În Monitorul Oficial nr. 170 din 22 februarie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 555/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal. Judecătorii dr. Livia-Doina Stanciu și dr. Simona-Maya Teodoroiu au formulat opinie separată, în sensul admiterii excepției. 

  1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.778/63/2014* al Curţii de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 553D/2016.
  2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
  3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată că, din interpretarea dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal raportate la prevederile alin. (4) al aceluiaşi text de lege, rezultă că tipicitatea – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – lipseşte în ipoteza în care proxenetul a determinat, a înlesnit ori a obţinut foloase patrimoniale din întreţinerea de acte sexuale de către victima sa cu aceeaşi persoană. Consideră că impunerea cerinţei ca actele sexuale să fie întreţinute de către victima infracţiunii de proxenetism cu diferite persoane contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi raportat la art. 23 alin. (1) privind libertatea individuală, astfel că sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituţională. Arată că, prin noul Cod penal, proxenetismul este reglementat ca o infracţiune contra persoanei, mal exact contra unei persoane vulnerabile, prin incriminare protejându-se libertatea persoanei care se prostituează. Referitor la condiţia impusă de dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal – ca întreţinerea de acte sexuale să aibă loc cu mai multe persoane -, consideră că cerinţa respectivă duce la lipsirea persoanelor vulnerabile de protecţie în situaţii mult mai grave decât cele în care această protecţie este acordată de către stat prin incriminarea faptei de proxenetism în forma actuală. Astfel, susţine că nu există nicio raţiune pentru care fapta de a determina o persoană la întreţinerea de acte sexuale cu doi clienţi diferiţi, în două rânduri, să fie infracţiune, iar fapta de a determina o persoană la întreţinerea de sute de acte sexuale cu acelaşi client să nu fie infracţiune. Aşadar, nu există nicio raţiune pentru care libertatea persoanei ce se prostituează să fie protejată în primul caz – prin incriminarea proxenetismului -, dar nu şi în cel de-al doilea caz, care este mult mai grav. Arată că legiuitorul a recunoscut statutul de persoane vulnerabile celor care practică relaţii sexuale în scopul obţinerii de foloase patrimoniale. Prin urmare, incriminarea proxenetismului – care constituie mijlocul de protecţie a acestor persoane – nu poate depinde de succesul pe care persoana exploatată îl are în întreţinerea de acte sexuale. De asemenea, consideră că nereglementarea ca infracţiune a proxenetismului în cazul în care proxenetul furnizează unui singur client persoane cu care să întreţină relaţii sexuale evidenţiază faptul că legiuitorul nu a luat măsuri pentru apărarea ordinii şi siguranţei publice în situaţii care pot fi mult mai grave decât acelea pentru care asemenea măsuri au fost luate, ducând la încurajarea unei anumite forme de proxenetism. Menţionează că definiţia practicării prostituţiei este preluată parţial din Codul penal din 1969, iar în doctrina creată sub imperiul vechiului cod s-a susţinut că raporturile sexuale trebuie întreţinute cu mai multe persoane, pentru a scoate, astfel, în evidenţă caracterul lor de mijloc obişnuit de procurare de venituri şi pentru a nu se incrimina o anumită formă de concubinaj. Asemenea argumente sunt, însă, în neconcordanţă cu scopul avut în vedere de legiuitor atunci când, prin noul Cod penal, a inclus proxenetismul în rândul infracţiunilor contra persoanei şi a renunţat la condiţia ca prin practicarea prostituţiei să se obţină mijloacele de existenţă. Subliniază că noul Cod penal a menţinut cerinţa din vechiul cod – ca raporturile sexuale să fie practicate „cu diferite persoane” -, deşi a eliminat scopul cerinţei, care era acela de a demonstra că, prin raporturile sexuale, persoana care practica prostituţia îşi procura mijloacele de existenţă. Or, nu poate fi admisă păstrarea, în conţinutul Incriminării, a unui mijloc (cerinţa întreţinerii de acte sexuale cu diferite persoane) care nu mai serveşte dovedirii niciunui scop (procurarea mijloacelor de existenţă). Mai mult, argumentul adus în doctrina anterioară, în sensul creării unor relaţii apropiate celor de concubinaj între persoana care practica prostituţia şi unicul său client, se referea strict la relaţia dintre aceste două persoane, iar nu la situaţia proxenetului, astfel că nu există nicio raţiune ca, sub imperiul noului Cod penal, dezvoltarea unor asemenea relaţii să ducă la exonerarea de răspundere penală a proxenetului. În fine, menţionează că examinarea definiţiilor date prostituţiei în diverse sisteme de drept arată că aceasta este înţeleasă ca practicarea de acte sexuale în schimbul unor sume de bani, fără a exista vreo referire la numărul de clienţi.

