Excepţie de neconstituţionalitate admisă referitoare la art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea nr. 96/CP din 26 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.512/103/2016/a1, Tribunalul Neamţ – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Iovan Scripcariu în procedura de cameră preliminară, cu ocazia verificării competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală în Dosarul nr. 156/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ privind pe inculpatul, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor. În cauză, inculpatul, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, a formulat cerere în vederea excluderii declaraţiei de martor, motivat de calitatea de concubină a martorei.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că distincţia realizată între persoanele enumerate în cuprinsul art. 117 alin. (1) din Codul de procedură penală şi concubini este nejustificată şi contrară raţiunii legiuitorului atunci când a instituit, pentru anumite persoane, privilegiul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Susţine, totodată, că reglementarea privilegiului de a nu da declaraţii în calitate de martor doar în cazul soţilor sau foştilor soţi, fără ca acest drept să fie recunoscut şi în cazul concubinilor, reprezintă o gravă încălcare a egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Arată că, potrivit art. 177 din Codul penal, concubinii sunt asimilaţi membrilor de familie, iar, în ceea ce priveşte infracţiunile de nedenunţare (art. 266 din Codul penal), tăinuire (art. 270 din Codul penal) ori favorizarea infractorului (art. 269 din Codul penal), legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire atunci când fapta este comisă de un membru de familie.

6. Tribunalul Neamţ – Secţia penală opinează în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât scopul instituirii dispoziţiilor art. 117 din Codul de procedură penală îl constituie necesitatea obţinerii unui probatoriu care să reflecte în mod obiectiv situaţia de fapt, să fie lipsit de orice subiectivism. Or, în situaţia rudelor, soţilor, foştilor soţi, relaţiile de afecţiune existente pot denatura realitatea faptelor, astfel că declaraţiile acestora nu pot fi considerate ca fiind obiective. Apreciază că aceeaşi este situaţia şi în cazul persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, declaraţiile acestora fiind lipsite de obiectivitate ca şi cele ale rudelor, soţilor sau foştilor soţi. Reţine că legislaţia penală în vigoare recunoaşte calitatea de membru de familie persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi prin dispoziţiile cuprinse în art. 177 din Codul penal, dispoziţii la care fac referire şi alte articole din partea specială a Codului penal, respectiv art. 266 alin. (2), art. 269 alin. (3) şi art. 270 alin. (3).

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. În motivarea soluţiei de inadmisibilitate, arată că autorul excepţiei critică normele procesual penale pentru ceea ce nu conţin, astfel încât, în speţă, nu sunt formulate veritabile critici de neconstituţionalitate. În plus, observă că autorul excepţiei s-a mărginit să enumere o serie de dispoziţii convenţionale şi constituţionale, fără a arăta, în concret, în ce constă contradicţia între acestea şi norma legală criticată. Totodată, apreciază că dispoziţiile criticate nu au legătură cu cauza în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, întrucât, chiar dacă excepţia ar fi admisă de instanţa de control constituţional, admiterea excepţiei nu ar influenţa soluţionarea cauzei. Aceasta întrucât dreptul prevăzut de art. 117 din Codul de procedură penală poate fi invocat numai de titularii săi, astfel încât inculpatul nu poate cere eliminarea, dintre probele care vor fi administrate într-un proces, a declaraţiei date de către una dintre persoanele prevăzute limitativ de dispoziţiile legale criticate, în condiţiile în care respectiva persoană nu a înţeles să invoce acest drept. În susţinerea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, reţine că dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, recunoscut persoanelor prevăzute de art. 117 din Codul de procedură penală, are drept scop corelarea imperativului aflării adevărului într-o cauză penală cu dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, garantat de art. 26 din Constituţie. Reţine, totodată, că situaţia soţului şi soţiei inculpatului ori suspectului nu este aceeaşi cu cea a concubinului inculpatului sau suspectului şi, de asemenea, prevederile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, adică tuturor persoanelor care au calitatea de soţ ori soţie a inculpatului, astfel încât dispoziţiile criticate nu aduc atingere prevederilor art. 16 din Constituţie.

