În Monitorul Oficial nr. 615 din 31 iulie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 39 din 29 mai 2017 prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a soluționat sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind dreptul salariaţilor din instituţiile publice la acordarea de tichete de vacanţă, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, modificată prin Legea nr. 283/2011, respectiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 – conform cărora în bugetele instituţiilor locale şi centrale pe anii 2012, 2013, 2014 nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete/vouchere de vacanţă personalului din cadrul acestora – în speţă, să se stabilească dacă, pentru anii anterior referiţi, dreptul este efectiv înlăturat sau doar suspendat la nivelul fiecărui an în parte, prin nealocarea sumelor aferente acordării efective a acestui drept”.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Prin Încheierea de şedinţă de la 9 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.899/110/2015*, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dezlege următoarea chestiune de drept: „modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind dreptul salariaţilor din instituţiile publice la acordarea de tichete de vacanţă, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, modificată prin Legea nr. 283/2011, respectiv la art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 conform cărora în bugetele instituţiilor locale şi centrale pe anii 2012, 2013, 2014 nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete/vouchere de vacanţă personalului din cadrul acestora, în speţă, să se stabilească dacă, pentru anii anterior referiţi, dreptul este efectiv înlăturat sau doar suspendat la nivelul fiecărui an în parte, prin nealocarea sumelor aferente acordării efective a acestui drept”.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 decembrie 2016 cu nr. 4.153/1/2016.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Dispoziţiile normative a căror interpretare s-a solicitat pe calea prezentei sesizări sunt:

4.1. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014,cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009

Art. 1 alin. (2): „Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990,republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă.”

4.2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010

Art. II. – Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: (…)

Art. 15 alin. (2): „În bugetele pe anul 2012 ale instituţiilor publice centrale şi locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou şi tichete de vacanţă personalului din cadrul acestora.”

4.3. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012

Art. 9: „Prevederile art. 15 (…) ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.”

4.4. Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 168/2014, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013

Art. 5 alin. (2): „În bugetele pe anul 2014 ale instituţiilor şi autorităţilor publice centrale şi locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou şi tichete de vacanţă personalului din cadrul acestora.”

IV. Expunerea succintă a procesului

5. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău cu nr. 2.899/110/2015, Sindicatul A, în numele membrilor săi de sindicat, a solicitat obligarea pârâtei В să acorde fiecăruia dintre reclamanţi o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012- 2014 în sumă de şase salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale, cu cheltuieli de judecată.

6. În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanţii sunt angajaţi contractuali, pârâta fiind ordonator de credite, iar dreptul la tichetele de vacanţă a fost recunoscut prin art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, aceste dispoziţii legale creând în sarcina instituţiei pârâte obligaţia acordării acestor drepturi, existând o diferenţă clară între angajatorii din sectorul privat care „pot acorda” aceste vouchere şi instituţiile din sectorul bugetar şi celelalte categorii de instituţii, limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, care au obligaţia de a acorda aceste drepturi, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu a abrogat sau amânat aplicarea actului normativ anterior menţionat, iar lipsa alocării fondurilor necesare plăţii acestor drepturi nu poate constitui o apărare, pârâta având obligaţia de a efectua demersurile pentru obţinerea sumelor necesare.

7. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că, potrivit art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, pentru unităţile din domeniul bugetar, voucherele de vacanţă se acordă în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii fiecărui ordonator de credite.

8. Prin Încheierea din 4 noiembrie 2015 s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Secţiei I civile a Tribunalului Bacău, iar, prin Sentinţa civilă nr. 57/2016 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Bacău a respins ca nefondată acţiunea, având în vedere opţiunea legiuitorului de a nu acorda tichete/vouchere de vacanţă pentru perioada 2012-2014, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia statul are deplină legitimitate în a acorda suplimente, sporuri, premii, adaosuri la salariul de bază pentru personalul plătit din fondurile publice în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează.

9. Împotriva hotărârii a formulat apel reclamantul, criticând, în esenţă, faptul că, prin hotărârea dată, s-a ignorat finalitatea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, transformând un drept instituit prin norme legale invocate în susţinerea acţiunii într-un drept iluzoriu.

10. În cadrul soluţionării apelului, reclamantul a solicitat suspendarea cauzei, în temeiul art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă, şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru stabilirea modului de interpretare a art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 referitoare la acordarea de tichete de vacanţă, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, raportat la art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, conform căruia în bugetele de stat pe anii 2012, 2013, 2014 ale instituţiilor centrale şi locale nu se prevăd sume pentru acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă personalului din cadrul acestora, respectiv să se stabilească dacă pentru anii anterior referiţi dreptul este efectiv înlăturat sau este suspendat la nivelul fiecărui an în parte prin nealocarea sumelor necesare acordării efective.

V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

11. Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, a constatat admisibilitatea sesizării, motivat de faptul că:

– de lămurirea modului de interpretare a aplicării art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, reiterate ulterior şi pentru anul 2013 (prin art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012), pentru anul 2014 [prin art. 9 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013], respectiv raportat la art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât este supusă examinării problema suspendării sau a înlăturării efective a dreptului la tichete/vouchere de vacantă pe perioada revendicată (2012, 2013, 2014);

– problema de drept este nouă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nestatuând asupra problemei de drept generate de interpretarea textelor normative anterior referite, nici prin sesizări anterior formulate în temeiul art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă şi nici prin promovarea unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată

12. Faţă de prevederile legale incidente în speţă, dreptul reclamanţilor reprezentaţi de sindicat vizează acordarea unei despăgubiri echivalente cu contravaloarea tichetelor de vacanţă pentru anii 2012, 2013, 2014, drept prevăzut prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009.

13. Prin modul de redactare a textelor anterior referite, prin precizarea anului pentru care nu se acordă dreptul, coroborat cu aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, s-a apreciat că efectul acestor dispoziţii legale vizează exerciţiul dreptului la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă, în sensul suspendării acestuia pe perioada anilor 2012, 2013, 2014, şi nu existenţa însăşi a acestui drept, reiterată prin Legea nr. 94/2014 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, prin care dreptul dedus judecăţii a fost instituit.