 

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

  1. Prin Încheierea din 18 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.778/63/2014*, Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213

alin. (4) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de procuror cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză având ca obiect stabilirea răspunderii penale a inculpaţilor cu privire la săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal.

  1. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, procurorul, autor al acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale privind statul român, egalitatea în drepturi şi libertatea individuală. În acest sens, arată că, prin noul Cod penal, proxenetismul este reglementat ca o infracţiune contra persoanei, mai exact ca o infracţiune contra unei persoane vulnerabile, prin incriminare fiind protejată libertatea persoanei care se prostituează. Condiţia impusă de dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal ca întreţinerea de acte sexuale să aibă loc „cu diferite persoane” duce la lipsirea de protecţia urmărită – prin incriminarea faptei de proxenetism – a unor persoane vulnerabile aflate, poate, în situaţii chiar mai grave decât cele care beneficiază de protecţia mai sus menţionată. Nu există nicio raţiune pentru care fapta persoanei care determină o altă persoană la întreţinerea de acte sexuale cu doi clienţi diferiţi, în două rânduri, să constituie infracţiune, iar fapta persoanei care determină o altă persoană la practicarea de sute de relaţii sexuale cu acelaşi client să nu fie infracţiune. Nu poate exista vreo raţiune pentru care libertatea persoanei care se prostituează este protejată în primul caz prin incriminarea proxenetismului, dar nu şi în al doilea, care este mult mai grav. Consideră că legiuitorul a recunoscut statutul de persoane vulnerabile persoanelor care practică relaţii sexuale în scopul obţinerii de foloase patrimoniale şi, prin urmare, incriminarea care constituie mijlocul de protecţie a acestor persoane nu poate depinde de „succesul” pe care persoana exploatată îl are în întreţinerea de acte sexuale. În concluzie, consideră că sintagma „cu diferite persoane” încalcă libertatea individuală a persoanelor exploatate sexual, creează discriminare pentru aceste persoane şi contravine statului de drept – consacrat de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie – în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor.
  2. Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece sintagma „cu diferite persoane” cuprinsă în dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal nu încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 16 şi ale art. 23 alin. (1) din Constituţie. Astfel, principiul egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, presupune faptul că toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie beneficiază de acelaşi tratament juridic, regimul penal diferenţiat al unor persoane, stabilit în funcţie de actele materiale diferite pe care acestea le săvârşesc nefiind de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Totodată, consideră că este dreptul legiuitorului de a incrimina anumite comportamente, sintagma criticată având tocmai rolul de a distinge între persoanele vulnerabile determinate să întreţină acte sexuale în scopul obţinerii de foloase patrimoniale şi persoanele care nu sunt vulnerabile şi pot întreţine acte sexuale în cadrul unor raporturi de concubinaj sau asemănătoare acestora, fără ca obţinerea de venituri în acest mod să constituie un obicei.
  3. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
  4. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile art. 213 din Codul penal reprezintă o normă de Incriminare, care se aplică în mod nediferenţiat tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, neinstituind tratamente discriminatorii pentru anumite categorii de persoane. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că egalitatea în faţa legii înseamnă aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru persoane aflate în situaţii similare, iar nu un tratament juridic uniform pentru persoane aflate în situaţii diferite. Dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor trebuie interpretate în corelare cu prevederile art. 4 din Legea fundamentală, care vizează criteriile generale de discriminare, şi anume: rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea şi originea socială. Or, nicio astfel de diferenţiere nu este făcută în cuprinsul art. 213 din Codul penal, care incriminează fapta de proxenetism, adică activitatea de determinare sau înlesnire a practicării prostituţiei, de natura acesteia din urmă fiind tocmai practicarea ca îndeletnicire, în mod constant, ceea ce implică mai mulţi potenţiali beneficiari, adică mai multe persoane cu care se întreţin respectivele acte sexuale. Consideră că autorul excepţiei urmăreşte, de fapt, extinderea incriminării faptei de proxenetism şi la situaţia în care actele de determinare sau de înlesnire a întreţinerii de acte sexuale au avut în vedere un singur beneficiar. Apreciază că dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu afectează dreptul la un proces echitabil, reprezentând o opţiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, conţinutul acestora, regimul sancţionator, precum şi regimul de executare a pedepselor se stabilesc de către Parlament, prin lege organică. Pe cale de consecinţă, nu este nimic neconstituţional în posibilitatea legiuitorului de a decide care dintre faptele ce intră în sfera relaţiilor sociale prezintă pericolul social şi caracteristicile unei infracţiuni.
  5. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal sunt constituţionale. Astfel, arată că prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 3.778/63/2014* (în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate), sesizare prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept „dacă în cazul infracţiunii de proxenetism săvârşită în modalitatea determinării prostituţiei lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care întreţinerea de acte sexuale în scopul obţinerii de foloase a avut loc în mod repetat, dar cu aceeaşi persoană”. Prin decizia mai sus menţionată, instanţa supremă a reţinut că problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăţi de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens şi argumentate din punct de vedere juridic. Astfel, întrucât dispoziţiile de drept substanţial incidente şi care ar trebui interpretate sunt clare, inteligibile şi neechivoce, omisiunea legiuitorului de a incrimina anumite fapte nu poate fi suplinită prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri conform art. 475 din Codul de procedură penală. Avocatul Poporului consideră că este opţiunea legiuitorului de a nu include în definiţia practicării prostituţiei ipoteza în care actele sexuale sunt întreţinute cu aceeaşi persoană şi, deci, de a plasa în afara sferei de aplicare a normei de incriminare a proxenetismului determinarea sau înlesnirea întreţinerii de acte sexuale cu aceeaşi persoană.
  6. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

