RIL admis cu referire la aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

1. Articolul 514 din Codul procedură civilă stipulează următoarele:

„Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. ”

II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2. Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, ataşându-se hotărâri judecătoreşti definitive, în dovedirea practicii neunitare.

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii

3. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 95/2006:

Art. 320 alin. (1): „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.

(2) Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective. ”

IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

4. În ceea ce priveşte prima problemă de drept, respectiv dacă persoana care a suferit o vătămare corporală poate fi obligată la plata către un spital de urgenţă a cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, în situaţia în care autorul vătămării nu a fost identificat (inclusiv atunci când persoana vătămată nu îi dezvăluie identitatea) sau atunci când acesta nu răspunde penal (când persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părţilor sau fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de legea penală), orientările jurisprudenţiale diferite s-au conturat după cum urmează:

4.1. Unele instanţe au apreciat că victima agresiunii poate fi obligată la cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată, dacă nu indică autorul agresiunii sau nu face dovada că a fost victima unei agresiuni, invocându-se faptul că victima agresiunii se face vinovată de nepunerea la dispoziţia titularului acţiunii a datelor necesare pentru identificarea agresorului, ceea ce ar conduce la un aşa-zis transfer al culpei de la agresor la victima agresiunii.

În argumentarea aceleiaşi soluţii, alte instanţe au reţinut fie îmbogăţirea fără justă cauză a victimei, fie existenţa unei răspunderi civile delictuale în sarcina acesteia, pentru fapta constând în ascunderea identităţii autorului şi punerea unităţii sanitare care a efectuat cheltuieli în situaţia de a nu-şi putea recupera prejudiciul

În cazurile în care a intervenit împăcarea victimei cu agresorul ori aceasta şi-a retras plângerea, instanţele au pronunţat soluţii în sensul obligării victimei agresiunii, fie singură, fie în solidar cu agresorul, la plata cheltuielilor efectuate de furnizorul de servicii medicale.

4.2. Alte instanţe au apreciat că, în nicio situaţie, persoana care a suferit o vătămare corporală nu poate fi obligată la suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat.

4.2.1. Unele instanţe au apreciat că victima agresiunii nu poate fi obligată la cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată, reţinând că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în acest tip de acţiuni, faţă de prevederile art. 320 din Legea nr. 95/2006 potrivit cărora furnizorii de servicii medicale se pot îndrepta împotriva persoanelor care au săvârşit agresiunea, nu împotriva victimei, indiferent dacă aceasta este sau nu asigurată.

4.2.2. Alte instanţe au apreciat că victima agresiunii nu poate fi obligată la cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată, iar cererea de chemare în judecată formulată împotriva acesteia a fost respinsă pe fond.

În argumentarea acestei soluţii, instanţele au reţinut că recuperarea cheltuielilor de spitalizare de la victima agresiunii este incompatibilă cu scopul reglementării speciale în materia asigurărilor de sănătate, lipsind de substanţă dreptul de asigurare garantat de Legea nr. 95/2006. Recuperarea cheltuielilor de spitalizare nu se poate face de la persoanele asigurate, întrucât scopul asigurării de sănătate este tocmai acela ca aceste cheltuieli să fie suportate de asigurător, în momentul în care se produce cazul asigurat. în cazul persoanelor neasigurate, spitalul acordă serviciile medicale de urgenţă, iar aceste cheltuieli, care sunt stipulate gratuit în favoarea beneficiarului, nu sunt susceptibile de recuperare de la acesta, gratuitatea fiind o măsură de protecţie asumată de stat în virtutea obiectivului major al protejării sănătăţii populaţiei.

5. În ceea ce priveşte a doua problemă de drept, autorul sesizării solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, în situaţia în care se va considera că, în baza prevederilor legale indicate, persoana care a suferit o vătămare corporală nu poate fi niciodată obligată la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat către spitalul de urgenţă care i-a acordat asistenţă medicală, să se stabilească în ce condiţii autorul vătămării poate fi obligat la suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în situaţiile în care acesta nu răspunde penal (când persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părţilor sau fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de legea penală).

