DCC nr. 653/2017. Dispoziţiile art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015 sunt neconstituţionale

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

3. Prin Încheierea din 10 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 415/121/2014*, Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, „forma textului din 2014”. Excepţia a fost ridicată de Ionică Dajboc în calea de atac a recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1.048/22.10.2015 şi a Încheierii din data de 8.10.2015, pronunţate de Tribunalul Galaţi într-o cauză având ca obiect litigiu privind funcţionari publici.

4. Prin Încheierea din 21 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.240/121/2014*, Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (7), art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7), art. 61 alin. (1), art. 62 alin. (2) şi ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Excepţia a fost ridicată de Daniel Ciprian Bugeac în calea de atac a recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 101/4.02.2016, pronunţate de Tribunalul Galaţi într-o cauză având ca obiect litigiu privind funcţionari publici.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, se susţine, în esenţă, că angajatorul, atât în cursul cercetării disciplinare, cât şi în cursul judecării cauzei de către consiliul de disciplină, nu a permis autorilor excepţiei să fie asistaţi şi consiliaţi de către avocatul ales, încălcându-li-se dreptul la apărare. De asemenea, apreciază că textul criticat este echivoc şi neprevizibil, deoarece, prin conţinutul său, lasă să se înţeleagă că poliţistul, pe timpul cercetării disciplinare, nu ar avea voie să fie asistat, ci asistenţa să fie numai în faţa consiliilor de disciplină, fază ulterioară cercetării disciplinare. Or, administrarea probatoriului se face în faza cercetării disciplinare, nicidecum în faţa consiliului de disciplină. Ca atare, lipsa apărării profesioniste venite din partea unui avocat aduce grave prejudicii celui cercetat disciplinar. În opinia autorilor, textul de lege criticat s-ar putea interpreta în sensul conform căruia Corpul poate desemna un poliţist asistent, chiar dacă cel cercetat nu doreşte acest lucru, confuzie ce apare pe fondul neclarităţii şi imprevizibilităţii textului criticat.

6. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 61 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 360/2002, se arată că textul este lipsit de claritate şi precizie, deoarece nu prevede modalitatea în care poliţistul ia la cunoştinţă de sancţiunea disciplinară, respectiv textul nu prevede obligaţia angajatorului de а-i comunica efectiv celui sancţionat dispoziţia de sancţionare. Se apreciază că, pe fondul neclarităţii textului contestat, angajatorul nu a comunicat decizia de sancţionare, ci doar o adresă în care se menţiona sancţiunea aplicată şi motivele avute în vedere. Ca atare, se susţine că lipsa obligaţiei comunicării şi necomunicarea efectivă a deciziei de sancţionare limitează dreptul la apărare al celui sancţionat, drept ce presupune şi posibilitatea de a contesta atât condiţiile de formă și de fond ale deciziei de sancţionare, cât și temeinicia actului de sancţionare.

7. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, se consideră că textul criticat nu oferă niciun fel de criteriu clar şi previzibil privind organizarea, funcţionarea şi procedura după care îşi desfăşoară activitatea consiliul de disciplină. Aceste aspecte duc, în opinia autorilor, la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât executivul edictează norme ce intră în atributul puterii legislative. De asemenea, se susţine că textul de lege criticat nu defineşte noţiunea de „unitate de poliţie”, respectiv dacă această sintagmă se referă şi la poliţiile orăşeneşti şi municipale sau numai la inspectoratele de poliţie judeţene.

8. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002, se apreciază, în esenţă, că, fiind vorba de o normă de incriminare a unei abateri disciplinare, textul nu conferă claritatea şi previzibilitatea specifică unei norme de incriminare reglementate printr-o lege organică. De asemenea, se susţine că poliţistul aflat pe o funcţie de execuţie este transformat într-un simplu executant, fapt ce are drept consecinţă lezarea drepturilor acestuia. Totodată, textul este lipsit de claritate, întrucât nu prevede dacă dispoziţia primită de la şef trebuie să fie dată în scris şi care sunt autorităţile abilitate să dea dispoziţii poliţistului.

9. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, se susţine că sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. j), deoarece textul criticat nu numai că nu reglementează competenţa materială şi funcţională a persoanelor îndreptăţite să emită actele de încetare a raporturilor de serviciu ale poliţistului, ci deleagă acest atribut normativ, ce ţine de domeniul legii organice, ministrului de resort care este abilitat să emită ordine. Consecinţa imediată a acestei delegări neconstituţionale este reprezentată, în plan juridic, de încălcarea obligaţiei de respectare a supremaţiei Constituţiei şi a legilor. Aşadar, ca urmare a acestor „delegări neconstituţionale” de a emite ordine în domenii ce ţin de esenţa legii organice, ministrul de resort a emis Ordinul nr. 600/2005, nepublicat, făcând iluzoriu dreptul la apărare. În acest context, se invocă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014.

10. În final, se apreciază că art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 este neconstituţional, întrucât nu se pot reglementa prin ordine ale ministrului de resort naşterea, modificarea şi stingerea raportului de serviciu al poliţistului, ci numai prin lege organică.

11. Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 941D/2016, îşi exprimă opinia în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind încălcate prevederile constituţionale invocate. În Dosarul nr. 1.927D/2016, instanţa apreciază că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât, deşi principiul constituţional privind dreptul la apărare este inclus în art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, acesta este limitat şi discriminatoriu. De altfel, se poate observa că legiuitorul, prin adoptarea Legii nr. 77/2014 pentru modificarea alin. (4) al art. 251 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, a înţeles necesitatea acoperirii acestui vid legislativ prin introducerea unei prevederi prin care angajatul să poată fi asistat de către un avocat în cursul cercetării disciplinare. În ceea ce priveşte luarea la cunoştinţă a sancţiunii disciplinare, aceasta nu echivalează cu luarea la cunoştinţă a conţinutului actului administrativ, fapt ce îl pune pe destinatar în imposibilitatea de a contesta în cunoştinţă de cauză actul administrativ respectiv. De asemenea, instanţa consideră că textele sunt lipsite de claritatea specifică unor norme juridice [art. 62 alin. (2) şi art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002]. Totodată, modificarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului, inclusiv competenţa emiterii actelor administrative respective, trebuie reglementate, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, prin lege organică, şi nu prin delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului [art. 78 alin. (1) și art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002].

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată în ceea ce priveşte art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7), art. 61 alin. (1) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, iar cu privire la art. 78 alin. (1) şi art. 22 alin. (7) din aceeaşi lege, consideră că instanţa de contencios constituţional urmează să constate dacă devin incidente considerentele Deciziei nr. 392 din 2 iulie 2014, prin care s-a constatat că prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sunt neconstituţionale. Astfel, referitor la conţinutul criticilor formulate cu privire la art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, arată că textul constituţional al art. 24 alin. (2) asigură părţilor dreptul de a fi asistate de un avocat, în tot cursul procesului, şi conferă oricărei părţi implicate posibilitatea de a folosi toate mijloacele şi garanţiile procesuale. Procedura disciplinară reglementată de art. 59 din lege stabileşte anumite reguli şi garanţii, specifice acestei proceduri, fără însă a încălca prevederile constituţionale privind dreptul la apărare. Oricum, potrivit art. 61 din Legea nr. 360/2002, forma în vigoare în anul 2014, poliţistul poate contesta sancţiunea disciplinară, în termen de 5 zile de la luarea la cunoştinţă, şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea. Totodată, împotriva sancţiunilor aplicate şi a deciziilor nefavorabile poliţistul nemulţumit se poate adresa Corpului, potrivit art. 50 lit. d) din lege, iar poliţistul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului ori a dispoziţiei de sancţionare. În cadrul procesual astfel creat, prevederile constituţionale privind dreptul la apărare îşi au corespondentul legal în garanţiile şi mijloacele procesuale prevăzute de Codul de procedură civilă.

14. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior în cauze având acelaşi obiect, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 57 lit. b), art. 61 alin. (1) teza întâi şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 şi neconstituţionalităţii art. 22 alin. (7) şi art. 78 alin. (1) din acelaşi act normativ.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 22 alin. (7), art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7), art. 61 alin. (1), art. 62 alin. (2) şi ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare.

18. Se observă că, la data emiterii deciziilor de sancţionare de către Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Galaţi, decizii a căror anulare formează obiectul acţiunilor în justiţie formulate de autorii excepţiei, textele de lege criticate din Legea nr. 360/2002 aveau următorul cuprins:

– Art. 22 alin. (7): „Competenţele emiterii actelor administrative privind naşterea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu ai poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei și internelor, în condiţiile legii.;”

– Art. 57: „Constituie abateri disciplinare, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte săvârşite de poliţist, comise cu vinovăţie: […]

b) neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege.”;

– Art. 59 alin. (7): „În faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul de a fi asistat de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corp.”;

– Art. 61 alin. (1): „Poliţistul poate contesta sancţiunea disciplinară, în termen de 5 zile de la luarea la cunoştinţă, şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea. Acesta se pronunţă prin decizie motivată, în termen de 15 zile.”;

– Art. 62 alin. (2): „Consiliile de disciplină se constituie și funcţionează pe lângă şefii unităţilor de poliţie și au caracter consultativ.”;

– Art. 78 alin. (1): „Procedura și cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei și internelor.”

19. Curtea reţine că, ulterior învestirii instanţelor judecătoreşti, dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 au fost modificate prin art. I pct. 8 și 9 din Legea nr. 81/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi pentru modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 21 aprilie 2015. De asemenea, art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 a fost abrogat prin Legea nr. 81/2015, iar art. 78 alin. (1) din acelaşi act normativ a fost abrogat prin art. I pct. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016. Însă, Curtea constată că dispoziţiile criticate continuă să îşi producă efectele juridice în cauzele deduse judecăţii, astfel încât pot fi supuse controlului de constituţionalitate, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituţională a statuat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Ca atare, obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 22 alin. (7), art. 57 lit. b), art. 59 alin. (7), art. 61 alin. (1), art. 62 alin. (2) şi ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi pentru modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcţionarea poliţiei judiciare.

20. Autorii excepţiei apreciază că dispoziţiile de lege criticate, în forma în vigoare la momentul când au fost sancţionaţi, contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitor la statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul legalităţii, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 24 alin. (1) care consacră dreptul la apărare, art. 73 alin. (3) lit. j) și p) referitor la categorii de legi organice, art. 118 alin. (2) privind forţele armate și art. 148 alin. (2) și (4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, invocă principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, prevăzut de art. 7 pct. 1 și art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 81/2015, Curtea reţine că, potrivit normelor de lege criticate, în faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul de a fi asistat de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corpul Naţional al Poliţiştilor.

22. Din analiza evoluţiei cadrului legislativ al normelor supuse controlului de constituţionalitate, Curtea observă că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, respectiv data de 24 august 2002, art. 59 alin. (7) prevedea că: „În faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul de a fi asistat de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corp. De asemenea, poliţistul cercetat poate fi asistat, la cererea sa, de avocat.” Ulterior, prin art. I pct. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 14 octombrie 2003, norma legală a fost modificată în sensul că: „În faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul de a fi asistat de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corp.” De asemenea, Curtea observă că, prin Legea nr. 81/2015, art. 59 a fost modificat în sensul abrogării alin. (7), însă art. 58² lit. b) din Legea nr. 360/2002 prevede că „Procedura disciplinară are la bază următoarele principii: […] b) garantarea dreptului la apărare – se recunoaşte dreptul poliţistului de a formula și de a susţine apărări în favoarea sa, de a prezenta probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare în apărarea sa și de a fi asistat;”.