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu le este recunoscut dreptul de a refuza să fie audiate ca martori într-o anumită cauză penală şi persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora între soţi, în cazul în care convieţuiesc. În argumentarea punctului său de vedere, reţine că nerecunoaşterea dreptului de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi (concubinilor) aduce atingere art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care art. 177 alin. (1) din Codul penal defineşte noţiunea de „membru de familie” prin includerea persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. Arată că un martor aflat în relaţii de concubinaj cu suspectul ori inculpatul are un interes real şi actual de a refuza să dea o declaraţie în cauză, comparativ cu martorul care a avut calitatea de soţ la un moment dat. Reţine că pot fi şi situaţii în care martorii care au avut calitatea de concubin al suspectului sau inculpatului să exprime aceleaşi sentimente de afecţiune, precum un martor care a avut calitatea de soţ al acestora. Invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale potrivit căreia situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014 şi Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015). Face referire la dispoziţiile art. 315 din Codul de procedură civilă care stabilesc că nu pot fi ascultate ca martori, dacă nu există acordul părţilor, persoanele aflate în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi. În concluzie, având în vedere dispoziţiile art. 177 din Codul penal şi ale art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, apreciază că şi persoanele aflate în relaţii de concubinaj cu inculpatul sau suspectul au dreptul legal de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, chiar dacă art. 117 din Codul de procedură penală nu prevede acest drept.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală. Examinând notele scrise ale autorului excepţiei, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate privesc dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, astfel încât aceste din urmă norme procesual penale vor fi supuse controlului de constituţionalitate. Dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală au următorul conţinut: „Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.”

13. Autorul susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, cât şi prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea discriminării.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-şi aducă o contribuţie esenţială declaraţiile martorilor, proba testimonială având, în procesul penal, caracterul de probă firească, de instrument necesar de cunoaştere a împrejurărilor săvârşirii infracţiunilor. Pentru a sublinia importanţa acestui mijloc de probă în procesul penal, unii autori au denumit martorii „ochii şi urechile justiţiei”. Martorul este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată şi părţile în procesul penal, care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului în procesul penal. Curtea reţine că declaraţiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoştinţele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Curtea observă că sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispoziţiile art. 114 şi art. 115 din Codul de procedură penală. Poate avea calitatea de martor „orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală” şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii.

15. Curtea reţine, astfel, că, în materia audierii martorilor, art. 117 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, reprezintă o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută de art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Dispoziţiile art. 117 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate în prezenta cauză, reglementează situaţia în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calităţile prevăzute la lit. a) – soţ, ascendent şi descendent în linie directă, precum şi frate şi soră, respectiv la lit. b) – persoană care a avut calitatea de soţ – în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesuale precitate, soţul, fostul soţ, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligaţi să aibă calitatea de martor în procesul penal. Excepţia nu se extinde şi asupra rudelor, soţului ori fostului soţ ai altor părţi din proces. Din modul cum este redactată norma procesual penală, Curtea reţine că excepţia instituită de lege este una relativă, aşa încât persoanele menţionate nu pot fi obligate să dea declaraţii ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul conferit de art. 117 din Codul de procedură penală.

16. Potrivit doctrinei, raţiunea dreptului de a se abţine de la declaraţii, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, constă în oferirea unei opţiuni martorului de a evita una dintre următoarele situaţii – fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieţii de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Aşadar, prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de aceştia din urmă. În aceste condiţii, Curtea observă că scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acţiunea penală, pe de o parte, şi menţinerea armoniei căsniciei, a relaţiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală reglementează capacitatea soţului, a fostului soţ, a ascendenţilor şi descendenţilor în linie directă, fraţilor şi surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituţia căsătoriei ori strânsele relaţii cu familia pot impulsiona persoanele menţionate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluţie favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relaţiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menţionate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.

17. Codul penal din 1864, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 230 din 2 decembrie 1864, reglementa, în art. 347, incapacitatea persoanelor care aveau o anumită legătură de rudenie cu inculpatul de a da declaraţii ca martor în procesul penal. Originile dreptului rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor se regăsesc în art. 148 din Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 66 din 19 martie 1936 – care, ca urmare a renumerotării prin republicarea codului în broşura din 13 februarie 1948, a devenit art. 142 din Codul penal din 1936 – care prevedea capacitatea persoanelor enumerate în acesta – respectiv, ascendenţii şi descendenţii inculpatului, legitimi, prin adopţie sau recunoaştere, copiii naturali, soţul sau soţia, fraţii, surorile, unchii şi nepoţii, precum şi aliaţii în acelaşi grad, tutorele, curatorul şi pupilul lor, soţii despărţiţi – de a da declaraţii în calitate de martori, însă acorda acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori. Codul penal din 1969, în art. 80, reglementa cu privire la ascultarea soţului şi a rudelor apropiate, stabilind, în alin. (1), că „soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor”, doctrina – dezvoltată cu privire la normele menţionate – reţinând că dispoziţia precitată are la bază raţiuni de profund umanism, de înţelegere firească şi realistă a naturii umane, în condiţiile în care, în lipsa acestei dispoziţii, martorul soţ sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului ar avea de ales între alternativa de a spune adevărul, de a-şi face datoria faţă de justiţie sacrificând sentimentele de afecţiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând o declaraţie mincinoasă.