14. În opinia instanţei de sesizare, din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului a fost nu aceea de eliminare a beneficiului acordat categoriei salariaţilor bugetari în cauză la acordarea de tichete/vouchere de vacanţă, ci doar de suspendare a acestui drept, pentru anii menţionaţi în textele normative, atât timp cât prin actele normative succesive Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu s-a prevăzut expres abrogarea lui.

15. S-a reţinut în cauză şi aspectul dezvoltat de Curtea Constituţională a României în argumentarea Deciziei nr. 42 din 22 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014, prin care s-a constatat că art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi ordonanţa în ansamblul său sunt constituţionale, potrivit căruia „deşi autorităţile au dreptul de a dispune cu privire la acordarea drepturilor băneşti pretinse de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, restrângerea ori suspendarea acestor drepturi şi în viitor, în condiţiile în care textele de lege care le prevăd nu au fost abrogate, ar putea justifica întrebarea dacă aceste drepturi mai există şi dacă nu cumva textele de lege care le prevăd au fost în fapt lipsite de eficienţă, aşa încât speranţa titularilor acestor drepturi, deşi are un suport legal, este în realitate lipsită de conţinut. Astfel, deşi formal limitată în timp, respectiv vizând durata unui an calendaristic, măsura de suspendare repetată a acestor drepturi, pentru mai mulţi ani la rând, ar putea afecta caracterul previzibil al normelor legale, creând incertitudine cu privire la existenţa acestor drepturi”.

16. În speţă, s-a reţinut că măsura de suspendare a dreptului la tichetele/voucherele de vacanţă a fost menţinută şi pentru anul 2014, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, suspendare ce nu poate fi menţinută ulterior, câtă vreme dreptul revendicat a fost confirmat şi prin Legea nr. 94/2014 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, care l-a instituit.

17. Menţinerea acestei măsuri de suspendare sine die echivalează în fapt cu suprimarea dreptului, fiind afectată însăşi existenţa acestuia, contrar considerentelor deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate, respectiv Deciziei nr. LXXVII (77) din 5 noiembrie 2007 pronunţate în Dosarul nr. 43/2007, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2008, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pentru identitate de argumentare), decizie conform căreia „succesiunea în timp a actelor normative impune a se reţine că dreptul se cuvine de la data instituirii lui, producând efecte de la această dată, suspendarea exerciţiului acestui drept neputând fi echivalentă cu însăşi înlăturarea lui, cât timp, prin nicio dispoziţie legală, nu i-а fost înlăturată existenţa, iar, pe de altă parte, nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului normativ ce îl prevedea”

VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

18. În cererea de sesizare depusă în apel, reclamantul a opinat în sensul că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 creează în sarcina instituţiilor publice obligaţia de a acorda tichete/vouchere de vacanţă, textul normativ fiind clar şi neechivoc, nelăsând loc unei interpretări contrare.

18.1. În contextul arătat, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 (art. 15), prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 [art. 15 alin. (2)] şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 [art. 5 alin. (2)], din modul de formulare a acestora rezultă că legiuitorul a avut în intenţie doar suspendarea dreptului la tichetele/voucherele de vacanţă la nivelul fiecărui an în parte, prin nealocarea, în bugetele centrale şi locale ale instituţiilor publice, a sumelor necesare, şi nicidecum înlăturarea totală a acestui drept.

18.2. În argumentarea acestui punct de vedere s-a invocat şi Legea nr. 94/2014 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009.

19. Intimatul, prin apărător, a apreciat în sensul că dispoziţiile normative sunt clare, nesuscitând divergenţe pentru anii 2012, 2013, 2014, prevăzându-se expres nealocarea în bugetele aferente unităţilor bugetare centrale şi locale a sumelor destinate acoperirii contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanţă, astfel că există un impediment legal în acordarea acestui drept.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

20. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Bacău.

21. Curtea de Apel Bacău nu a identificat hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la această chestiune de drept şi nu a exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

22. Curtea de Apel Ploieşti – instanţele din raza sa teritorială au avut opinii divergente în sensul că Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Buzău au apreciat că dreptul este efectiv înlăturat, în timp ce Tribunalul Prahova a considerat că dreptul este doar suspendat.1

23.1. Curtea de Apel Timişoara – în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, respectiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2013, jurisprudenţa unitară curţii şi a instanţelor arondate acesteia este în sensul respingerii acţiunilor întemeiate pe aceste prevederi, fără a se analiza dacă dreptul este efectiv înlăturat sau doar suspendat la nivelul fiecărui an în parte, prin nealocarea sumelor aferente acordării efective a acestui drept.

23.2. Instanţele au apreciat că tichetele de vacanţă reprezintă o vocaţie ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie sau acordarea acestora a fost negociată prin contractele de muncă.2

24. Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale – prin Decizia nr. 239/2016 din 1 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 897/89/2015 s-a apreciat că dreptul la vouchere se poate realiza doar în condiţiile prevederii în bugetul de stat a unor sume cu această destinaţie şi se acordă doar personalului încadrat cu contract individual de muncă.

25. La nivelul Secţiei I civile a Curţii de Apel Alba Iulia a Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă şi a Tribunalului Alba – Secţia I civilă, opinia este în sensul că dreptul este înlăturat prin nealocarea în bugetul anual a sumelor necesare finanţării acestor tichete.3

26.1. Curtea de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal – art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 reglementează modalitatea de acordare a primei de vacanţă, cu trimitere la definirea anumitor categorii de instituţii publice, numai sub forma voucherelor de vacanţă, însă, pentru aceste instituţii publice, actele normative ulterioare interzic prevederea sumelor necesare acordării tichetelor-cadou şi a tichetelor de vacanţă, personalului din cadrul acestora (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru anul 2012, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 pentru anul 2013 și Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 pentru anul 2014).