23. Legea nr. 360/2002, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 81/2015, prevedea, la art. 59 alin. (1), că sancţiunile disciplinare se stabilesc şi se aplică numai după cercetarea prealabilă și după consultarea consiliilor de disciplină, cu excepţia sancţiunilor prevăzute la art. 58 lit. a) și b), respectiv mustrare scrisă şi diminuarea drepturilor salariale pentru funcţia îndeplinită cu 5-20 % pe o perioadă de 1-3 luni, care se pot aplica fără consultarea consiliilor de disciplină. Totodată, se prevedea că: cercetarea prealabilă se efectua de şeful unităţii sau de poliţişti anume desemnaţi; cercetările referitoare la abateri, din care rezultau date şi indicii că au fost săvârşite fapte prevăzute de legea penală, se efectuau şi cu participarea unui reprezentant al Corpului, urmând ca, în raport de constatări, să fie sesizate organele judiciare; ascultarea celui în cauză şi consemnarea susţinerilor sale erau obligatorii; poliţistul cercetat avea dreptul să cunoască în întregime actele cercetării şi să solicite probe în apărare; la stabilirea sancţiunii se ţinea seama de activitatea desfăşurată anterior, de împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârşită, de cauzele, gravitatea și consecinţele acesteia, de gradul de vinovăţie a poliţistului, precum şi de preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise. Sancţiunea disciplinară se aplica în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei, iar pentru aceeaşi abatere nu se putea aplica decât o singură sancţiune disciplinară.

24. Potrivit art. 58 din Legea nr. 360/2002, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 81/2015, sancţiunile disciplinare care puteau fi aplicate poliţistului erau: a) mustrare scrisă; b) diminuarea drepturilor salariale pentru funcţia îndeplinită cu 5-20 % pe o perioadă de 1-3 luni; c) amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare, pe o perioadă de la 1 la 3 ani; c¹) trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut; d) destituirea din poliţie.

25. Prin Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, Curtea Constituţională a reţinut că, referitor la câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidenţa art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, garanţiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado contra Portugaliei) şi presupun respectarea principiului contradictorialităţii (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunţată în Cauza Baccichetti contra Franţei).

26. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 27 august 1991, pronunţată în Cauza Philis contra Greciei, a statuat că art. 6 din Convenţie se aplică procedurilor disciplinare desfăşurate în faţa unor organisme profesionale şi în care este vorba de dreptul de a practica profesia. Astfel, prin hotărârea menţionată, paragraful 45, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit jurisprudenţa sa constantă conform căreia o acţiune disciplinară în care este în joc dreptul de a continua practicarea unei profesii conduce la contestaţii (dispute) cu privire la drepturile civile, în înţelesul art. 6 alin. 1 (a se vedea următoarele hotărâri: Kőnig împotriva Germaniei, 28 iunie 1978, seria A nr. 27, p. 29-32, p. 87-95; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 19-23, p. 41-51; Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, seria A nr. 58, p. 14-16, p. 25-29; şi Diennet împotriva Franţei, 26 septembrie 1995, seria A nr. 325-A, p. 13, p. 27).

27. De asemenea, prin Decizia nr. 95 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 28 februarie 2008, Curtea Constituţională a statuat că „raporturile juridice de muncă trebuie să se desfăşoare într-un cadru legal, pentru a fi respectate drepturile şi îndatoririle, precum și interesele legitime ale ambelor părţi. În acest cadru, cercetarea disciplinară prealabilă aplicării sancţiunii contribuie în mare măsură la prevenirea unor măsuri abuzive, nelegale sau netemeinice, dispuse de angajator, profitând de situaţia sa dominantă”.

28. Raportând cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la cauza de faţă şi analizând ansamblul sancţiunilor disciplinare ce pot fi aplicate poliţistului, Curtea observă că măsurile care pot afecta dreptul de a practica profesia sunt amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare, pe o perioadă de la 1 la 3 ani, trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut şi destituirea din poliţie. Însă, faptul că în faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul doar de a fi asistat de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corp, şi nu de un avocat ales determină încălcarea dreptului la apărare în procedura desfăşurată în faţa unui organism profesional.