18. Aşadar, Curtea reţine că, încă din 1936, legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu a înlăturat pe martorul soţ, fost soţ ori „rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia de a decide dacă depune declaraţie ca martor sau se abţine. Totodată, Curtea reţine că dreptul rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor este reglementat şi în legislaţia procesual penală a unor state europene. În acest sens, Curtea observă că dispoziţiile art. 156 din Codul de procedură penală belgian prevăd că ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile, rudele apropiate, soţul sau soţia acuzatului, chiar şi după divorţ, nu sunt nici chemate, nici primite ca martori, însă mărturia acestora nu este lovită de nulitate atât timp cât, fie Ministerul Public, fie partea civilă, fie acuzatul nu s-au opus audierii acestor persoane. De asemenea, în secţiunea 100 alin. 1 din Codul de procedură penală ceh se stabileşte că au dreptul de a refuza să depună mărturie ascendenţii şi descendenţii în linie directă ai acuzatului, fraţii, surorile, rudele prin adopţie, soţul/soţia şi partenerul civil al acuzatului. În Croaţia, art. 285 alin. 1 din Codul de procedură penală exceptează de la obligaţia de a depune mărturie următoarele persoane: soţul/soţia sau partenerul civil al inculpatului, ascendenţii şi descendenţii acestuia, rudele colaterale de sânge până la gradul al treilea inclusiv, afinii până la gradul al doilea inclusiv, precum şi părinţii adoptivi şi copiii adoptaţi de inculpat. În Irlanda, secţiunea 25 din Legea nr. 12/1992 privind probele în procesul penal prevede că, atunci când soţii sau foştii soţi sunt acuzaţi împreună, niciunul dintre ei nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva celuilalt. Totuşi, conform secţiunii 22, soţul/soţia acuzatului are obligaţia de a depune mărturie în procesele privind infracţiuni care Implică violenţă sau ameninţarea cu violenţa la adresa soţului/soţiei, copilului biologic sau adoptat al soţului/soţiei sau acuzatului ori a oricărui minor până la vârsta de 17 ani, dacă s-a comis vreo infracţiune împotriva libertăţii sexuale a unui minor ori dacă este vorba despre o tentativă, instigare sau orice altă formă de participație la vreuna din infracţiunile menţionate mai sus. Aşadar, legislaţia irlandeză limitează dreptul reglementat conform secţiunii 25 din Legea nr. 12/1992 în funcţie de natura infracţiunii ce face obiectul procesului penal. În Olanda, secţiunea 217 din Codul de procedură penală stipulează că pot refuza să depună mărturie, invocând relaţiile de familie cu suspectul, rudele de sânge şi afinii în linie directă, rudele de sânge şi afinii în linie colaterală până la gradul al treilea inclusiv, soţul/soţia, actual sau fost, şi partenerul civil, actual sau fost. În Polonia, art. 182 alin. 1 din Codul de procedură penalăstatuează că rudele acuzatului pot refuza să depună mărturie. Alin. 2 al art. 182 din acelaşi act normativ precizează că acest drept subzistă chiar dacă raportul conjugal sau de adopţie a fost dizolvat. În Germania, secţiunea 52 din Codul de procedură penală enumeră persoanele care pot refuza să depună mărturie, printre acestea fiind logodnicul/logodnica acuzatului sau persoana cu care acuzatul a promis să formeze un parteneriat civil, soţul/soţia acuzatului, chiar dacă căsătoria nu mai există, partenerul civil al acuzatului, chiar dacă parteneriatul civil nu mai există, o rudă directă sau colaterală ori un afin (fost sau actual) – rudă colaterală până la gradul al treilea inclusiv sau afin până la gradul al doilea inclusiv al acuzatului. De asemenea, secţiunea 130 alin. 1 din Codul de procedură penală slovac prevede că pot refuza să depună mărturie rudele acuzatului în linie directă, fraţii şi surorile acestuia, părintele adoptiv, copilul adoptat, soţul/soţia și partenerul civil al acuzatului. Similar, în Slovenia, art. 236 alin. 1 din Legea de procedură penală exceptează de la datoria de a depune mărturie soţul/soţia şi partenerul civil al acuzatului, rudele de sânge în linie directă ale acuzatului, rudele colaterale până la gradul al treilea inclusiv şi afinii până la gradul al doilea Inclusiv, precum și părintele adoptiv şi copilul adoptat al acuzatului.