26.2. Operând o interdicţie de includere a sumelor necesare în bugetul instituţiilor publice (existând o trimitere către Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006), se produce o înlăturare a beneficiului la acordarea tichetelor de vacanţă, şi nu de suspendare a plăţii acesteia; aceasta în condiţiile în care bugetele instituţiilor publice pentru anii 2012, 2013, 2014 sunt finalizate, iar, în lipsa unor norme exprese, în materie bugetară, neputându-se reveni asupra unui cont bugetar finalizat.

26.3. Ca atare, în lipsa unor norme exprese, nu poate fi apreciată interdicţia de includere a sumelor, în buget, ca o suspendare a acordării, la nivelul fiecărui an în parte, ci operează o înlăturare a beneficiului acordării dreptului, pentru perioada 2012-2014, conform normelor mai sus menţionate.4

26.4. La nivelul aceleiaşi curţi de apel s-a reţinut şi că „actul normativ de acordare a voucherelor/tichetelor de vacanţă nu este încă aplicabil, dreptul fiind suspendat (Decizia nr. 88 de la 12 ianuarie 2017 a Secţiei I civile), iar prin sentinţele nr. 4.041/2015 de la 24 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 5.787/101/2015, nr. 4.203 din 27 octombrie 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 641/90/2015, nr. 1.324 din 23 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.251/95/2016, nr. 577/2016 de la 11 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.142/104/2016, s-a apreciat că acordarea tichetelor de vacanţă nu reprezintă o obligaţie legală pentru angajator sau un drept câştigat pentru angajaţi, ci doar o facultate a angajatorului şi se poate face în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale pentru unităţile din sectorul bugetar, respectiv în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate pentru celelalte categorii de angajatori.

26.5. Opinia unanimă a judecătorilor de la Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dolj este în sensul că dispoziţiile respective doar au suspendat la nivelul fiecărui an în parte plata tichetelor de vacanţă, prin nealocarea sumelor necesare acordării efective a acestui drept, nefiind înlăturat dreptul salariaţilor la acordarea tichetelor de vacanţă [Sentinţa nr. 812 din 16 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.607/63/2015, în care solicitarea reclamanţilor a fost respinsă doar pentru considerentul că nu au fost alocate sume cu această destinaţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009].

27.1. În practica Curţii de Apel Galaţi s-a apreciat că dreptul salariaţilor din instituţiile publice la acordarea de tichete de vacanţă este înlăturat, dispoziţiile legale prevăzând în mod expres că nu se acordă.5

27.2. Opinia judecătorilor tribunalelor Vrancea şi Brăila este în sensul că dreptul la tichetele/voucherele de vacanţă este doar suspendat, şi nu efectiv înlăturat.6

28.1. La nivelul Secţiei I civile a Curţii de Apel Oradea şi a Tribunalului Satu Mare nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti prin care instanţele să stabilească în concret dacă dreptul este efectiv înlăturat sau doar suspendat la nivelul fiecărui an în parte.

28.2. Potrivit jurisprudenţei identificate, în astfel de cauze instanţele au respins acţiunile reclamanţilor, reţinând că acordarea voucherelor (tichetelor) de vacanţă nu constituie o obligaţie legală pentru angajatorul instituţie publică, iar actul normativ nu instituie un drept al angajatului, ci doar o vocaţie la o măsură specială, în anumite condiţii: să aibă încheiat un contract individual de muncă şi să fie alocate sumele necesare, cu această destinaţie, în bugetul de stat aferent fiecărui an. Aceasta duce la concluzia că pentru anul în care nu au fost alocate sume de bani în acest sens, dreptul este înlăturat, şi nu doar suspendat.

28.3. La nivelul Secţiei I civile a Tribunalului Bihor s-a apreciat că dreptul este suspendat la nivelul fiecărui an în parte, prin nealocarea sumelor aferente acordării efective a acestui drept, sumele cu destinaţia de vouchere de vacanţă nefiind prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite.7

29. Curtea de Apel Piteşti – practica judiciară a fost unitară în sensul respingerii cererilor salariaţilor din instituţiile publice de acordare de tichete de vacanţă.8

30. Curtea de Apel Târgu Mureş9 – la nivelul acestei instanţe s-a apreciat că instituţiile publice pot acorda prime de vacanţă sub forma voucherelor numai în condiţiile legii, or, în lipsa alocării de fonduri cu această destinaţie, acţiunile având acest obiect au fost respinse ca neîntemeiate.

31. Practica judiciară relevantă la nivelul secţiei contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Braşov este în sensul că acţiunile cu acest obiect au fost respinse.10

31.1. Opinia judecătorilor din cadrul Tribunalului Covasna este în sensul că dreptul la tichetele de vacanţă prevăzut de lege este efectiv înlăturat, iar, la nivelul Tribunalului Braşov, s-a reţinut că dreptul la tichete de vacanţă este condiţionat de existenţa alocărilor bugetare.

32.1. Curtea de Apel Bucureşti11 – opinia judecătorilor Secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti este că, pentru anii anterior menţionaţi, dreptul este efectiv înlăturat, iar, la nivelul Secţiei civile din cadrul Tribunalului Giurgiu, punctul de vedere al judecătorilor este unitar, în sensul că din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă că, până în prezent, nu s-au acordat aceste tichete şi vouchere de vacanţă, fiind chiar prevăzută această interdicţie de acordare, respectiv menţionându-se expres că nu se acordă, inclusiv pentru anul în curs. Este adevărat că această obligaţie era prevăzută în acte normative, dar la fel, legiuitorul, prin acte normative subsecvente celui în care se prevedea acordarea cuantumului/contravalorii tichetelor/voucherelor respective, a prevăzut expres că nu se acordă aceste valori, în cursul anilor 2012, 2013 şi 2014.

32.2. Deşi, în mod teoretic, lipsa acestor fonduri sau neprevederea lor în bugete pentru acordarea drepturilor cerute de reclamant nu ar putea împiedica plata efectivă a acestor drepturi, neacordarea tichetelor/voucherelor a fost oprită prin acte normative de aplicabilitate generală, astfel că instituţia publică nu poate fi în culpă în ce priveşte neacordarea lor.