5.1. Unele instanţe au apreciat că persoana care a produs o vătămare corporală altei persoane nu poate fi obligată la suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată în cazul în care a intervenit împăcarea părţilor, reţinându-se că, potrivit prevederilor art. 132 din Codul penal anterior şi ale art. 159 din noul Cod penal, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

5.2. Alte instanţe au apreciat că persoana care a produs o vătămare corporală altei persoane va fi obligată la suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, chiar şi în cazul în care pârâtului nu i s-a putut stabili vinovăţia în materie penală, dat fiind că în cauză a intervenit împăcarea părţilor, deoarece stingerea acţiunii civile se produce doar cu privire la pretenţiile pe care partea vătămată le are faţă de inculpat, nu şi în privinţa prejudiciului cauzat furnizorului de servicii medicale.

V. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa

6. Titularul sesizării nu a formulat un punct de vedere cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii.

VI. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

7. Ministerul Public, prin punctul de vedere exprimat, a arătat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată [fost art. 313 alin. (1) din aceeaşi lege, anterior republicării], persoana care a suferit o vătămare corporală nu poate fi obligată la plata către un spital de urgenţă a cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situaţia în care autorul vătămării nu a fost identificat, inclusiv atunci când persoana vătămată nu îi dezvăluie identitatea.

În interpretarea şi aplicarea aceluiaşi articol, autorul vătămării poate fi chemat în judecată pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în situaţiile în care nu poate fi atrasă răspunderea sa penală, întrucât persoana vătămată a formulat plângerea prealabilă tardiv, şi-a retras plângerea ori a intervenit împăcarea părţilor, urmând ca, în procesul civil, să se stabilească răspunderea civilă delictuală.

Totodată, s-a concluzionat că persoana care a suferit o vătămare corporală, în interpretarea şi aplicarea aceluiaşi articol, poate fi obligată, singură sau proporţional cu autorul faptei ilicite către spitalul de urgenţă care i-a acordat asistenţă medicală, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat, atunci fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de legea penală ori fapta victimei, îndeplinind toate condiţiile cazului fortuit, exonerează de răspundere penală şi civilă pe autorul faptei. în aceste situaţii, răspunderea persoanei vătămate ar trebui să fie atrasă doar atunci când raporturile sale de răspundere civilă delictuală se grefează pe un contract de asigurare obligatorie sau facultativă de răspundere civilă, deoarece numai astfel aplicarea legii este în concordanţă cu scopul său.

VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

8. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părţilor.

În interpretarea şi aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în situaţia în care acesta nu răspunde penal întrucât a intervenit împăcarea părţilor.

VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

9. Analizând recursul în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi problema de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

10. Din perspectiva legitimării procesuale active se constată că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte pe titularul sesizării, recursul în interesul legii fiind exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa.

11. Dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă statuează că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

12. Verificând condiţia privind respectarea cerinţelor prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, se constată, din anexele memoriului de recurs în interesul legii, că nu rezultă existenţa practicii neunitare cu privire la toate situaţiile invocate în memoriu.

13. Astfel, din exemplele de hotărâri judecătoreşti menţionate în memoriu şi din analiza practicii judiciare anexate nu rezultă că instanţele s-ar fi pronunţat prin hotărâri divergente cu privire la situaţii în care s-ar fi invocat faptul că autorul vătămării nu a săvârşit fapta cu vinovăţia cerută de legea penală sau că ar fi existat cauze care exclud vinovăţia. Situaţiile de divergenţă regăsite în jurisprudenţa examinată se referă la acţiuni formulate de furnizorul de servicii medicale împotriva victimei agresiunii, în cazurile în care victima fie nu a formulat plângere penală, fie şi-a retras-o sau a intervenit împăcarea părţilor.