 

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

  1. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
  2. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(4) Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foioase patrimoniale pentru sine sau pentru altui.”
  3. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul român, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 23 alin. (1) privind libertatea individuală.
  4. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în Codul penal din 1969, prostituţia era incriminată în dispoziţiile art. 328 – situat în titlul IX al Părţii speciale („Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”), în capitolul IV (Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”) -, ca fiind „fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane”, iar infracţiunea de proxenetism era reglementată în dispoziţiile art. 329, în acelaşi capitol ca şl infracţiunea de prostituţie.
  5. Noul Cod penal incriminează fapta de proxenetism în cuprinsul art. 213, situat în titlul I al Părţii speciale („Infracţiuni contra persoanei”), în capitolul VII („Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile”), ca fiind „determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane” [alin. (1) ], în condiţiile în care „practicarea prostituţiei” este definită ca „întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul” [alin. (4)]. Diferenţa majoră faţă de vechea reglementare constă în aceea că fapta determinată sau înlesnită de către autorul infracţiunii de proxenetism ori de pe urma căreia acesta obţine foloase patrimoniale – şi anume prostituţia – nu mai reprezintă infracţiune potrivit noului Cod penal (Decizia Curţii Constituţionale nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 13).
  6. Curtea constată că raţiuni de politică penală – referitoare la protecţia persoanelor vulnerabile împotriva exploatării prostituării acestora – au impus legiuitorului să incrimineze, în continuare, proxenetismul, şi anume în modalităţile normative simple prevăzute de dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal, respectiv în modalităţile agravate de la alin. (2) şi alin. (3) ale articolului menţionat.
  7. În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei, potrivit căreia cerinţa impusă de dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal ca întreţinerea de acte sexuale să aibă loc „cu diferite persoane”. Curtea nu poate reţine că o atare condiţie ar duce la lipsirea de protecţia urmărită – prin incriminarea faptei de proxenetism – a unor persoane vulnerabile aflate în situaţii chiar mai grave decât cele care beneficiază de protecţia mai sus menţionată.
  8. Referitor la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că Legea fundamentală nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte să asigure protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu, fără a se aduce, însă, vreo atingere principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie, aceasta fiind o problemă de oportunitate şi de justificare practică.
  9. Curtea constată că sintagma „cu diferite persoane” nu încalcă libertatea individuală a persoanelor exploatate sexual, nu creează discriminare pentru aceste persoane şi nu contravine statului de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor.
  10. În acest sens, Curtea observă că, în Codul penal din 1969, prostituţia era incriminată, în dispoziţiile art. 328, ca fiind „fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane”. În doctrina creată sub imperiul vechiului Cod penal cu privire la reglementarea infracţiunii de prostituţie, s-a arătat că raporturile sexuale trebuie întreţinute cu mai multe persoane, întrucât continuitatea raporturilor sexuale cu aceeaşi persoană generează, în pofida caracterului interesat al acestora, o prezumţie de afecţiune între parteneri, de oarecare stabilitate, care apropie aceste relaţii de acelea de concubinaj. Aceasta este raţiunea pentru care Codul penal din 1969 prevedea, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de prostituţie, cerinţa ca raporturile sexuale să fie practicate „cu diferite persoane”, în sensul de mai mulţi clienţi. Noul Cod penal a preluat, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism, cerinţa ca subiectul pasiv, şi anume persoana vulnerabilă care practică prostituţia, să întreţină acte sexuale „cu diferite persoane”, întrucât aceeaşi raţiune subzistă şi sub imperiul noului Cod penal, în condiţiile dezincriminării prostituţiei şi includerii proxenetismului în rândul infracţiunilor contra persoanei, având în vedere că proxenetismul este definit, în mod necesar, prin raportare la noţiunea de „practicare a prostituţiei”.