29. Or, art. 24 alin. (1) din Constituţie stabileşte că „Dreptul la apărare este garantat”. În absenţa oricărei circumstanţieri, norma fundamentală invocată are aplicabilitate şi în afara sferei judiciare, aşadar, inclusiv în cadrul procedurii disciplinare. Prin urmare, dreptul la apărare conţine numeroase prerogative, iar una dintre acestea este, incontestabil, posibilitatea persoanei de a beneficia de asistenţă juridică, în condiţiile reglementate prin legislaţia aplicabilă acestei forme de activitate juridică.

30. Faţă de cele menţionate, instanţa de contencios constituţional observă că în materia răspunderii disciplinare a poliţiştilor, contrar jurisprudenţei dezvoltate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul român nu a adoptat o reglementare care să asigure respectarea dreptului la apărare al poliţistului cercetat disciplinar.

31. Cu titlu de exemplu, Curtea observă că, în funcţie de categoria socio-profesională vizată, legiuitorul, în cadrul procedurii disciplinare, a reglementat dreptul la apărare, după cum urmează:

– Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, prevede, la art. 251 alin. (4), că, în cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este;

– Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, prevede, la art. 49 alin. (1), că, în procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citarea judecătorului sau a procurorului împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară şi a Inspecţiei Judiciare ori, după caz, a ministrului justiţiei, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie. Judecătorul sau procurorul poate fi reprezentat de un alt judecător ori procuror sau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat;

– Hotărârea Guvernului nr. 1.344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din data de 13 noiembrie 2007, prevede, la art. 30 alin. (4), că funcţionarul public a cărui faptă a fost sesizată poate participa la cercetarea administrativă personal sau poate fi asistat ori reprezentat de avocaţi, în condiţiile prevăzute de lege;

– Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din data de 19 decembrie 2011, prevede, la art. 284 alin. (1), că în faţa instanţei disciplinare avocatul se va înfăţişa personal şi în cursul şedinţelor avocatul poate fi asistat de un alt avocat;

– Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 6 februarie 2001, prevede, la art. 69 alin. (1), că executorul judecătoresc împotriva căruia a fost promovată acţiunea disciplinară are dreptul să cunoască toate actele dosarului, să solicite probe în apărare şi să fie asistat de un avocat.

32. Având în vedere cele referite, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate, potrivit cărora în faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul de a fi asistat doar de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corp, încalcă dreptul de a fi asistat de un avocat în cadrul procedurii disciplinare, ca parte a dreptului la apărare, prevăzut de art. 24 alin. (1) din Constituţie.

33. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, din perspectiva reglementării prin ordin al ministrului afacerilor interne a competenţelor ce ţin de modificarea raportului de serviciu, prin Decizia nr. 258 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017, paragrafele 40-42, Curtea a constatat că această critică este neîntemeiată şi că nu pot fi reţinute motivele invocate de autorul excepţiei, respectiv cele pe care s-a fundamentat Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014. Astfel, prin deciziile nr. 392 din 2 iulie 2014, nr. 637 din 13 octombrie 2015, nr. 172 din 24 martie 2016 şi nr. 244 din 19 aprilie 2016, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor texte din Legea nr. 360/2002 care permiteau delegarea reglementării unor „elemente esenţiale” referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului, funcţionar public cu statut special, către ministrul de resort care era abilitat să adopte ordine. Ca atare, din analiza art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, Curtea a reţinut că termenul „competenţe” are înţelesul de „persoană competentă”, care îşi exercită atribuţiile. De asemenea, Curtea a statuat că desemnarea prin ordin a persoanelor competente să decidă asupra punerii la dispoziţie nu constituie un „element esenţial” în ce priveşte modificarea raportului juridic de serviciu al poliţistului, în sensul celor reţinute de aceasta în jurisprudenţa sa anterior menţionată, şi că aceste aspecte pot fi reglementate prin ordin al ministrului, cu respectarea art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, iar acestea trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

34. În continuare, Curtea reţine că, din analiza conţinutului normativ al dispoziţiilor art. 57 lit. b), art. 61 alin. (1) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, aceste texte prevăd ce fapte săvârşite de poliţist constituie abateri disciplinare, procedura şi termenul în care poliţistul poate contesta sancţiunea disciplinară şi modul de constituire şi funcţionare a consiliilor de disciplină. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a acestor norme, formulată din perspectiva unei lipse de claritate şi previzibilitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 Ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

35. Or, în cauza de faţă, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate prevăd suficient de clar că neglijenţa manifestată de poliţist în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege constituie abateri disciplinare, că sancţiunea disciplinară poate fi contestată, în termen de 5 zile de la luarea la cunoştinţă de către poliţist, şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea, precum şi modul de constituire şi funcţionare a consiliilor de disciplină. Ca atare, dispoziţiile art. 57 lit. b), art. 61 alin. (1) şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 au un conţinut normativ clar şi precis pentru a putea fi aplicate şi oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora – în cazul de faţă, poliţistul – să înţeleagă sensul lor, să îşi adapteze conduita şi să aibă reprezentarea corectă a derulării procedurii disciplinare.

36. Cu privire la susţinerea că art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 nu defineşte noţiunea de „unitate de poliţie”, Curtea reţine că, potrivit art. 5 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, Poliţia Română are următoarea structură organizatorică: Inspectoratul General al Poliţiei Române; unităţi teritoriale aflate în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti și inspectoratele judeţene de poliţie; instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului; alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei, înfiinţate potrivit legii. În sensul art. 7 şi 8 din Legea nr. 218/2002, Inspectoratul General al Poliţiei Române este unitatea centrală a poliţiei, cu personalitate juridică şi competenţă teritorială generală, care conduce, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor de poliţie subordonate şi este condus de un inspector general, cu rang de secretar de stat.

37. În ceea ce priveşte unităţile teritoriale din subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Legea nr. 218/2002, în Capitolul II: Organizare şi funcţionare – Secţiunea 2, prevede că în municipiul Bucureşti se organizează şi funcţionează, ca unitate cu personalitate juridică, Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti, condusă de un director general, ajutat de adjuncţi, şi în cadrul acesteia se organizează şi funcţionează unităţi de poliţie ale sectoarelor, corespunzător organizării administrativ-teritoriale a acestuia. În cadrul sectoarelor se organizează şi funcţionează secţii de poliţie. Totodată, în judeţe se organizează şi funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate de poliţie, conduse de un inspector-şef, ajutat de adjuncţi. În municipii şi oraşe funcţionează poliţii municipale şi orăşeneşti, iar în comune, posturi de poliţie. În funcţie de întinderea teritoriului, numărul populaţiei, de numărul şi importanţa obiectivelor economice, sociale şi politice, în municipii pot fi înfiinţate secţii de poliţie, iar în comunele cu sate şi cătune dispersate pot fi înfiinţate birouri de poliţie. Ca atare, noţiunea de „unitate de poliţie” fiind definită în cuprinsul Legii nr. 218/2002, Curtea constată netemeinicia acestei critici.

38. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016, precitată, a constatat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii de lege. Curtea a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 298/2011 privind procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 28 decembrie 2011, raporturile de serviciu ale poliţiştilor se pot modifica prin: delegare, detaşare, participare la misiuni internaţionale, transfer, mutare, împuternicire pe o funcţie de conducere şi punere la dispoziţie, şi că elemente esenţiale care conturează statutul profesiei de poliţist sunt date în competenţa ministrului afacerilor interne care, prin acte administrative cu o putere juridică inferioară legii, este abilitat să reglementeze procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

39. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale” şi reţinând că decizia de admitere a fost publicată la data de 23 iunie 2016, iar încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în Dosarul nr. 1.927D/2016 este din data de 21 septembrie 2016, Curtea va respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 ca inadmisibilă.

40. De altfel, Curtea observă că art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, ulterior constatării neconstituţionalităţii sale, însă anterior publicării Deciziei nr. 244 din 19 aprilie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, a fost abrogat prin art. I pct. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016.