14. În ceea ce priveşte problema de drept de la punctul 2 din sesizare, din studiul jurisprudenţei anexate reiese că instanţele au pronunţat soluţii divergente numai în ipoteza în care acţiunile formulate de unităţile sanitare împotriva autorului agresiunii vizau situaţii în care intervenise împăcarea părţilor. Numai în această situaţie s-a pus problema efectului extinctiv pe care îl produce împăcarea părţilor în legătură cu acţiunea civilă.

15. Nu s-au regăsit în anexele la memoriu hotărâri judecătoreşti care să conţină soluţii diferite sub aspectul problemei de drept de la pct. 2, cu privire la situaţiile în care partea vătămată nu a formulat plângere sau şi-a retras-o, ci dimpotrivă, examenul jurisprudential a relevat că, în situaţiile în care lipsea plângerea prealabilă sau aceasta fusese retrasă, instanţele au analizat pe fond cauzele, reţinând că, în condiţiile în care nu există o hotărâre judecătorească pronunţată în procesul penal, care să aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, hotărâre prin care să se stabilească existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi vinovăţia acestuia, reclamantul (furnizorul de servicii medicale) trebuie să facă dovada în procesul civil a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului pretins autor al faptei.

16. De asemenea se constată că problemele de drept cu privire la care se solicită rezolvarea prin mecanismul recursului în interesul legii nu vizează ipoteza în care acţiunea furnizorului de servicii medicale a fost îndreptată împotriva victimei, pe motiv că aceasta, prin fapta sa, a adus daune propriei sănătăţi. Deşi există cazuistică în ceea ce priveşte culpa concurentă sau exclusivă a victimei, aceasta nu este divergentă, referindu-se la situaţii de fapt punctuale (soluţionate de instanţe în raport cu circumstanţele particulare din speţă) şi nici nu este relevantă din perspectiva problemelor de drept care formează obiectul sesizării.

17. Faţă de precizările anterioare, obiectul recursului în interesul legii, care se circumscrie exigenţelor art. 515 din Codul de procedură civilă, priveşte problemele de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, în interpretarea şi aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (fost art. 313 înainte de republicare), după cum urmează:

1. dacă persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia poate fi obligată la plata către un spital de urgenţă a cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, în situaţia în care autorul vătămării:

a) nu a fost identificat (inclusiv atunci când persoana vătămată nu îi dezvăluie identitatea); sau

b) atunci când acesta nu răspunde penal, deoarece persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părţilor;

2. dacă, în ipoteza unui răspuns negativ la prima problemă de drept, autorul vătămării poate fi obligat la suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în situaţia în care acesta nu răspunde penal datorită faptului că a intervenit împăcarea părţilor.

18. Asupra fondului se constată că dispoziţiile legale a căror interpretare şi aplicare au generat practica neunitară sunt cele prevăzute de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care au următorul conţinut:

„Art- 320. – (1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată. ”

19. Textul reprezintă o aplicaţie particulară a răspunderii civile delictuale în privinţa prejudiciului corporal constând în vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane.

20. Obiectul recursului în interesul legii constă în plata contravalorii cheltuielilor de spitalizare şi de tratament medical efectuate de furnizorul de servicii medicale în limita pachetului de bază, dacă este vorba de o persoană asigurată, sau în limita pachetului minimal, dacă este vorba de o persoană neasigurată.

21. Subiect activ al raportului juridic obligaţional este furnizorul de servicii medicale, care are un drept de acţiune directă pentru recuperarea acestor cheltuieli, iar subiect pasiv este persoana care, prin fapta sa, a adus atingere sănătăţii altuia (sau, după caz, persoana care, prin fapta sa culpabilă, şi-a adus atingere propriei sănătăţi).

22. Această soluţie legislativă nu este nouă în sistemul nostru juridic. Dreptul unităţilor sanitare de a recupera pe calea unei acţiuni directe despăgubirile reprezentând cheltuielile de asistenţă medicală acordată victimei unei fapte ilicite a fost reglement iniţial în art. 188 din Legea nr. 3/1978privind asigurarea sănătăţii populaţiei, text care prevedea că: „Persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuielile necesitate de asistenţa medicală acordată acesteia. ”

23. În aplicarea acestor prevederi legale, calitatea procesuală activă a unităţilor sanitare a fost stabilită pe cale jurisprudenţială, fostul Tribunal Suprem statuând că, dacă printr-o faptă ilicită victima a suferit vătămări ale sănătăţii care fac necesară acordarea de asistenţă medicală, constând în administrarea de medicamente, spitalizare etc., autorul faptei ilicite este obligat să plătească unităţii sanitare (dacă are personalitate juridică) sau forului său tutelar despăgubiri reprezentând valoarea cheltuielilor ocazionate cu asistenţa sanitară ce i-a fost acordată victimei.

24. Aceeaşi reglementare de principiu a fost preluată în cuprinsul art. 106 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate şi, ulterior, în art. 317 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, devenit art. 320 alin. (1) ca efect al modificării şi republicării legii.

25. În privinţa naturii juridice a răspunderii instituite prin aceste norme speciale, doctrina a reţinut că respectivele norme „nu derogă de la principiile răspunderii civile, ci dimpotrivă constituie o aplicare a reglementărilor care cârmuiesc răspunderea civilă delictuală, privitor la cheltuielile necesitate de asistenţa medicală acordată victimelor unor fapte ilicite”.

26. În ceea ce priveşte prima problemă de drept se constată că, aplicând prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în cauze în care furnizorul de servicii medicale a formulat acţiunea în contradictoriu cu victima agresiunii, care suferise o vătămare corporală ca urmare a faptei unui terţ, unele instanţe au apreciat că aceasta poate fi obligată la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, în situaţia în care autorul vătămării nu a fost identificat (inclusiv atunci când persoana vătămată nu îi dezvăluie identitatea) sau atunci când acesta nu răspunde penal, deoarece persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părţilor.

27. În susţinerea acestor soluţii jurisprudenţiale s-a reţinut fie existenţa răspunderii civile delictuale a victimei (pentru faptul nepunerii la dispoziţie a datelor necesare titularului acţiunii sau pentru neefectuarea demersurilor necesare în vederea tragerii la răspundere penală a autorului agresiunii), fie îmbogăţirea fără justă cauză.

28. Procedând în acest mod, instanţele au ignorat cadrul procesual creat prin promovarea acţiunii, în temeiul normei legale speciale. În ipoteza în care victima a suferit o vătămare a sănătăţii prin fapta culpabilă a unui terţ (nu ca urmare a propriei fapte culpabile), textul legal examinat conferă furnizorului de servicii medicale calitate procesuală activă exclusiv în situaţiile în care cheltuielile de spitalizare şi tratament medical sunt solicitate de la persoana care prin fapta sa a adus daune sănătăţii altei persoane. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte în mod neechivoc cine are calitate procesuală pasivă în cadrul unei astfel de acţiuni.

29. De aceea, în toate situaţiile în care, fiind vorba de o vătămare produsă prin fapta unui terţ, unitatea sanitară s-a îndreptat cu acţiune pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare împotriva victimei agresiunii, iar nu a autorului vătămării, temeiul de drept al acţiunii nu poate fi prevederea specială cuprinsă în art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care este de strictă interpretare şi aplicare.

30. Din modul în care au fost argumentate soluţiile de admitere a acţiunilor formulate împotriva persoanelor vătămate rezultă că instanţele respective, deşi au fost învestite cu acţiuni întemeiate pe prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (art. 313 înainte de republicare), care stabilesc fără echivoc faptul că subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional este persoana care prin fapta sa a adus daune sănătăţii altei persoane, au rezolvat litigiul pe temeiul dreptului comun, pronunţându-se asupra unui alt raport juridic obligaţional, în care subiect pasiv devine însăşi victima, iar cheltuielile de spitalizare şi tratament medical nu mai sunt rezultatul faptei prejudiciabile săvârşite iniţial de către autorul agresiunii, ci rezultatul faptei victimei, constând în omisiunea de a-şi da concursul la identificarea şi tragerea la răspundere a autorului agresiunii.

31. O asemenea construcţie juridică ignoră, însă, faptul că prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare şi tratament medical este rezultatul direct al faptei culpabile a autorului agresiunii şi s-a produs în patrimoniul unităţii medicale anterior faptelor de omisiune imputate victimei, astfel încât acest prejudiciu nu poate fi considerat rezultat al conduitei ulterioare a victimei.

32. Un eventual prejudiciu pe care victima l-ar fi produs unităţii medicale, prin faptul că nu a dezvăluit identitatea autorului vătămării, nu a formulat plângere penală sau şi-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părţilor, nu se confundă cu prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare şi tratament medical şi nu poate fi cerut pe temeiul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ci doar printr-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.

33. Or, în cadrul unei asemenea acţiuni, care ar putea fi întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, unitatea medicală trebuie să facă dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului afirmat (care nu se confundă cu prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare şi tratament medical), a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei pârâtului.

34. În ceea ce priveşte fapta ilicită, unele instanţe au reţinut că pârâtul, victimă a agresiunii şi beneficiar al serviciilor medicale, nu a făcut demersuri pentru identificarea autorului agresiunii, nu a furnizat unităţii medicale datele de identitate ale acestuia sau nu a formulat plângere penală pentru ca cel vinovat să poată fi tras la răspundere.

35. Aceste fapte imputate victimei nu pot fi calificate ca ilicite, în condiţiile în care nicio prevedere legală nu stabileşte în sarcina victimei unei agresiuni obligaţia de a identifica agresorul şi de a furniza unităţii sanitare datele de identificare.

36. În ceea ce priveşte nedepunerea plângerii penale prealabile se observă că nu rezultă din Legea nr. 95/2006, din actele normative cu rang inferior adoptate în temeiul acestei legi sau din Codul de procedură penală obligaţia persoanei vătămate de a depune plângere penală prealabilă. Dimpotrivă, dreptul persoanei vătămate de a formula sau nu plângerea penală este un drept potestativ, iar raţiunile subiective care determină persoana în cauză să nu depună plângerea nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată, câtă vreme însuşi legiuitorul, stabilind că pentru anumite infracţiuni urmărirea penală este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, a înţeles să îi lase acesteia dreptul de a alege dacă se adresează sau nu justiţiei penale.

37. Retragerea plângerii prealabile de către victima agresiunii sau împăcarea intervenită între partea vătămată şi autorul agresiunii nu pot fi calificate ca fapte ilicite, care să justifice antrenarea răspunderii delictuale a victimei agresiunii, câtă vreme cele două instituţii de drept procesual-penal sunt reglementate în Codul de procedură penală [art. 16 alin. (1) lit. g)] drept cauze legale care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

38. Îmbogăţirea fără justă cauză nu poate constitui temei al obligării victimei agresiunii la cheltuielile de spitalizare şi tratament medical, deoarece una dintre condiţiile pentru aplicarea acestui mecanism juridic, astfel cum rezultă din art. 1345 din Codul civil, este aceea ca îmbogăţirea să fie lipsită de o cauză justă.

39. Or, prestarea serviciilor medicale de către unitatea sanitară s-a făcut în baza prevederilor legale care instituie acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat [art. 219 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 95/2006].

40. Potrivit art. 221 alin. (1) lit. с) din lege, prin hotărâre a Guvernului se aprobă pachetul de servicii de bază ce se acordă asiguraţilor; acest pachet cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a sănătăţii, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale la care asiguraţii au dreptul.