  11. Astfel, Curtea reţine că sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, având în vedere rolul constituţional al Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Preluarea sintagmei „cu diferite persoane” din textul art. 328 al Codului penal din 1969 în cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal constituie, aşadar, o opţiune conştientă a legiuitorului, care a ţinut cont că fapta determinată sau înlesnită de către autorul infracţiunii de proxenetism ori de pe urma căreia acesta obţine foloase patrimoniale – şi anume prostituţia – nu mai este incriminată în noul Cod penal. Prin adoptarea textului de lege criticat, Parlamentul s-a plasat, astfel, în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor (Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 16 şi 17, Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, şi Decizia nr. 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13).
  12. De altfel, Curtea observă că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, instanţa supremă a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 3.778/63/2014* (în care a fost ridicată şi prezenta excepţie de neconstituţionalitate), sesizare prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept „dacă în cazul infracţiunii de proxenetism săvârşită în modalitatea determinării prostituţiei lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care întreţinerea de acte sexuale în scopul obţinerii de foloase a avut loc în mod repetat, dar cu aceeaşi persoană”.
  13. Prin decizia mai sus menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că dispoziţiile de drept substanţial incidente şi care ar trebui interpretate sunt clare, inteligibile, neechivoce, iar omisiunea legiuitorului de a incrimina anumite fapte nu poate fi suplinită prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală. De asemenea, instanţa supremă a apreciat că problema a cărei dezlegare se solicită nu are caracter de noutate. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că incriminarea proxenetismului din noul Cod penal nu se deosebeşte fundamental de vechea incriminare (art. 329 din Codul penal din 1969), varianta tip fiind, practic, preluată din vechiul cod, cu unele modificări clarificatoare, de ordin semantic, determinate şi de faptul că prostituţia nu mai este incriminată. Pe cale de consecinţă, noua normă de incriminare a infracţiunii de proxenetism conţine şi definiţia „practicării prostituţiei”, noţiune la care face referire şi care constituie o condiţie esenţială ataşată elementului material, intrând, astfel, în conţinutul constitutiv al infracţiunii, devenind parte componentă a tipicităţii infracţiunii de proxenetism. Instanţa supremă observă că definiţia „practicării prostituţiei” păstrează caracterul repetat al actelor ce conduc la prostituţie, precum şi necesitatea existenţei unor clienţi diferiţi. Drept urmare, şi determinarea la practicarea prostituţiei trebuie să vizeze o activitate de tipul celei descrise în conţinutul normei de incriminare, astfel cum este definită la art. 213 alin. (4) din Codul penal. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în situaţia în care s-ar aprecia că sesizarea este admisibilă, răspunsul pe care ar trebui să îl dea întrebării prealabile s-ar limita la simpla trimitere la dispoziţiile art. 213 alin. (1) şi alin. (4) din Codul penal, căci nu s-ar putea răspunde altceva decât ceea ce este prevăzut cu claritate în norma de incriminare.
  14. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.778/63/2014* al Curţii de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 septembrie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal, pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, considerăm că sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituţională.

