În Monitorul Oficial nr. 600 din 26 iulie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 37 din 29 mai 2017 prin care a fost soluționată sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

„interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă intră sub incidenţa acestor prevederi şi personalul care, deşi nesalarizat conform Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, a primit drepturi de natură salarială considerate necuvenite tocmai prin încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011”

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 9 decembrie 2016, în Dosarul nr. 38.833/3/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 124/2014), în sensul de a se stabili dacă intră sub incidenţa acestor prevederi şi personalul care, deşi nesalarizat conform Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar (Legea nr. 283/2011), a primit drepturi de natură salarială considerate necuvenite tocmai prin încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010)”.

II. Expunerea succintă a procesului

2. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 38.833/3/2015, astfel cum a fost completată, reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, obligarea acestuia la plata sumei de 19.934 lei cu titlu de primă de merit, primă de vacanţă şi cheltuieli de deplasare nedatorate.

3. Prin Sentinţa civilă nr. 3.823 din 11 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis acţiunea, obligând pârâtul la plata sumei de 19.902 lei reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit cu titlu de primă de merit şi primă de vacanţă, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data pronunţării hotărârii până la data achitării integrale a debitului.

4. În considerente s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Pârâtul este salariatul reclamantei, angajat cu contract

individual de muncă, iar reclamanta este continuatoarea personalităţii Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Ca urmare a misiunii de audit desfăşurate în perioada 25 februarie 2013-19 aprilie 2013 asupra contului de execuţie al Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, Curtea de Conturi a României a emis Decizia nr. 11 din 17 mai 2013, prin care a dispus o serie de măsuri, una dintre acestea având ca obiect recuperarea de la salariaţi a sumelor acordate necuvenit prin emiterea de acte administrative cu încălcarea condiţiilor legale privind validarea lor, respectiv recuperarea tuturor sumelor plătite sub formă de primă de vacanţă, premii, cu ocazia căsătoriei, precum şi a tichetelor cadou, acordate fără temei legal în anul 2012. Această decizie a fost contestată însă prin Sentinţa civilă nr. 3.642 din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 5.666/2/2013, s-a stabilit că măsurile adoptate sunt temeinice şi legale, recursul autorităţii fiind, de asemenea, respins ca nefondat prin Decizia nr. 3.647 din 17 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

5. Împotriva Sentinţei civile nr. 3.823 din 11 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, au declarat apel, în termen legal şi motivat, ambele părţi, căile de atac fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

6. În problema care interesează prezenta sesizare, prin apelul pârâtului s-a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a statuat că salarizarea în baza contractului colectiv de muncă ar determina excluderea beneficiarilor de la exonerarea de la plata debitelor, reglementată de Legea nr. 124/2014.

Dezlegarea dată acestei chestiuni prin hotărârea apelată este profund eronată şi lipsită de coerenţă, din moment ce, independent de încheierea unui contract colectiv de muncă, Legea nr. 124/2014 amnistiază de la plata debitelor toate categoriile de personal ce cad sub incidenţa vreunei legi, la care actul normativ se referă. Or, nici Legea nr. 124/2014 şi nici un alt act normativ nu prevăd incompatibilitatea dintre existenţa unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate şi actele normative privind salarizarea din sectorul public ori bugetar.

În contextul în care obligaţia de plată s-a impus în temeiul unei legi pentru care ulterior sumele au fost amnistiate, rezultă în mod clar că solicitarea intimatei trebuie respinsă ca neîntemeiată. Chiar dacă Decizia Curţii de Conturi a României nr. 11 din 17 mai 2013 a fost declarată ca legală de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mod definitiv, legalitatea acestei decizii nu poate bloca efectele pe care Legea nr. 124/2014 le produce.

7. La termenul de judecată din 11 noiembrie 2016, din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie sesizarea instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu acestei chestiuni de drept.

8. Sesizarea a fost considerată admisibilă prin Încheierea pronunţată la 9 decembrie 2016, ocazie cu care s-a dispus şi suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

9. Prin Încheierea pronunţată la data de 9 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă,motivat de următoarele considerente:

– cauza se află pe rolul unui complet al Curţii de Apel Bucureşti, care judecă în ultimă instanţă;

– de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a procesului, problema aplicabilităţii în speţă a amnistiei reglementate de Legea nr. 124/2014 fiind unul dintre aspectele centrale ale speţei, antamând atât obiectul, cât şi cauza juridică a cererilor;

– problema de drept este nou-ivită pe rolul instanţelor, nefăcând obiectul dezlegării printr-o altă hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se învederează în acest context necesitatea sesizării instanţei supreme din perspectiva opiniilor divergente exprimate în materie, prin soluţii de practică judiciară ori prin poziţiile adoptate cu ocazia întâlnirilor de unificare a practicii (în acest sens, minuta întâlnirii din data de 5 octombrie 2016, în cadrul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti), fără să se poată constata cristalizarea unei jurisprudenţe clare.

IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept au fost exprimate atât prin cererile de chemare în judecată şi de exercitare a căii de atac, apărările formulate în proces, cât şi la termenul de judecată din 25 noiembrie 2016, la care s-a dezbătut problema admisibilităţii sesizării.

10. Declarându-se de acord cu admisibilitatea formulării sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, apelantul-pârât a învederat practica neunitară de la nivelul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti, arătând că în speţe identice completurile de judecată au reţinut argumente diferite cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 124/2014, ajungând să pronunţe soluţii opuse. Pe fond, a reiterat poziţia sa privind exonerarea angajatului de la restituirea drepturilor salariale ori de câte ori sunt incidente actele normative prevăzute de art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014, chiar dacă prevederile legale restrâng drepturile salariale ale angajaţilor.

11. Cât o priveşte pe reclamanta-intimată, aceasta a exprimat constant, în primul rând prin temeiurile acţiunii formulate, opinia inaplicabilităţii Legii nr. 124/2014 angajaţilor fostei Comisii de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, ale căror drepturi salariale erau stabilite prin regulamentul de salarizare şi contractul colectiv de muncă, instituţia nefiind una bugetară, ci finanţată din venituri proprii, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, aprobată cu modificări prin Legea nr. 313/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005).

12. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în termen legal, apelantul-reclamant a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, inclusiv în ceea ce priveşte condiţia noutăţii, deoarece deciziile nr. 33 din 24 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 8 februarie 2017 (Decizia nr. 33/2016), şi nr. 13 din 6 martie 2017, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii (Decizia nr. 13/2017), pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocate în raport, nu tranşează chestiunea de drept supusă dezlegării în cauza de faţă.

Asupra fondului sesizării apreciază că angajaţii ale căror drepturi salariale au fost reduse, restrânse sau afectate în sens negativ de unul din actele normative enumerate în art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 sunt exoneraţi de obligaţia restituirii sumelor de bani încasate pretins necuvenit.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

13. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 38.833/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 personalului ale cărui drepturi salariale nu au fost stabilite în baza actelor normative prevăzute în ipoteza acestui text, chiar dacă sumele imputate au fost constatate nedatorate tocmai prin încălcarea prevederilor uneia dintre legile enumerate de norma supusă interpretării.

S-a avut în vedere, în acest sens, că personalul în cauză era salarizat, atât la data încasării sumelor pretins necuvenite, cât şi la momentul adoptăriiLegii nr. 124/2014, în temeiul unei hotărâri interne emise de Consiliul Comisiei, potrivit art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005. Tot ca premisă de fapt, reieşită din actul de control al Curţii de Conturi a României şi din hotărârea judecătorească irevocabilă ce l-a avut drept obiect, s-a subliniat caracterul nedatorat al plăţilor, ca urmare a încălcării prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, potrivit cărora: „în anul 2013, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent de modul de finanţare, nu vor acorda premii şi prime de vacanţă”.

În justificarea punctului de vedere, completul a apreciat că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 nu se aplică automat personalului instituţiei reclamante, ca urmare a incidenţei prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010.

Dispoziţiile celor două texte au o sferă a destinatarilor diferită. Astfel, în timp ce art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 dispune pentru toate autorităţile publice, indiferent de modul de finanţare, în sensul că le este interzis să acorde premii şi prime de vacanţă, art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 se referă, în calitate de beneficiar, la personalul ale cărui drepturi de natură salarială au fost stabilite, între altele, în baza Legii nr. 283/2011.

Nu există niciun motiv identificabil în textele de lege evocate pentru care să se adopte concluzia că, dacă autoritatea administrativă reclamantă intră în ipoteza unei dispoziţii speciale a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, care îi formulează o interdicţie, atunci personalului său îi profită prevederile Legii nr. 124/2014.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

14. Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti – instanţa de trimitere a depus şapte decizii ale Curţii şi o încheiere a Tribunalului Bucureşti, relevante pentru problema de drept în discuţie. Tribunalul Bucureşti şi-a exprimat opinia în sensul că şi personalul nesalarizat conform Legii nr. 83/2011 beneficiază de dispoziţiile Legii nr. 124/2014.

Cu toate acestea, din verificările proprii efectuate a rezultat că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti există 60 de dosare având ca obiect problema dedusă judecăţii în cauza de faţă, în care s-au pronunţat soluţii contrare.

15. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară. Nu a fost identificată jurisprudenţă în această materie, cu excepţia Tribunalului Botoşani, unde, într-o speţă izolată, s-a statuat că obligaţia de restituire pentru sume ce constituie drepturi salariale nu mai există, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 124/2014.

Curtea de Apel laşi a transmis opinia judecătorilor, în sensul că personalul Autorităţii de Supraveghere Financiară nu intră sub incidenţa Legii nr. 124/2014.

Curtea de Apel Constanţa a apreciat că dacă funcţionarii publici au primit drepturi speciale în baza unor contracte şi acorduri colective de muncă, acestea nu constituie venituri de natură salarială şi nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 124/2014.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării şi nici nu au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor.

16. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin Decizia nr. 33/2016 s-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 1 lit. a), art. 2 alin. (1) şi art. 3 din Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, este exonerat de la obligaţia restituirii pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială încasate necuvenit până la data intrării în vigoare a legii, respectiv 27 septembrie 2014, personalul salarizat sub imperiul actelor normative enumerate în art. 1 din lege”.

Prin Decizia nr. 13/2017 s-a statuat: „Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 7.430/118/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (5), art. 33 alin. (3) teza ultimă şi art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsura impusă prin decizia Curţii de Conturi privind recuperarea prejudiciului produs prin alocarea nelegală de fonduri publice, printr-un act al administraţiei publice locale cu caracter individual, constatat nelegal în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, deschide calea recuperării sumelor de la terţii beneficiari, conform dispoziţiilor art. 1.635 şi următoarele din Codul civil?”.

17. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

18. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 124/2014, reţinând că nicio normă constituţională nu interzice acordarea de facilităţi fiscale unor categorii de contribuabili ori stabilirea condiţiilor de acordare sau retragere a facilităţilor fiscale prevăzute în beneficiul unor contribuabili, în scopul unei bune înfăptuiri a politicii economice, fiscale şi sociale a statului1; chiar dacă statul este acţionar majoritar la o societate de utilităţi publice, sursa de finanţare este proprie, ceea ce determină o justificare a diferenţei de tratament juridic prin prisma faptului că finanţarea pentru cele două categorii de personal se asigură din surse diferite, care au la bază principii diferite.2 Mai mult, Curtea a statuat3 că aceia care sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasările şi cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare.

19. Pronunţându-se asupra constituţionalităţii prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, criticate din perspectiva încălcării art. 41 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut4 că premiile şi primele de vacanţă nu constituie drepturi fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia prestaţiilor sociale, potrivit căreia un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata unor remuneraţii, prin intermediul unor modificări legislative (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei,paragraful 23).

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

20. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii sesizării

21. În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi îndeplinite în mod cumulativ, respectiv:

– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă;

– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

22. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că toate aceste condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

23. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale este legal învestită cu soluţionarea apelurilor în cauza în care s-a formulat sesizarea, judecând cauza în ultimă instanţă, urmând a pronunţa o hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

24. De dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, atâta vreme cât, în problema care interesează sesizarea pendinte, critica formulată prin apelul pârâtului vizează greşita aplicare a legii de către instanţa de fond, potrivit căreia salarizarea în temeiul unei hotărâri interne emise de Consiliul fostei Comisii de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private ar determina excluderea beneficiarilor de la exonerarea de plata debitelor, reglementată prin Legea nr. 124/2014. Or, ceea ce se solicită a fi dezlegat prin sesizarea Curţii de Apel Bucureşti este tocmai modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 din perspectiva categoriei de personal din care face parte pârâtul.

25. Cât priveşte noutatea chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reaminteşte că scopul sesizării cu pronunţarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudenţe neunitare, ca urmare a unei interpretări şi aplicări diferite a unei dispoziţii legale. Or, din documentele depuse la dosar rezultă existenţa mai multor cauze soluţionate la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, în care au fost pronunţate soluţii divergente, ceea ce, în speţă, justifică utilizarea mecanismului prevăzut de art. 519 din Codul procedură civilă.

26. În acelaşi timp, evaluarea noutăţii chestiunii de drept presupune, între altele, ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra acesteia şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare. Aşa cum s-a menţionat anterior (punctul 16 din prezenta decizie), instanţa supremă a pronunţat deciziile nr. 33/2016 şi nr. 13/2017, care conturează atât domeniul de aplicare a art. 1 din Legea nr. 124/2016,cât şi efectele art. 33 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la modalitatea de recuperare a prejudiciului constatat de această autoritate. Chestiunea de drept de care depinde soluţionarea cauzei nu se suprapune însă, în totalitate, cu aspectele soluţionate prin deciziile amintite, astfel încât şi această condiţie de admisibilitate este îndeplinită.

Asupra fondului sesizării

27. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că problema de drept ce face obiectul sesizării presupune lămurirea a două aspecte: primul constând în a stabili dacă personalul fostei Comisii de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiară, era salarizat din venituri bugetare şi al doilea – dacă personalul amintit intră sub incidenţa legii de amnistie fiscală, respectiv a Legii nr. 124/2014.

28. În ceea ce priveşte primul aspect se reţine că din interpretarea coroborată a normelor de drept ce reglementează activitatea fostei Comisii de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private rezultă că personalul ce activa în instituţia menţionată nu era salarizat din fonduri bugetare.

29. În cursul anului 2012 salarizarea personalului s-a realizat în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005.

30. Potrivit dispoziţiilor art. 17 din actul normativ menţionat:

„(1) Veniturile bugetului Comisiei se constituie din: a) taxe pentru autorizare şi avizare; b) taxe de funcţionare plătite lunar; c) venituri provenite din donaţii, publicaţii şi din alte surse legale.

(2) Cheltuielile privind administrarea Comisiei sunt finanţate din veniturile constituite conform alin. (1).

(3) În situaţia în care veniturile constituite conform alin. (1) nu sunt suficiente, Comisia apelează la alte surse de finanţare, potrivit legii, pe baza aprobării prin hotărâre de către Consiliul Comisiei.”

31. Potrivit dispoziţiilor art. 31 din acelaşi act normativ: „Salarizarea preşedintelui, a vicepreşedintelui, a directorului general şi a personalului de specialitate al Comisiei se stabileşte prin hotărâre a Consiliului.”

32. Aşadar, personalul fostei Comisii de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private era salarizat în temeiul unei legislaţii speciale, salariile nefiind acordate din bugetul de stat, ci stabilite prin hotărârea Consiliului Comisiei şi plătite personalului angajat din fonduri proprii.

33. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect ce trebuie rezolvat pentru a lămuri chestiunea de drept constând în a statua dacă personalul amintit intră sub incidenţa legii de amnistie fiscală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că enumerarea din lege nu include angajaţii salarizaţi din venituri care nu derivă din sectorul bugetar.

34. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014: „Prezenta lege se aplică: a) personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale judeţene şi locale, cu modificările şi completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prinLegea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare”.

35. În Decizia nr. 33/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea a unor chestiuni de drept a statuat incidental asupra domeniului de aplicare al art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014, arătându-se, în cuprinsul paragrafului 47:

„(…) urmare a evaluării contextului în care a fost adoptat acest act normativ şi a scopului urmărit de legiuitor, se constată astfel că prevederile art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 nu au ca obiect de reglementare aplicarea în timp a dispoziţiilor ce exonerează personalul bugetar de la obligaţia restituirii sumelor încasate necuvenit. Textul de lege invocat stabileşte beneficiarii actului de clemenţă, împrejurare ce rezultă din sintagma utilizată de norma analizată. Intenţia legiuitorului, atunci când a folosit această formulare «prezenta lege se aplică: a) personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare (…)», a fost aceea de a stabili sfera subiecţilor de drept ce pot beneficia de amnistie, ca fiind categoria personalului din sectorul bugetar, pe care a identificat-o ca fiind compusă din persoanele cărora li se aplică «actele normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar», conform art. 1 lit. a) din legea evocată.”

36. Aşadar, asupra domeniului de aplicare al legii de amnistie fiscală s-a statuat în precedent, arătându-se că se aplică personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar.

37. Or, din enumerarea actelor normative ce fac obiectul art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 nu rezultă că este inclusă şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005, ceea ce înseamnă că personalul salarizat în baza acestui act normativ nu intră sub incidenţa legii.

38. Faptul că, în raportul său, Curtea de Conturi s-a referit la încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 are, exclusiv în accepţiunea organului de control financiar, doar semnificaţia identificării normei de drept nerespectate de către angajator pentru acordarea unor drepturi de natură salarială necuvenite. Astfel, potrivit articolului menţionat: „în anul 2013, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent de modul de finanţare, nu vor acorda premii şi prime de vacanţă”

39. Aşadar, ordonanţa amintită a avut scopul de a institui interdicţia acordării unor premii şi prime de vacanţă, neavând rolul de a institui modalitatea de salarizare, care pentru personalul în speţă era realizată la momentul respectiv în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 50/2005.

40. În consecinţă, personalul care nu este salarizat în sectorul bugetar nu intră sub incidenţa art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2004.

41. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, raportat la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 38.833/3/2015 şi, în consecinţă, stabileşte că:

Prevederile art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, se interpretează în sensul că nu intră sub incidenţa normei menţionate personalul care, deşi nesalarizat conform Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, a primit drepturi de natură salarială considerate necuvenite, prin încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2017.