41. Tot prin hotărâre a Guvernului se aprobă şi pachetul minimal de servicii care, potrivit art. 221 alin. (l) lit. d) din lege, se acordă persoanelor care nu fac dovada calităţii de asigurat şi cuprinde servicii de îngrijire a sănătăţii, medicamente şi materiale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemoepidemic, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuziei, servicii de planificare familială, servicii de prevenţie şi îngrijiri de asistenţă medicală comunitară.

42. Ca atare, temeiul acordării asistenţei şi îngrijirii medicale victimelor agresiunilor este unul legal, astfel încât cheltuielile efectuate de unităţile sanitare nu pot fi recuperate de la beneficiarii serviciilor medicale prin mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză.

43. De altfel, obligarea victimei agresiunii la plata cheltuielilor efectuate cu îngrijirea sănătăţii sale, ca beneficiar al serviciilor medicale în cadrul pachetului minimal de servicii medicale sau al pachetului de bază, după caz, ar lipsi de eficacitate sistemul asigurărilor sociale de sănătate, care a fost instituit tocmai pentru a se asigura un minim de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la fondul de asigurări de sănătate.

44. Câtă vreme beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate au dreptul la un pachet de servicii medicale (de bază pentru cei asiguraţi şi minimal pentru cei neasiguraţi), fiind astfel protejaţi faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident, nu există nicio raţiune pentru care persoanele respective să fie obligate să suporte costurile cheltuielilor medicale atunci când vătămarea corporală a fost cauzată prin fapta culpabilă a unui terţ.

45. Este necesar a se preciza că din hotărârile judecătoreşti ataşate memoriului de recurs în interesul legii nu rezultă faptul că pretenţiile unităţilor sanitare au vizat cheltuielile de spitalizare care depăşeau pachetul minimal sau pachetul de bază, după caz, aşa încât acest aspect nu formează obiect de analiză în cadrul prezentului recurs în interesul legii. În consecinţă, dezlegarea ce va fi dată prin prezenta decizie vizează exclusiv acţiunile care au ca obiect cheltuielile de spitalizare şi tratament medical de care victima a beneficiat în limitele pachetului minima] sau de bază, după caz.

46. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept, referitoare la posibilitatea obligării autorului vătămării la suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în situaţia în care acesta este cunoscut, însă nu răspunde penal datorită faptului că a intervenit împăcarea părţilor, se apreciază că această cauză de înlăturare a răspunderii penale şi de stingere a acţiunii civile [prevăzută de art. 132 alin. 1 din Codul penal anterior şi preluată în art. 159 alin. (2) din noul Cod penal] nu stinge şi dreptul la acţiune conferit prin lege unităţii sanitare de a recupera cheltuielile efectuate cu îngrijirea medicală a victimei.

47. Acţiunea civilă, astfel cum este reglementată în art. 19-28 din noul Cod de procedură penală, se circumscrie raporturilor juridice care se nasc între persoana vătămată sau succesorii acesteia, pe de o parte, şi inculpat sau partea responsabilă civilmente, pe de altă parte.

48. Totodată, împăcarea părţilor este un act de înţelegere între făptuitor şi persoana vătămată, prin care, în condiţiile legii şi pentru anumite infracţiuni, se înlătură răspunderea penală şi celelalte consecinţe ale săvârşirii infracţiunii.

49. Fiind un act juridic bilateral, acesta produce efecte relative, între partea vătămată şi autorul agresiunii, în ceea ce priveşte despăgubirile pe care victima le-ar fi putut pretinde pentru sine în cadrul procesului penal. Dreptul furnizorului de servicii medicale de a solicita pe cale civilă obligarea autorului vătămării la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată este un drept distinct, prevăzut prin legea specială în patrimoniul unităţii medicale şi care nu poate fi stins printr-un acord intre victima şi autorul agresiunii.