  1. Prezentare comparativă a modului de reglementare a infracţiunii de proxenetism în Codul penal din 1969 şi în noul Cod penal

Codul penal din 1969 incrimina prostituţia în art. 328 – situat în titlul IX al Părţii speciale (,,Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”), în capitolul IV („Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”) -, ca fiind: „Fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

Infracţiunea de proxenetism era reglementată în Codul penal din 1969 în acelaşi capitol ca şi infracţiunea de prostituţie, şi anume în dispoziţiile art. 329 (modificate de art. I pct. 18 din Legea nr. 169/2002 privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002, alin. 3 fiind, ulterior, modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2002 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 5 noiembrie 2002) -, care aveau următorul cuprins:

„Îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane în acest scop, precum şi constrângerea la prostituţie se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Dacă fapta prevăzută în alin. 1 sau 2 este săvârşită faţă de un minor sau prezintă un alt caracter grav, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au servit sau au fost destinate să servească, direct sau indirect, la comiterea infracţiunii prevăzute la alin. 1-3 şi cele care au fost dobândite prin săvârşirea acesteia se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Tentativa se pedepseşte.”

Noul Cod penal incriminează fapta de proxenetism în art. 213, situat în titlul I al Părţii speciale („Infracţiuni contra persoanei”), în capitolul VII („Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile”), având următorul cuprins:

„(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

(4) Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.”

Observăm că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism se poate realiza prin trei acţiuni distincte, prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal, şi anume determinarea practicării prostituţiei, înlesnirea practicării prostituţiei şi obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane.

Varianta tip a infracţiunii reia, în mare măsură, varianta tip a incriminării cu aceeaşi denumire marginală din art. 329 din Codul penal din 1969, cu unele modificări de ordin semantic, dar şi de conţinut, realizate prin utilizarea unor termeni şi sintagme noi: „determinarea” în loc de „îndemnul”, „obţinerea de foloase patrimoniale” în loc de „tragerea de foloase”, „una sau mai multe persoane” în loc de „o persoană” (cu referire la practicarea prostituţiei). Acţiunea de determinare reprezintă, în fapt, o instigare, în sensul art. 47 din noul Cod penal, iar acţiunea de înlesnire constituie, la rândul ei, o modalitate a complicităţii, potrivit art. 48 din acelaşi cod, cu diferenţa majoră faţă de vechea reglementare că fapta determinată sau înlesnită, şi anume prostituţia – care era incriminată în art. 328 din Codul penal din 1969 – nu mai reprezintă infracţiune potrivit noii legislaţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 13).

Raţiuni de politică penală – referitoare la protecţia persoanelor vulnerabile împotriva exploatării prostituării acestora – au impus legiuitorului să incrimineze, în continuare, proxenetismul – atât în modalităţile normative simple de la art. 213 alin. (1) din noul Cod penal, cât şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol. Obiectul juridic generic al noii incriminări este însă diferit faţă de cel avut în vedere de Codul penal anterior, în sensul că înglobează mai multe valori sociale ocrotite.

Astfel, Codul penal din 1969 prevedea infracţiunea de proxenetism în titlul IX al Părţii speciale („Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”), în capitolul IV („Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”), în timp ce în noul Cod penal incriminarea faptei de proxenetism a fost adusă în titlul destinat protecţiei persoanei, care este titlul I al Părţii speciale („Infracţiuni contra persoanei”), printre infracţiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile, având reglementarea în capitolul VII („Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile”).

Pornind de la grupul de infracţiuni în cadrul căruia a fost inclus proxenetismul în noul Cod penal, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, citată anterior, că „obiectul juridic principal al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, relaţii care presupun procurarea mijloacelor de existenţă prin muncă, în condiţii de respect pentru regulile de morală şi de asigurare a demnităţii umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituţiei de către o altă persoană” (paragraful 14).

Legat de consideraţiile privind titlul şi capitolul în care se afla în vechiul Cod penal şi, respectiv, titlul şi capitolul în care se află în noul cod incriminarea faptei de proxenetism, apreciem că trebuie avută în vedere şi Decizia nr. XVI din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 17 iulie 2008, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, cu privire la raportul dintre infracţiunea de proxenetism reglementată în art. 329 din Codul penal din 1969 şi infracţiunea de trafic de persoane prevăzută în art. 12 şi, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001 (privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 11 decembrie 2001). Astfel, potrivit deciziei amintite, distincţia dintre infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 şi, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi cea de proxenetism reglementată de art. 329 alin. 1 din Codul penal din 1969 era dată de obiectul juridic generic diferit al celor două incriminări, respectiv de valoarea socială diferită, protejată de legiuitor prin textele incriminatorii ale celor două legi: în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001, aceasta fiind apărarea dreptului la libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei, iar în cazul infracţiunii de proxenetism reglementate de art. 329 din Codul penal din 1969 – apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă.