32.3. Opinia judecătorilor Tribunalului Ialomiţa este în sensul de a suspenda la nivelul fiecărui an în parte, prin nealocarea sumelor aferente acordării efective a acestui drept, iar, la nivelul Secţiei conflicte de muncă, asigurări sociale şi de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Teleorman, practica judiciară pe aspectele semnalate este în sensul că, în perioada 2012-2014, sumele cu destinaţia de vouchere de vacanţă nu au fost prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite parte în prezenta cauză, acest drept fiind înlăturat de legiuitor.

33.1. Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cererile reclamanţilor de acordare a tichetelor de vacanţă au fost respinse pe motiv că, în bugetele aferente anilor în discuţie, nu au fost prevăzute sume pentru acordarea acestor drepturi, fără a se face distincţie cu privire la faptul că dreptul a fost înlăturat sau doar suspendat.12

33.2. Practica judiciară a Tribunalul Constanţa a fost în sensul că dreptul privind acordarea de tichete/vouchere de vacanţă personalului din cadrul instituţiilor publice pentru anii 2012, 2013 şi 2014 este efectiv înlăturat, în raport cu prevederile art. 7 din Legea nr. 283/2011 pentru anul 2012, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 pentru anul 2013 şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 pentru anul 2014, opinia majoritară a magistraţilor este că dreptul efectiv este înlăturat.

34.1. La nivelul secţiilor civile şi secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale Curţii de Apel Suceava şi tribunalelor Suceava şi Botoşani s-a identificat jurisprudenţă13 din care rezultă că cererile de chemare în judecată pentru acordarea sumelor reprezentând contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă au fost respinse ca nefondate.

34.2. În opinia magistraţilor Secţiei I civile a Curţii de Apel Suceava, dreptul la acordarea acestor sume de bani, astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, este condiţionat de prevederea sumelor cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din sistemul bugetar şi în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.

34.3. Prin urmare, este vorba de un drept condiţional, corelativ unei obligaţii condiţionale, astfel cum este aceasta definită prin dispoziţiile art. 1.399 din Codul civil.

34.4. Câtă vreme evenimentul viitor- prevederea în bugetul angajatorului a sumelor cu această destinaţie – nu s-a realizat, obligaţia (şi, respectiv, dreptul corelativ) este desfiinţată.

35.1. Curtea de Apel Cluj14 – există o practică unitară, în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor declarate de salariaţii din instituţiile publice împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă de tribunalele din circumscripţia Curţii de Apel Cluj.

35.2. În toate aceste situaţii, sentinţele pronunţate în primă instanţă, prin care au fost respinse ca neîntemeiate acţiunile formulate de personalul din sistemul bugetar privind acordarea de tichete/vouchere de vacanţă pentru anii 2012-2014, au fost menţinute.

35.3. În ceea ce priveşte considerentele reţinute în deciziile pronunţate în apel de către completele specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Curţii de Apel Cluj, în unele hotărâri s-a avut în vedere că dreptul salariaţilor nu a fost suspendat, pentru următoarele motive:

35.4. În perioada dedusă judecăţii, pentru anii 2012, 2013 şi 2014, angajatorul reclamanţilor nu avea, potrivit legii, obligaţia de a acorda tichete de vacanţă, ceea ce concordă cu împrejurarea că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în forma în vigoare în toată această perioadă, nu impune obligaţia de a acorda tichete de vacanţă, ci doar o posibilitate, în condiţiile legii şi în limita sumelor incluse în buget cu această destinaţie.

35.5. În lipsa prevederii în buget a unor sume cu această destinaţie şi în condiţiile în care chiar legiuitorul a dispus, pentru sistemul bugetar, că salariaţii nu vor beneficia de prime de vacanţă şi că nu vor fi stabilite sume cu astfel de destinaţie în buget, ţinând cont şi de faptul că tichetul/voucherul de vacanţă are aceeaşi natură şi aceeaşi finalitate cu prima de vacanţă în formă bănească, pe care de altfel a şi înlocuit-o, începând cu modificările aduse prin Legea nr. 173/2015, în privinţa instituţiilor publice, Curtea a constatat că pretenţia dedusă judecăţii este lipsită de temei legal.

35.6. Nealocarea fondurilor necesare plăţii acestor beneficii nu are semnificaţia propusă de reclamanţi, neputându-se reţine o încălcare a normelor evocate.

35.7. În acelaşi sens, prin Decizia civilă nr. 2.099/A/2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 339/112/2016, prin care a fost păstrată Sentinţa civilă nr. 295/2016, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-a reţinut că aceste texte de lege nu indică spre o amânare a plăţii acestor vouchere/prime/tichete de vacanţă cu un an, adică, aşa cum au interpretat apelanţii, să se contureze ideea de a se acorda aceste beneficii în anul următor celui pentru care ar fi în mod normal datorate.

35.8. Dimpotrivă, chiar succesiunea acestor acte normative – toate ordonanţe de urgenţă ce cuprind, în notele lor de fundamentare, justificarea urgenţei adoptării acestora prin trimiterile pe care le fac la „arieratele bugetare înregistrate la nivelul unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale”, ca şi la faptul că „neadoptarea acestor măsuri” şi în continuare „ar genera un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat (…), afectând în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor publice” – conturează intenţia de a nu se acorda aceste drepturi în mod definitiv, iar nu printr-o suspendare anuală a acordării lor, în sensul de a se acorda cu întârziere de un an aceste beneficii.

35.9. În alte cauze în care apelul exercitat de salariaţi a fost apreciat, de asemenea, ca fiind nefondat, instanţele de apel au avut în vedere că dreptul reclamanţilor a fost suspendat, dar acesta nu s-a raportat pentru anul următor, după cum urmează:

35.10. În perioada 2012-2015, prin actele normative incidente în materia salarizării personalului bugetar şi a măsurilor fiscal-bugetare s-a prevăzut pentru fiecare an calendaristic, determinat de constrângerile bugetare, că nu se acordă tichete/vouchere de vacanţă, această măsură fiind o suspendare a exercitării dreptului salariaţilor care intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 şi care durează până la sfârşitul anului 2016.