19. Totodată, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg a stabilit în Hotărârile din 24 noiembrie 1986, paragraful 30, respectiv 19 iulie 2012, paragraful 41, pronunţate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hümmer împotriva Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

20. În aceste condiţii, având în vedere cele reţinute în paragrafele anterioare, Curtea constată, în acord cu jurisprudenţa europeană, că raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale privind interzicerea discriminării, întrucât concubinii suspectului sau inculpatului nu beneficiază de acest drept.

21. În continuare, Curtea observă că persoana care are cu suspectul/inculpatul o relaţie asemănătoare acelora dintre soţi – fără a fi oficializată – nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, potrivit doctrinei, din punct de vedere moral, afectiv şi al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferenţă relevantă între partenerii de viaţă căsătoriţi legal şi cei implicaţi într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleaşi posibile probleme în cuplu ori aceleaşi îndoieli justificate asupra sincerităţii declaraţiei, ca şi în cazul declaraţiei soţului legitim. În acelaşi mod, literatura de specialitate a reţinut că nici vechiul cod şi nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declaraţii, iar această situaţie nu este cu nimic modificată de reglementarea instituţiei logodnei în art. 266 şi următoarele din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal.

22. Totodată, Curtea reţine – observând aspecte de drept comparat – că legislaţia procesual penală a unor state europene recunoaşte partenerilor de viaţă de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori. În acest sens, potrivit art. 119 din Codul de procedură penalăbulgar, soţul/soţia inculpatului, ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile sale, precum şi persoana cu care inculpatul convieţuieşte în fapt pot refuza să depună mărturie. De asemenea, art. 71 din Codul de procedură penală estonian enumeră persoanele care au dreptul de a refuza să depună mărturie, printre acestea regăsindu-se şi persoana care convieţuieşte stabil cu suspectul sau acuzatul, chiar şi în cazurile în care coabitarea s-a încheiat. În Finlanda, secţiunea 20 din capitolul 17 din Codul de procedură judiciară enumera categoriile de persoane care nu pot fi constrânse să depună mărturie, printre acestea fiind şi persoana care este sau a fost logodită cu una dintre părţi (aşadar, norma menţionată făcea referire la o uniune legală). Însă, prin Legea nr. 732/2015 au fost introduse în Codul de procedură judiciară finlandez prevederi în favoarea concubinilor. Aşa încât, secţiunea 17 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară finlandez stipulează că soţul/soţia, fostul soţ/fosta soţie sau concubinul actual al unei părţi, fratele sau sora, ascendentul sau descendentul direct ori o persoană care se află într-o relaţie similară cu coabitarea sau rudenia cu una dintre părţi poate refuza să depună mărturie. În Germania, de asemenea, în secţiunea 52 din Codul de procedură penală se enumeră persoanele care pot refuza să depună mărturie, printre acestea fiind logodnicul/logodnica acuzatului sau persoana cu care acuzatul a promis să formeze un parteneriat civil. În Italia, art. 199 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că rudele acuzatului nu au obligaţia de a depune mărturie decât dacă au formulat un denunţ sau o plângere ori dacă ele sau rudele lor sunt victime ale infracţiunii. De asemenea, dispoziţiile menţionate se aplică şi celui care coabitează sau a coabitat cu acuzatul, fără să fie vorba