşi păstrează integral şi neştirbit dreptul de a decide asupra chestiunii menţionate.

În termeni constituţionali acest tip de raport juridic dintre Preşedinte şi CSM constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituţional al „separaţiei şi echilibrului puterilor” pe care îl menţionează art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.

Totodată, art. 125 alin. (1) din Constituţia României statuează că judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României, dispoziţie care implică o mare responsabilitate juridică pentru Preşedintele statului. Semnătura Preşedintelui de numire a unui judecător nu poate fi doar una formală, ci este una de substanţă, neputându-se susţine că semnătura Preşedintelui ar fi de fapt o simplă formalitate, inclusiv atunci când se fac numirile pe funcţiile de conducere, fie de la nivelul instantei supreme în stat, fie de la nivelul PICCJ, DNA şi DIICOT.

* *

Pentru toate aceste motive considerăm că, soluţiile adoptate de Curte cu privire la dispoziţiile art. I pct. 44, pct. 87 şi pct. 88 din legea supusă controlului de constituţionalitate, respectiv Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şl procurorilor, au fost pronunţate cu nesocotirea prevederilor constituţionale ale art. 125 alin. (1) şi (2), art. 134 alin. (1) şi art. 94 lit. с) din Constituţia României şi a jurisprudenţei anterioare a instanţei de contencios constituţional.

Judecător,

Livia Doina Stanciu

Note de subsol:

*):

Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018.

*):

Decizia Curţii Constituţionale nr. 828 din 13 decembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 februarie 2018.

*):

Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018.

Textele stabilesc incompatibilitatea funcţiei de judecător, respectiv de procuror, cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, aşadar a activităţilor specifice exercitării acestor funcţii.

Decizia 2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2003/659/JAI a Consiliului şi prin Decizia 2009/426/JAI a Consiliului, din 16 decembrie 2008 privind consolidarea Eurojust (Decizia 2009/426/JAI, JO L138,4.6.2009), fundamentată pe articolul 85 TFUE [fostul art. 31 alin. (2) şi art. 34 alin. (2) lit. с) din Tratatul privind Uniunea Europeană].

Ase vedea, în acest sens, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 123 din 5 noiembrie 2007 privind unele măsuri pentru consolidarea cooperării judiciare cu statele membre ale Uniunii Europene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 751 din 6 noiembrie 2007 şi aprobată prin Legea nr. 85/2008.