35.11. Caracterul general al normei din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, care reglementează dreptul la prima de vacanţă sub forma şi voucherelor/tichetelor de vacanţă, nu înlătură posibilitatea legiuitorului de a suspenda acordarea acestuia.

35.12. Referitor la caracterul limitat în timp al efectului suspendării cu consecinţa acordării voucherelor/tichetelor de vacanţă, ulterior împlinirii termenului de suspendare se reţin următoarele:

35.13. Dreptul în discuţie este unul anual şi se acordă ca atare. Astfel că, în situaţia în care anual, pe perioada solicitată, prin legile anuale de salarizare, s-a prevăzut că în bugetele instituţiilor şi autorităţilor publice nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou, prime de vacanţă şi vouchere de vacanţă personalului din cadrul acestora, acest drept nu se acordă, pentru respectivul an. Acest drept, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, nu se raportează pentru anul următor.

35.14. Reţinând că dreptul la acordarea voucherelor de vacanţă a fost suspendat în toată perioada 1 ianuarie 2012- 31 decembrie 2016, prin neprevederea în bugete a sumelor pentru acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă fiind respectate cerinţele art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că este voinţa imperativă a legiuitorului de a interzice acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă, care dă expresie politicii salariale a statului, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de drepturile pretinse, fără a putea imputa neefectuarea de către pârâtă a demersurilor în vederea asigurării bugetului necesar, deoarece ordonatorii de credite pot solicita fonduri doar în limitele prevăzute de lege şi cu respectarea destinaţiei fondurilor.

IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

36.1. Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării este relevantă jurisprudenţa Curţii Constituţionale conturată prin deciziile nr. 414/2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780/26.08.2005), nr. 108/2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212/8.03.2006), nr. 337/2009 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298/7.05.2009), nr. 1.576/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32/16.01.2012), nr. 1.250/2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764/16.11.2010), nr. 1.280/2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786/24.11.2010), nr. 594/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554/7.08.2012), nr. 326/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454/24.07.2013) şi nr. 334/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533/17.07.2014).

36.2. De asemenea, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aşa cum rezultă din următoarele hotărâri enumerate cu titlu exemplificativ: Decizia nr. 554/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96/7.02.2014), Decizia nr. 42/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210/25.03.2014), Decizia nr. 90/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336/8.05.2014 şi Decizia nr. 121/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346/12.05.2014).

37. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat mai multe decizii în soluţionarea recursului în interesul legii şi a unor chestiuni de drept relevante asupra problemei de drept supuse analizei, cum sunt Decizia nr. 14/2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853/18.12.2008) şi deciziile completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525/15.07.2015) şi nr. 11/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204/24.03.2017).

X. Raportul asupra chestiunii de drept

38. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a arătat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011,art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanţă este un drept condiţionat de alocările bugetare prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale instituţiilor publice, cerinţă legală în afara căreia dreptul în cauză nu există şi nu poate fi realizat.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

XI. 1. Admisibilitatea sesizării

39. Asupra admisibilităţii sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

40. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

41. În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

42. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Bacău este legal învestită cu soluţionarea unor cereri de apel, într-un litigiu având natura juridică a unor conflicte de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului conform art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Instanţa supremă a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Bacău, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. (2) şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

43. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece, faţă de obiectul cauzei, de interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, respectiv la art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, conform cărora în bugetele instituţiilor locale şi centrale pe anii 2012, 2013, 2014 nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete/vouchere de vacanţă personalului din cadrul acestora, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv să se stabilească dacă, pentru anii anterior menţionaţi, dreptul este efectiv înlăturat sau doar suspendat la nivelul fiecărui an în parte, prin nealocarea sumelor aferente acordării efective a acestui drept.

44. La această condiţie de admisibilitate a sesizării se impune observaţia că, în mod aproape unanim (cu o singură excepţie regăsită la nivelul unor soluţii de primă instanţă pronunţate de Tribunalul Vrancea şi a căror argumentare nu se regăseşte în problematica sesizării), instanţele judecătoreşti ce au soluţionat acţiuni identice ori similare ca obiect şi temei juridic cu cea aflată pe rolul instanţei de trimitere le-au tratat în mod uniform, adoptând soluţia de respingere a acestora ca nefondate, ceea ce le-a diferenţiat fiind doar modul de fundamentare a soluţiei adoptate.

45. Astfel, cele mai multe instanţe au reţinut în hotărârile lor că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 instituie nu un drept al persoanei încadrate în muncă la o instituţie publică centrală sau locală (în sensul dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare) la prima de vacanţă, sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă, ci o vocaţie sau, cel mult, un drept condiţional care nu poate exista în absenţa întrunirii cerinţelor legale menţionate la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ (referitoare la cuprinderea sumelor de bani cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale pentru unităţile din domeniul bugetar, precum şi de respectarea limitelor sumelor prevăzute în bugete) şi căruia nu îi corespunde o obligaţie corelativă a angajatorului, în privinţa căruia există doar o posibilitate de a acorda tichete/vouchere de vacanţă, de realizat doar „în condiţiile legii” şi în limita sumelor incluse în buget cu această destinaţie.

46. Întrucât în perioada anilor 2012-2014 (dar şi ulterior, pentru 2015-2016 inclusiv) s-a stabilit, prin legi succesive incidente în materia salarizării personalului bugetar şi a măsurilor fiscal-bugetare, că, în bugetele instituţiilor publice nu se vor prevedea sume pentru acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă, s-a apreciat că nu a fost întrunită cerinţa legală la care se referă art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel că dreptul condiţional nu s-a realizat sau că dreptul/vocaţia la dobândirea dreptului a fost înlăturat cu titlu definitiv.