despre o căsătorie, dar numai cu privire la faptele petrecute sau aflate de martor în timpul relaţiei. În Malta, conform art. 633 alin. 1 din Codul penal, martorii nu pot fi respinşi pe motiv că sunt rude de sânge sau afini cu vreo parte (inclusiv acuzatul sau inculpatul) ori pentru că au vreo altfel de legătură cu una dintre părţi. Totuşi, alin. 2 prevede că rămâne la latitudinea instanţei să permită unui martor să nu depună mărturie, dacă nu doreşte să dea informaţii împotriva unei persoane cu care coabitează, împotriva partenerului civil, împotriva unui ascendent sau descendent, a unui frate, a unei surori, a unui unchi sau nepot. Art. 635 alin. 1 din Codul penal maltez prevede o excepţie de la această regulă, menţionând că soţul/soţia, partenerul civil sau concubinul acuzatului sau inculpatului nu are voie să depună mărturie nici pentru, nici contra acestuia decât în cazul infracţiunilor comise împotriva sa ori împotriva ascendenţilor sau descendenţilor săi. Alin. 2 al art. 635 din Codul penal maltez precizează că alin. 1 se aplică şi în cazul în care soţul/soţia, partenerul civil sau concubinul acuzatului sau inculpatului deţine informaţii cu privire la altă persoană judecată împreună cu acesta. Art. 637 menţionează că pot fi ridicate obiecţii cu privire la credibilitatea mărturiei persoanelor enumerate la art. 633 şi că revine instanţei sarcina de a decide asupra acestor obiecţii, luând în considerare toate circumstanţele cauzei, mai ales atitudinea, comportamentul şi caracterul martorului, precum şi plauzibilitatea, coerenţa şi coroborarea cu alte mărturii a depoziţiei sale. În Polonia, art. 185 din Codul de procedură penală stabileşte că o persoană care are o relaţie deosebit de apropiată cu acuzatul poate fi scutită, la cerere, de obligaţia de a depune mărturie, iar, în Portugalia, conform art. 134 alin. 1 din Codul de procedură penală, printre alţii, poate refuza să depună mărturie persoana care coabitează sau a coabitat cu acuzatul ca şi cum ar fi fost căsătoriţi, indiferent dacă este vorba de persoane de acelaşi sex sau de sexe diferite, însă refuzul de a depune mărturie trebuie să privească numai fapte petrecute în timpul căsătoriei sau coabitării, aşadar condiţionat. În Spania, art. 416 din Codul de procedură penalăexceptează de la obligaţia de a depune mărturie, printre alţii, şi persoana cu care acuzatul are o relaţie de fapt echivalentă căsătoriei. De asemenea, în Suedia, secţiunea a 3-a din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară stipulează că nu au obligaţia de a depune mărturie soţul/soţia, actual sau fost, al unei părţi, rudele de sânge sau afinii în linie directă, ascendentă sau descendentă, fraţii şi surorile, cumnaţii, actuali sau foşti, precum şi persoanele aflate într-o relaţie similară cu una dintre părţi.

23. În concluzie, Curtea reţine că statele europene au modalităţi variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal. Unele dintre acestea limitează categoria persoanelor cărora li se recunoaşte acest drept la „rudele apropiate” ale acuzatului, soţul/fostul soţ ai acestuia, ori persoane aflate într-o altă formă de uniune legală cu acuzatul (logodnici/parteneri civili). Alte state europene, reglementând mai larg acest beneficiu, recunosc şi persoanelor cu care acuzatul are o relaţie de fapt echivalentă căsătoriei/persoanelor aflate în relaţii similare căsătoriei/persoanelor care coabitează sau au coabitat cu acuzatul/persoanelor care au o relaţie deosebit de apropiată cu acuzatul/concubinului/persoanei cu care inculpatul convieţuieşte în fapt/persoanei care convieţuieşte stabil cu inculpatul dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor.