Întrucât, potrivit noului Cod penal, infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213, se află în capitolul VII („Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile”) al titlului I al Părţii speciale, capitol în care se regăsesc şi infracţiunile de trafic de persoane (art. 210 din Codul penal), respectiv trafic de minori (art. 211 din Codul penal), reiese că, prin incriminarea faptei de proxenetism, este ocrotită şi libertatea individuală, care este un atribut fundamental al persoanei, consacrat ca inviolabil de prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie, persoana vulnerabilă, care practică prostituţia, fiind subiect pasiv al infracţiunii de proxenetism.

În doctrină, este apreciată ca firească incriminarea faptei de proxenetism în titlul destinat protecţiei persoanei, printre infracţiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile, libertatea persoanei fiind considerată principala valoare protejată prin aceasta.

În sprijinul acestei opinii este şi Decizia nr. 20 din 11 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016 (referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, dacă, „în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 din Codul penal – în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) din Codul penal şi art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal”).

Având în vedere însă că noul Cod penal reglementează infracţiunea de proxenetism în capitolul VII („Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile”) al titlului I al Părţii speciale, este clar că libertatea individuală nu poate fi considerată unica valoare socială ocrotită prin incriminarea prevăzută de art. 213, pentru că, într-un astfel de caz, infracţiunea ar fi fost prevăzută în capitolul VI („Infracţiuni contra libertăţii persoanei”) din acelaşi titlu.

Pentru toate aceste motive, apreciem că obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute de art. 213 din Codul penal are o sferă complexă şi constă în relaţiile de convieţuire socială, relaţii care presupun apărarea libertăţii de voinţă şi acţiune a persoanelor vulnerabile, precum şi procurarea mijloacelor de existenţă prin muncă, în condiţii de respect pentru regulile de morală şi de asigurare a demnităţii omului, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituţiei de către o altă persoană.

Infracţiunea de proxenetism are şi un obiect juridic secundar, care constă în relaţiile sociale privind integritatea corporală şi sănătatea persoanei, când fapta se realizează prin constrângere, în condiţiile alin. (2) al art. 213 din Codul penal, sau normala dezvoltare a minorului, când fapta se săvârşeşte asupra unui minor, în condiţiile alin. (3) al aceluiaşi articol.

  1. Neconstituţionalitatea sintagmei „cu diferite persoane” din cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal

În ceea ce priveşte sintagma „cu diferite persoane” din definiţia dată „practicării prostituţiei” prin dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Codul penal, sintagmă criticată în cauza de faţă, observăm că – deşi prostituţia nu mai constituie infracţiune potrivit noului Cod penal -, având în vedere necesitatea reprimării proxenetismului şi ţinând cont de faptul că acesta este legat, în mod indisolubil, de practicarea prostituţiei, a fost necesară, în continuare, definirea acesteia.

Apreciem că sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituţională, întrucât aduce atingere statului de drept – în componentele sale privind respectarea demnităţii omului şi apărarea ordinii şi a moralei publice -, egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi libertăţii individuale, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 23 alin. (1) din Constituţie.

Astfel, considerăm că sintagma „cu diferite persoane” creează discriminare în cadrul aceleiaşi categorii de persoane vulnerabile, prin neincriminarea faptei de proxenetism în cazul determinării sau înlesnirii întreţinerii de către persoana vulnerabilă de acte sexuale cu o singură persoană (client), respectiv în cazul obţinerii de foloase patrimoniale de pe urma întreţinerii de către persoana vulnerabilă de acte sexuale cu o singură persoană (client).

Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).

Totodată, Curtea a stabilit că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22).

Or, din perspectiva respectării demnităţii persoanei vulnerabile şi a apărării libertăţii de voinţă şi de acţiune a acesteia, persoana vulnerabilă din punct de vedere al exploatării sexuale care este determinată sau căreia i se înlesneşte să întreţină acte sexuale cu un singur client, de două ori, se află într-o situaţie similară cu cea care este determinată sau căreia i se înlesneşte să întreţină acte sexuale cu doi clienţi, în două ocazii diferite. De asemenea, persoanele vulnerabile se află în situaţii similare şi în cazul obţinerii de foloase patrimoniale de pe urma întreţinerii de către acestea de acte sexuale cu un singur client, de două ori, respectiv cu doi clienţi, în două ocazii diferite.

Sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal, care reprezintă o cerinţă esenţială ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism, instituie un tratament juridic diferit în cadrul aceleiaşi categorii de persoane vulnerabile, fără a avea însă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce duce la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

Observăm că, în Codul penal din 1969, prostituţia era incriminată, în dispoziţiile art. 328, ca fiind „fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane”. În doctrina creată sub imperiul vechiului Cod penal cu privire la reglementarea infracţiunii de prostituţie, s-a susţinut că raporturile sexuale trebuie întreţinute cu mai multe persoane, întrucât „tocmai acest fapt scoate în evidenţă caracterul lor de mijloc obişnuit de procurare de venituri, de mijloace de existenţă” (V. Dongoroz, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 652). Astfel, continuitatea raporturilor sexuale cu aceeaşi persoană „face să joace, în pofida caracterului interesat al acestora, o prezumţie de afecţiune între parteneri, de oarecare stabilitate, care apropie aceste relaţii de acelea de concubinaj”.

Aceste argumente nu mai corespund însă raţiunii avute în vedere de legiuitor atunci când – incriminând proxenetismul prin noul Cod penal – a renunţat la condiţia ca, prin practicarea prostituţiei, persoana vulnerabilă să îşi procure mijloacele de existenţă şi a inclus proxenetismul în rândul infracţiunilor contra persoanei.

Aşadar, Codul penal din 1969 prevedea, în conţinutul constitutiv al Infracţiunii de prostituţie, cerinţa ca raporturile sexuale să fie practicate „cu diferite persoane” (cu mai mulţi clienţi), cu scopul de a scoate în evidenţă caracterul lor de mijloc obişnuit de procurare de venituri.

Noul Cod penal a preluat, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism, cerinţa ca subiectul pasiv, şi anume persoana vulnerabilă care practică prostituţia, să întreţină acte sexuale „cu diferite persoane”, dar a eliminat scopul cerinţei, care era acela de a demonstra că, prin raporturile sexuale, persoana care practică prostituţia îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă.

Or, nu poate fi admisă preluarea din vechea reglementare – în conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism – a unui mijloc, şi anume cerinţa întreţinerii de acte sexuale „cu diferite persoane”, care nu mai serveşte dovedirii niciunui scop. Altfel, ar însemna că legiuitorul, pe de o parte, consideră că persoana care practică prostituţia este o persoană vulnerabilă, adică o victimă, iar, pe de altă parte, impune o cerinţă care nu are nicio justificare obiectivă prin raportare la statutul de victimă, întrucât anulează acest statut într-o serie de cazuri care pot fi chiar mai grave decât acelea în care îl acordă.

Pornind chiar de la speţa de faţă, în care inculpaţii au „procurat” unui cetăţean străin câteva persoane de sex masculin pentru întreţinerea de acte sexuale – presupunând că unui singur client i-ar fi „procurate” câteva zeci de persoane cu care să întreţină astfel de acte, ar însemna că, întrucât a existat un unic client, ar opera „o prezumţie de afecţiune” între clientul respectiv şi cele câteva zeci de persoane vulnerabile exploatate sexual, cu consecinţa exonerării de răspundere penală a proxenetului. Or, argumentul adus în doctrina anterioară noului Cod penal – în sensul creării unor relaţii apropiate de cele de concubinaj între persoana care îşi procura mijloacele de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale, şi unicul său client – privea strict relaţia dintre aceste două persoane, în contextul în care prostituţia constituia infracţiune, fiind definită ca sursă de procurare a mijloacelor de existenţă. Aşadar, acest argument nu poate fi rupt din contextul vechii reglementări şi aplicat situaţiei proxenetului din noul Cod penal, în condiţiile dezincriminării prostituţiei. Mai mult, existenţa unor persoane (clienţi) care să dispună de mijloacele necesare pentru a întreţine acte sexuale – în schimbul unor foloase patrimoniale – cu câteva zeci sau sute de persoane exploatate de un proxenet era de neimaginat în timpul regimului comunist, având în vedere modul de organizare şi de funcţionare a societăţii din acea vreme, dar a devenit o realitate în prezent.

Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie – potrivit cărora „România este stat de drept […], în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, […], reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”. – impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea respectării demnităţii omului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 Ianuarie 2012) şl a apărării ordinii publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen (deciziile Curţii Constituţionale nr. 44 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 21 aprilie 2016, paragraful 22, şi nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, paragraful 34).