47. În soluţionarea aceluiaşi tip de acţiuni au fost şi instanţe care, chiar dacă s-au referit în considerentele hotărârilor lor la „existenţa unui drept condiţionat de existenţa alocării bugetare”, au dedus, din măsura legislativă a neprevederii de sume pentru acordarea tichetelor/primelor/voucherelor de vacanţă, voinţa legiuitorului nu de a elimina definitiv beneficiile acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de tichete/vouchere de vacanţă, ci doar de suspendare limitată a exerciţiului acestui drept, dat fiind caracterul temporar al măsurii neaplicării dispoziţiei legale care instituie un atare drept.

48. S-a reţinut că „aceste măsuri nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea acestora pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză”.

49. În sfârşit, în cadrul acestei a doua opinii s-a făcut precizarea în soluţiile unora dintre instanţele ce au împărtăşit teoria suspendării dreptului sau a exerciţiului dreptului că dreptul la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă este unul anual şi se acordă ca atare. Prin urmare, în cazul în care anual, pe perioada solicitată, prin legile anuale de salarizare s-a prevăzut că în bugetele instituţiilor şi autorităţilor publice nu se prevăd sume pentru acordarea de prime de vacanţă/vouchere de vacanţă personalului din cadrul acestora, acest drept nu se acordă pentru respectivul an, iar, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, acesta nici nu se reportează pentru anul următor.

50. Astfel fiind, se constată că întrebarea instanţei de trimitere vizează chiar modul de fundamentare a soluţiei de respingere adoptate în astfel de cauze, tinzând implicit la o uniformizare în primul rând a acelei părţi din hotărâre destinată silogismului judiciar, respectiv a considerentelor.

51. Acest aspect nu este însă de natură a ridica o problemă de inadmisibilitate a sesizării, în primul rând întrucât în reglementarea actualului Cod de procedură civilă există o cale de atac împotriva considerentelor [art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă], dar, mai ales, întrucât argumentele diferite utilizate de instanţe în fundamentarea uneia şi aceleiaşi soluţii de respingere a acţiunilor vizând plata drepturilor băneşti echivalente tichetelor/voucherelor de vacanţă au aptitudinea de a se repercuta într-o viitoare practică judiciară neunitară.

52. Aceasta întrucât, dacă justificarea soluţiei pe faptul existenţei unei vocaţii ori a unui drept condiţional la plata tichetelor/voucherelor de vacanţă, despre a cărui existenţă nu se poate vorbi în absenţa condiţiei legale a alocării fondurilor necesare prin bugetele de stat sau locale, respingerea acţiunii în pretenţii constituie un obstacol definitiv, cu consecinţa imposibilităţii reiterării pretenţiei, în cazul justificării soluţiei pe teoria suspendării dreptului, respingerea acţiunii creează doar un obstacol temporar, cu consecinţa posibilităţii reiterării pretenţiei la un moment viitor apreciat ca fiind cel al încetării acestui efect. Se observă că o astfel de posibilitate a fost exclusă doar în acele soluţii ale instanţelor (puţine la număr) care, deşi au împărtăşit teoria suspendării dreptului la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă, au reţinut în acelaşi timp caracterul anual al dreptului, concomitent cu imposibilitatea reportării acestuia pentru anul următor.

53. De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă,reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

54. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei viitoare practici neunitare, iar analiza punctelor de vedére oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.

55. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat problema care constituie obiect al sesizării.

56. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile.

XI.2. Pe fondul chestiunii de drept

57. Problema ridicată de instanţa de trimitere prin întrebarea prealabilă presupune, în esenţă, determinarea efectelor pe care le-au produs asupra prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, dispoziţiile legale ulterioare privitoare la salarizarea personalului din fonduri publice şi instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar în perioada 2012-2014 prin care, în mod succesiv şi anual, s-a stabilit că în bugetele instituţiilor pe anii respectivi nu se prevăd sume pentru acordarea, printre altele, a tichetelor de vacanţă, personalului din cadrul acestora.

58. Dezlegarea problemei de drept presupune, în mod necesar, determinarea naturii beneficiilor la care se referă dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, ca şi a naturii măsurilor regăsite în legile de punere în practică a politicilor financiar-bugetare ale statului în perioada de referinţă indicată.

59. Se impune, însă, precizarea faptului că dispoziţiile art. 1 alin. (2) ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 au cunoscut o evoluţie legislativă sub aspectul sferei subiectelor de drept cărora le sunt aplicabile întrucât, dacă forma iniţială a textului, de până la modificarea prin Legea nr. 173/2015, făcea referire doar la personalul încadrat pe bază de contract individual de muncă în instituţiile publice centrale şi locale, ulterior acestui moment, în conţinutul normei analizate a fost menţionată şi categoria funcţionarilor publici.

60. Cu toate acestea, nu se pierde interesul dezlegării chestiunii de drept sesizate, aceasta rămânând una de principiu care se pune în litigiile de genul celui dedus spre soluţionare instanţei de trimitere, fie că este vorba despre pretenţiile personalului contractual din cadrul instituţiilor bugetare, fie că este vorba despre pretenţiile personalului contractual şi ale funcţionarilor publici încadraţi în instituţii publice centrale şi locale de după anul 2015, aceasta cu atât mai mult cu cât statul a continuat politica de restrângere a cheltuielilor bugetare, prin diminuarea ori suspendarea unor drepturi, dar şi prin restricţiile vizând sumele de care dispun autorităţile şi instituţiile publice şi după acest moment, de aceeaşi manieră în care a făcut-o şi în intervalul de timp 2012-2014, prelungind aceste măsuri în mod succesiv şi în anii 2015 şi 2016.

61. Deoarece întrebarea instanţei de trimitere vizează perioada de referinţă 2012-2014, prezenta analiză va fi raportată la legislaţia incidentă la nivelul acestui interval de timp, urmând a fi avută în vedere forma Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014.

62. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă.

63. Aceasta, spre deosebire de angajatorii din sectorul privat, în privinţa cărora norma [art. 1 alin. (1)] este dispozitivă, respectiv „pot acorda”, în condiţiile legii, bonuri de valoare sub forma voucherelor de vacanţă, înţelegându-se că pentru angajator dispoziţia legală instituie o facultate şi nu o obligaţie, în timp ce pentru angajat generează doar o vocaţie la dobândirea dreptului, a cărui existenţă depinde de negocierea sa colectivă sau individuală.