24. Totodată, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei. În cauză, faţă de susţinerile părţilor, instanţa europeană a reţinut că noţiunea de „viaţă de familie”, apărată prin art. 8 al Convenţiei, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto. Când trebuie să se stabilească dacă o relaţie constituie „viaţă de familie”, trebuie luaţi în considerare o serie de factori, în special dacă cuplul trăieşte împreună, durata relaţiei, dacă au demonstrat stabilitatea relaţiei având copii împreună sau prin orice alte mijloace. În speţă, reclamanta a avut doi copii cu inculpatul, ambii fiind recunoscuţi de acesta, aşa încât, în aceste condiţii, instanţa europeană a stabilit că a existat „viaţă de familie” în cuplul respectiv, fapt necontestat de guvernul olandez. Curtea de la Strasbourg a constatat că, deşi obligaţia de a depune mărturie constituie o obligaţie civică, încercarea de a o constrânge pe reclamantă să depună mărturie împotriva concubinului său constituie o interferenţă în dreptul său de а-i fi respectată viaţa de familie. Curtea a fost de acord că interferenţa a fost „prevăzută de lege”, deoarece s-a bazat pe secţiunea 221 din Codul de procedură penală olandez. De asemenea, nu a fost contestat faptul că s-a urmărit un „interes legitim”, şi anume protejarea societăţii prin prevenirea infracţiunilor. Problema principală a speţei a fost dacă această interferenţă a fost „necesară într-o societate democratică”. Aşa încât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că sistemul instituit prin Convenţie are un rol în esenţă subsidiar, autorităţile naţionale având competenţa democratică de a se ocupa de protecţia legală a drepturilor omului. Mai mult, datorită contactului lor direct şi continuu cu realităţile vieţii din ţările respective, acestea sunt mai în măsură decât instanţele internaţionale să evalueze condiţiile şi necesităţile locale. Aşadar, atunci când adoptă legi prin care trebuie să asigure un echilibru între interese contrare, statele au voie, în principiu, să stabilească mijloacele pe care le consideră optime pentru concilierea acestor interese. Totuşi, s-a reţinut că instanţa de la Strasbourg are competenţa de a stabili dacă o anumită interferenţă este sau nu necesară în cauză. Marja de apreciere a statului este relativ restrânsă atunci când dreptul în cauză are un caracter fundamental şi mult restricţionată când este vorba despre un aspect extrem de important al existenţei sau individualităţii unei persoane. Atunci când nu există un consens între statele membre cu privire la importanţa unui anumit interes sau referitor la cele mai bune mijloace de protejare a acestuia, mai ales atunci când sunt ridicate probleme sensibile de morală sau etică, marja de apreciere a statelor trebuie să fie mai largă. În speţă, Curtea de la Strasbourg a constatat că statele membre au modalităţi variate de constrângere a martorilor. Deşi lipsa unei practici comune nu este decisivă în sine, ea este un argument în favoarea acordării unei marje largi de apreciere.

25. Conform celor reţinute de instanţa europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracţiuni grave şi protejarea vieţii de familie de interferenţa statală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori şi acest lucru a fost realizat într-o manieră clară şi accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care şi soţul/soţia, actual sau fost, şi partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul şi o mărturie falsă care ar proteja această relaţie. Instanţa europeană a subliniat că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepţie de la o datorie civică normală, de interes public, şi de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiţii şi formalităţi, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanţa de la Strasbourg nu a considerat că interferenţa cu viaţa de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare şi disproporţionată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu a fost încălcat.

26. Pornind de la aceste premise în examinarea conţinutului normativ al dispoziţiei procesual penale criticate în prezenta cauză, Curtea Constituţională constată că, aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, anterior citată, potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepţie de la îndeplinirea unei obligaţii civice normale, poate fi supus unor condiţionări şi limitări în ceea ce priveşte definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Aşadar, dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal. Pe de altă parte, Curtea Constituţională reaminteşte că, în hotărârea precitată, atunci când a reţinut că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară şi accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanţa de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepţie de la o datorie civică normală, de interes public, şi de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiţii şi formalităţi, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. Normele procesual penale criticate în prezenta cauză stabilesc că „Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului”, astfel încât s-ar putea susţine că legiuitorul român a reglementat într-o manieră clară şi previzibilă dreptul de refuz al audierii, prin delimitarea categoriilor de beneficiari ai acestuia. Totodată, textul precitat, nefăcând vorbire despre partenerii de viaţă de facto ai suspectului sau inculpatului, s-ar putea aprecia că, în cazul acestora, nu se poate Invoca o dilemă morală, în această Ipoteză prevalând Interesul public de a afla și de a stabili adevărul într-o cauză penală.

27. Cu toate acestea, Curtea constată că art. 177 din Codul penal, definind noţiunea de „membru de familie”, stabileşte în alin. (1) că „Prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”. Potrivit Expunerii de motive la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal „noţiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condiţiile renunţării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noţiunea de rude apropiate, cât şi cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noţiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conţinutul său noţiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, şi persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia convieţuirii. Soluţia este pe deplin justificată în condiţiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecţie penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noţiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, dar şi cu reglementări existente în alte coduri penale europene [a se vedea art. 173 alin. (2) din Codul penal spaniol, art. 152 alin. (2) din Codul penal portughez].”