Este evident că determinarea şi înlesnirea întreţinerii de acte sexuale în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, precum şi obţinerea de astfel de foloase de pe urma depravării sau prostituării uneia sau mai multor persoane vulnerabile aduc atingere bunelor moravuri, indiferent de numărul clienţilor cu care respectivele persoane exploatate întreţin acte sexuale. De asemenea, ordinea publică are de suferit, având în vedere consecinţele unor asemenea relaţii de convieţuire socială în planul moralei publice. Or, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că principiile statului de drept şi regimului nostru constituţional presupun interpretarea sistematică a drepturilor cetăţenilor, ceea ce înseamnă şi dreptul fiecărui cetăţean de a pretinde statului să apere morala publică şi bunele moravuri (Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 7 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995).

Considerăm că nereglementarea ca infracţiune a proxenetismului în cazul în care proxenetul „procură” unui unic client persoane cu care să întreţină relaţii sexuale evidenţiază faptul că legiuitorul nu a luat măsurile necesare pentru respectarea demnităţii persoanelor vulnerabile din punct de vedere al exploatării sexuale şi pentru apărarea libertăţii de voinţă şi de acţiune a acestora, precum şi a ordinii şi moralei publice în situaţii care pot fi chiar mai grave decât acelea pentru care asemenea măsuri au fost luate, ceea ce este de natură să ducă la încurajarea unei anumite forme de proxenetism.

Apreciem, astfel, că trebuie asigurată protecţia penală – prin incriminarea faptei de proxenetism – în cazul tuturor persoanelor vulnerabile, care întreţin acte sexuale în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, indiferent de numărul persoanelor (clienţilor) cu care întreţin astfel de acte. Ca atare, incriminarea faptei de proxenetism – care constituie un mijloc de protecţie a persoanelor vulnerabile din punct de vedere al exploatării sexuale – nu trebuie să fie condiţionată de „succesul” pe care îl are persoana exploatată, întrucât cerinţa întreţinerii de acte sexuale cu mai multe persoane nu constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil, de natură să justifice tratamentul juridic diferenţiat.

Apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale ţine de competenţa Parlamentului, dar intră în atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită (deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, şi nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 21).

III. Definiţia dată „prostituţiei” în alte state membre ale Uniunii Europene

Examinarea definiţiilor date prostituţiei într-un număr de 22 de state membre ale Uniunii Europene – Belgia, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria – arată că prostituţia este înţeleasă ca practicarea de relaţii/raporturi/acte/contacte/servicii/activităţi sexuale în schimbul unor sume de bani/avantaje patrimoniale, fără a exista vreo condiţie cu privire la numărul de clienţi.

În câteva state, legislaţia penală prevede expres că practicarea prostituţiei presupune satisfacerea nevoilor sexuale „ale altuia”, şi anume:

– în Belgia, Codul penal incriminează fapta persoanei care, pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale altuia, angajează, pregăteşte sau reţine o persoană adultă, în scopul depravării sau prostituării, chiar cu consimţământul acesteia (art. 380 alin. 1);

– în Malta, Codul penal prevede ca infracţiune fapta persoanei care, pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale altuia, determină un minor să practice prostituţia sau instigă, încurajează sau facilitează coruperea unei asemenea persoane (art. 204), respectiv fapta persoanei care, pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale altuia, determină o persoană adultă să practice prostituţia, folosindu-se de violenţă sau înşelăciune (art. 205);

– în Marea Britanie, Legea privind infracţiunile de natură sexuală (din 2003) defineşte prostituata ca fiind persoana care, cel puţin o dată, indiferent dacă a fost constrânsă sau nu, oferă sau furnizează servicii sexuale altei persoane în schimbul unei plăţi sau unei promisiuni de plată, fie către prostituată, fie către altă persoană (art. 51 alin. 2);

– în Slovacia, Codul penal defineşte prostituţia ca fiind satisfacerea nevoilor sexuale ale altuia prin raport sexual sau alte acte similare, în schimbul banilor (secţiunea 132 alin. 1);

– în Ungaria, Codul penal pedepseşte orice persoană care racolează altă persoană pentru a o determina să întreţină relaţii sexuale cu un terţ, în scopul obţinerii unui câştig financiar (secţiunea 200 alin. 1).

Prin urmare, în toate cele 22 de state membre ale Uniunii Europene mai sus menţionate, existenţa unui singur client este suficientă pentru reţinerea infracţiunii de proxenetism.

★

Pentru motivele arătate, considerăm că s-ar fi impus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea faptului că sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept – în componentele sale privind respectarea demnităţii omului şi apărarea ordinii şi a moralei publice -, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 23 alin. (1) privind libertatea individuală.

Judecători,

dr. Livia-Doina Stanciu

dr. Simona-Maya Teodoroiu