64. Formula legislativă fermă regăsită în conţinutul normei art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 – „acordă” -, în opoziţie cu cea dispozitivă din conţinutul art. 1 alin. (1) şi art. 11din acelaşi act normativ -„pot acorda” – determină concluzia neîndoielnică în sensul că, în sfera raporturilor de muncă ce apar la nivelul angajatorului instituţie publică centrală şi/sau locală, se instituie un veritabil drept în beneficiul angajatului – personal încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă în cadrul unei unităţi bugetare. Acest drept nu este însă unul pur şi simplu, ci este unul condiţionat deoarece, potrivit aceleiaşi norme a art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2008, acordarea primelor de vacanţă sub forma voucherelor de vacanţă nu se poate realiza decât „în condiţiile legii”.

65. Aceste condiţii sunt descrise în conţinutul art. 1 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ pentru unităţile din domeniul bugetar, prin aceea că voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, iar nivelul lor maxim poate reprezenta contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.

66. Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de prime de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie.

67. Ori de câte ori, prin legile de salarizare din sectorul bugetar ori de instituire a unor măsuri în domeniul bugetar s-a dispus – în mod similar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru anul 2012, ale art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 pentru anul 2013, ale art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 pentru anul 2014 – că, în bugetele pe anii respectivi ale instituţiilor publice centrale şi locale, nu se prevăd sume pentru acordarea tichetelor de vacanţă personalului din cadrul acestora se înţelege că cerinţa legală a existenţei alocării bugetare nu a fost îndeplinită.

68. Or, în absenţa condiţiei legale, nu se poate vorbi despre existenţa dreptului angajatului instituţiei publice la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă şi nici despre existenţa obligaţiei corelative a angajatorului- instituţie publică centrală sau locală, de a acorda astfel de beneficii sau drepturi suplimentare.

69. Neexistând dreptul la acordarea voucherelor de vacanţă nu se poate vorbi nici despre vreun eventual efect de suspendare pe care să-l producă asupra acestuia dispoziţiile din actele normative succesive anterior evocate, aplicabile în perioada 2012-2014, prin care s-a prevăzut că în bugetele instituţiilor pe anii menţionaţi nu se prevăd sume cu această destinaţie.

70. De asemenea, niciun argument de ordin tehnico-juridic nu permite ca dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, ale art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 ori cele ale art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 să fie puse într-o corelaţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, care să corespundă mecanismului juridic al suspendării, în privinţa conţinutului sau efectelor celor din urmă prevederi legale menţionate.

71. Examinând în concret obiecţia de neconstituţionalitate a art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 42/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014, că „dispoziţiile de lege criticate au ca efect prelungirea şi pentru anul 2013 a unor dispoziţii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 prin care s-au adoptat mai multe măsuri vizând reducerea cheltuielilor bugetare prin diminuarea ori suspendarea unor drepturi băneşti ori prin restricţii vizând sumele de care dispun autorităţile şi instituţiile publice.”

72. Observând analiza realizată şi prin alte decizii ale Curţii Constituţionale (de exemplu: Decizia nr. 121/2014, Decizia nr. 414/2005, Decizia nr. 326/2013 şi Decizia nr. 334/2014), Înalta Curte reţine că şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional a fost identificată drept „măsură de suspendare a unor drepturi băneşti „ dispoziţia legislativă prin care se prevede că anumite drepturi, indemnizaţii, ajutoare, sporuri prevăzute anterior în legislaţie „nu se plătesc”, „nu se acordă”, în timp ce dispoziţia de nealocare în bugetele instituţiilor publice centrale sau locale a sumelor pentru plata unor astfel de drepturi băneşti suplimentare, cum ar fi tichetele cadou sau tichetele/voucherele de vacanţă, constituie mai degrabă măsuri de restrângere vizând sumele de care dispun instituţiile bugetare.

73. O astfel de dispoziţie legală – regăsită în cuprinsul ordonanţelor de urgenţă ce justifică, în notele lor de fundamentare, urgenţa adoptării acestora prin trimiterile pe care le fac la „arieratele bugetare înregistrate la nivelul unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, ca şi la faptul că „neadoptarea acestor măsuri” şi în continuare „ar genera un impact suplimentar asupra deficitului bugetar general consolidat (…)” de natură să afecteze în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor publice – este expresia neîndoielnică a voinţei politice a statului de a nu acorda în mod definitiv drepturile la care se referă dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, iar nu de a amâna acordarea acestora pentru anul următor, printr-o suspendare anuală a acordării lor.

74. De altfel, tezei care atribuie măsurii legislative, a nealocării în bugetele instituţiilor publice a sumelor pentru plata tichetelor/voucherelor de vacanţă, efectul de suspendare a dreptului la acordarea acestui beneficiu, cu posibilitatea solicitării sale la sfârşitul perioadei de suspendare, i se opune caracterul anual al exerciţiului bugetar al instituţiilor şi autorităţilor publice, ceea ce înseamnă că toate drepturile recunoscute prin bugete se sting în cadrul exerciţiului financiar anual.

75. Cât priveşte opţiunea legiuitorului de a nu aloca bani pentru acordarea de tichete/vouchere de vacanţă pentru perioada 2012-2014, într-o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, ce a vizat măsuri restrictive bugetare mai largi ale legiuitorului, care au inclus şi suspendarea ori anularea unor drepturi băneşti, s-a statuat în repetate rânduri că o astfel de politică salarială a statului respectă exigenţele Constituţiei, reţinându-se că statul are deplină legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează, că acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare, că legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula fără a se pune în discuţie o încălcare a art. 41 şi fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală.

76. La rândul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a negat posibilitatea statului de a suspenda ori suprima pe cale legală acordarea unor drepturi prevăzute de lege (Cauza Kechko contra Ucrainei) deoarece, în viziunea acesteia (paragraful 23) „statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificările legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare”.

77. Pericolul ineficienţei şi a lipsei de previzibilitate a textelor de lege ce instituie diverse drepturi salariale suplimentare, ca urmare a practicii repetatelor restrângeri ori suspendări aduse acestora prin voinţa legiuitorului (care, chiar dacă limitate la durata unui an calendaristic, durează de mai mulţi ani), pericol pe care Curtea Constituţională îl semnalează în considerentele Deciziei nr. 42/2014 (invocate şi de instanţa de trimitere), nu poate justifica opţiunea asupra tezei suspendării dreptului la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă în ideea salvgardării acestuia, spre a împiedica o concluzie în sensul caracterului său iluzoriu.

78. Considerentele amintite nu reprezintă decât un semnal tras legiuitorului de către unica autoritate cu atribuţii de jurisdicţie constituţională, însă rolul şi funcţia instanţelor judecătoreşti sunt acelea de a interpreta şi aplica legea la cazul concret dedus judecăţii, spre а-i da acestuia o rezolvare în raport cu normele legale din fondul activ legislativ, iar nu de a sancţiona în vreun fel anumite politici legislative considerate, eventual, ca excesive, neavenite sau de natură a afecta calitatea legii.

79. Or, prin Decizia nr. 42/2014, în care se regăsesc şi considerentele anterior evocate, Curtea Constituţională a înlăturat obiecţia de neconstituţionalitate a art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, adică a uneia din normele ce fac obiectul prezentei analize şi prin care s-au menţinut şi pentru anul 2013 măsurile de restricţii impuse în anul anterior asupra sumelor de care dispun autorităţilor şi instituţiile bugetare, prin nealocarea sumelor necesare acordării tichetelor/voucherelor de vacanţă.

80. De asemenea, faţă de trimiterea pe care instanţa de sesizare o face la considerentele Deciziei nr. 77/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, spre a cărei soluţie pledează „pentru identitate de argumentare”, se impune observaţia că nici considerentele şi nici soluţia acesteia nu pot fi „împrumutate” pentru rezolvarea actualei chestiuni de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată.

81. Astfel, atât prin Decizia nr. 23/2005, cât şi prin deciziile nr. 12/2007 şi nr. 77/2007 (toate pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unificat practica instanţelor judecătoreşti, recunoscând dreptul magistraţilor şi personalului auxiliar, al poliţiştilor şi al funcţionarilor publici de a încasa prima/indemnizaţia de concediu (ca drept înscris în legile ce reglementau fie statutul acestora, fie salarizarea acestor categorii socioprofesionale) chiar pe durata de timp cât, prin legile bugetare sau de salarizare ulterioare, dreptul în cauză fusese suspendat în mod repetat, pe durata mai multor ani.

82. În esenţă, instanţa supremă, reţinând că „această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său”, a admis că dreptul la prima/indemnizaţia de concediu poate fi solicitat retroactiv, pe toată durata de timp cât norma legală care îl instituia, deşi suspendată, nu a fost abrogată, pentru ca un drept prevăzut să nu devină o obligaţie lipsită de conţinut, redus la un nudum jus.

83. Or, este de observat că, spre deosebire de ipoteza ce face obiectul prezentei analize, în pronunţarea acestor dezlegări au fost avute în vedere situaţii în care prima/indemnizaţia de concediu era prevăzută ca drept pur şi simplu, printr-o reglementare necondiţionată (în toate cele trei cazuri), iar dispoziţiile legale a căror aplicare s-a făcut neunitar de către instanţe şi care au fost supuse interpretării instituiau chiar măsură suspendării temporare a acestui beneficiu, iar nu pe aceea a nealocării de sume pentru plata acestui tip de beneficii, în bugetele instituţiilor publice.

84. Aceleaşi argumente, ale utilizării unei formule legislative diferite, determină ca soluţia asupra actualei chestiuni de drept să fie alta şi decât cele adoptate anterior prin Decizia nr. 16/2015 ori prin Decizia nr. 11/2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a analizat efectul politicilor de reducere a cheltuielilor bugetare pe calea măsurii suspendării unor drepturi băneşti suplimentare, în accepţiunea Curţii Constituţionale, beneficii recunoscute în legislaţie de o manieră efectivă, ca drepturi pure şi simple, necondiţionate, cum sunt cele înscrise în pct. 2 alin. (1) şi (2) din anexa nr. IV/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (ajutoare cuvenite pensionarilor militari, veterani de război) ori în art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi în privinţa cărora, prin legile succesive de salarizare din domeniul bugetar sau de instituire a unor măsuri financiare în domeniul bugetar, s-a prevăzut că drepturile respective „nu se acordă” ori „nu se plătesc”.

85. Rezolvarea actualei chestiuni de drept se înscrie însă în linia jurisprudenţială a deciziei de recurs în interesul Legii nr. 14/2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut a unifica jurisprudenţa instanţelor conturată în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 142/1998 care stipulau, în esenţă, că salariaţii „pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator” şi, de asemenea, că „Tichetele de masă se suportă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, a bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar, şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

86. Statuând căror categorii de subiecte aceste dispoziţii legale nu se aplică (judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate şi funcţionarilor publici), Înalta Curte a reţinut că „aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie (faţă de formula facultativă a legii «pot primi», regăsită în cazul supus analizei doar în privinţa subiectelor vizate prin dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi art. 11din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009), ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă”.

87. Spre deosebire de normele anterior evocate, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 instituie un drept, şi nu doar o vocaţie, în beneficiul personalului contractual din instituţiile publice centrale şi locale, de a primi tichete/vouchere de vacanţă, drept a cărui existenţă şi realizare sunt subsumate, de o manieră similară exemplului anterior, condiţiei legale a alocărilor de sume bugetare cu acest titlu, condiţie în afara căreia dreptul în cauză nu există şi nu poate fi realizat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.899/110/2015*, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011,art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, aprobată prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanţă este condiţionat de alocările bugetare prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale instituţiilor publice.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2017.