28. Aşadar, Curtea constată că, potrivit art. 177 alin. (1) lit. с) din Codul penal, prin membru de familie se înţelege, printre alţii, nu numai soţul, ci şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de „membru de familie”, respectiv membrii propriu-zişi (formali) ai unei familii [art. 177 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul penal] şi persoanele asimilate acestora [art. 177 alin. (1) lit. с) din Codul penal]. Potrivit doctrinei, raţiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituţii juridico-penale de constatarea calităţii de membru de familie se regăseşte, în egală măsură, în ipotezele în care existenţa relaţiei în cauză este legal şi formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum şi atunci când este vorba despre o situaţie de fapt, implicând însă aceeaşi dinamică cotidiană efectivă. De altfel, Curtea observă că legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de „membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituţii de drept prezentând naturi juridice eterogene. În acest sens, Curtea reţine, cu titlu de exemplu, reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracţiunilor de nedenunţare [art. 266 alin. (2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art. 269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art. 270 alin. (3) din Codul penal] şi nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale [art. 410 alin. (2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârşită de un „membru de familie”, care, potrivit art. 177 din Codul penal, include şi „persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc”. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 119 alin. (2) din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei şi apoi „este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. Or, Curtea reţine că raţiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este şi aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală, în faţa organului judiciar.

29. Având în vedere cele reţinute în paragrafele anterioare, Curtea constată o lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală şi cele cuprinse în art. 119 din Codul de procedură penală raportat la definiţia legală a „membrului de familie” stabilită în art. 177 din Codul penal, în condiţiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta şi în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 din Codul de procedură penală, „Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penalau acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.” Aşadar, Curtea constată că legislaţia procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă şi previzibilă.

30. Curtea constată astfel că dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art. 119 din Codul de procedură penală raportat la definiţia legală a „membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal – fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Cu referire la viciul de neconstituţionalitate constatat, instanţa de control constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 30 octombrie 2014).

31. În continuare, reţinând că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudenţa Curţii Constituţionale putând oferi un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor fundamentale, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa familială, din Legea fundamentală.

32. Referitor la modul de reglementare a dreptului de a nu depune mărturie, Curtea reţine că legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, poate supune acest drept unor condiţii şi formalităţi, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.

33. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, instanţa de control constituţional a statuat că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015). Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei de control constituţional, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014).

34. În prezenta cauză, Curtea reţine aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere, nejustificată, de la acordarea dreptului de refuz al audierii, a persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Astfel cum instanţa constituţională a reţinut în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, raţiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de aceştia din urmă. Aşa încât problema de conştiinţă cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală precitată justifică scutirea acestora de la obligaţia civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soţ/fost soţ, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relaţii în societate şi a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declaraţii, conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieţii de familie, ori a da declaraţii, neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

35. În aceste condiţii, Curtea constată că temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie. Deşi Constituţia nu defineşte noţiunea de „viaţă familială”, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că noţiunea de „viaţă de familie”, apărată prin art. 8 din Convenţie, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, precitată). Cu alte cuvinte, există „viaţă de familie” şi în cazul unei relaţii de fapt echivalente căsătoriei, aşa încât Curtea Constituţională constată că raţiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă şi în cazul persoanelor care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanţial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecţia „vieţii de familie”, având o importanţă majoră în societate, indiferent de existenţa unei înregistrări formale. Aşa încât, câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci, Curtea constată că nu există niciun motiv obiectiv şi rezonabil pentru care persoanele care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exerciţiul dreptului de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori în procesul penal.

36. Curtea recunoaşte că dreptul la viaţa familială nu are caracter absolut, exerciţiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art. 53 din Legea fundamentală, „prin lege”, toţi participanţii la înfăptuirea actului de justiţie având obligaţia de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a „desfăşurării instrucţiei penale”. Însă, principiul proporţionalităţii impune ca restrângerea exerciţiului acestui drept să nu depăşească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mal multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014, instanţa de control constituţional a arătat că, în ceea ce priveşte pretinsa discriminare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24).

37. Curtea constată că deosebirea de tratament juridic între soţul/fostul soţ al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul avut în vedere. Dreptul la „viaţa de familie”, în cazul persoanelor care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de raţiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menţionate. În acelaşi timp, Curtea reţine că, în măsura în care nu vor fi obligate să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul au, totuşi, facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat şi interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală.