Hotărârea CEDO în Cauza Timar şi alţii împotriva României

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

3. Lista reclamanţilor, precum şi detaliile relevante privind cererile sunt prezentate în tabelul anexat.

4. Reclamanţii au pierdut în instanţă procesele civile care au fost desfăşurate în absenţa lor. Aceştia au fost înştiinţaţi cu privire la procedură doar prin afişarea citaţiilor pe uşă sau pe gard (denumită în continuare „citarea prin afişare”). Toţi au susţinut, în cadrul căilor de atac formulate ulterior, fie că era vorba de recurs (pentru citaţiile comunicate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel), fie că era vorba de contestaţii în anulare (pentru citaţiile comunicate în timpul judecăţii în faţa instanţei de ultim grad de jurisdicţie), că nu au luat cunoştinţă de termenul de judecată deoarece nu au primit citaţiile din partea instanţelor. Plângerile lor în acest sens au fost respinse de instanţe, cu motivarea că citarea prin afişare era prevăzută de lege. În consecinţă, căile de atac au fost respinse fără o examinare pe fond.

II. Dreptul intern relevant

5. Dreptul intern relevant, în vigoare la momentul comunicării actelor de procedură prin afişare, este rezumat în hotărârea Curţii din Cauza S.C. Raisa M. Shipping S.R.L împotriva României (nr. 37.576/05, pct. 18, 8 ianuarie 2013).

ÎN DREPT

I. Cu privire la conexarea cererilor

6. În conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii, Curtea decide conexarea cererilor şi examinarea lor în cadrul unei singure hotărâri, având în vedere faptul că acestea privesc evenimente similare şi ridică probleme identice în temeiul Convenţiei.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza lipsei accesului la o instanţă

7. Reclamanţii s-au plâns că dreptul lor de acces la o instanţă a fost încălcat în măsura în care nu au primit citaţiile şi, prin urmare, nu au fost în măsură să participe la procedurile judiciare.

Aceştia au invocat art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil […] de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra […] drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”

A. Cu privire la admisibilitate

8. Guvernul a ridicat o serie de excepţii preliminare. Curtea le va examina în funcţie de fiecare cerere căreia îl corespund.

1. Exercitarea abuzivă a dreptului de a introduce o cerere (Cererea nr. 61.815/09)

9. Guvernul a pretins că reclamantul a abuzat de dreptul său de a introduce o cerere individuală. În opinia sa, acesta ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de cursul procesului împotriva sa, întrucât documentele Instanţei au fost comunicate prin afişare la adresa unui fost partener de afaceri. În plus, ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de procedura falimentului iniţiată împotriva fostei sale societăţi.

10. Reclamantul contestă aceste argumente.

11. Curtea reiterează că o cerere poate fi respinsă ca fiind o exercitare abuzivă a dreptului de a introduce o cerere individuală dacă, printre alte motive, s-a bazat cu bună ştiinţă pe fapte neadevărate [a se vedea Gross împotriva Elveţiei (MC), nr. 67.810/10, pct. 28, CEDO 2014]. Totuşi, este incontestabil, în cauza de faţă, că în cadrul procedurii civile îndreptate împotriva sa reclamantul a fost citat doar prin afişare. Plângerea introdusă în faţa Curţii se referă numai la acest aspect, iar circumstanţele Indicate de Guvern nu sunt suficiente pentru a stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul avea cunoştinţă de termenul de judecată.

12. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie să fie respinsă.

2. Excepţia de neepuizare a căilor interne de atac (cererile nr. 26.856/06, 58.287/10 şi 63.120/10)

13. Guvernul a susţinut că reclamanţii, în cererile nr. 26.856/06 şi 58.287/10, nu au epuizat căile de atac interne, în măsura în care nu au uzat de posibilitatea de a formula o plângere penală pentru înscriere în fals împotriva agentului procedural însărcinat cu comunicarea actelor de procedură. Cu toate acestea, Curtea a examinat deja o excepţie similară şi a respins-o, pe motiv că reclamantul care a epuizat o cale de atac aparent efectivă şi suficientă nu poate fi obligat să recurgă şi la alte căi de atac pe care le avea la dispoziţie, dar care, probabil, nu aveau şanse mai mari de reuşită (a se vedea S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României, nr. 37.576/05, pct. 24-25, 8 ianuarie 2013).

14. Guvernul a susţinut că societatea reclamantului din Cererea nr. 63.120/10 ar fi trebuit să conteste ordonanţa în baza legii speciale privind procedura de plată în raporturile comerciale, şi nu în temeiul Codului de procedură civilă. Cu toate acestea, Curtea observă că societatea reclamantă şi-a formulat cererea întemeindu-se pe ambele motive şi că ambele au fost respinse de instanţele naţionale.

15. Pentru aceste motive, Curtea respinge această excepţie în privinţa celor trei cereri.

3. Alte motive de inadmisibilitate

16. Curtea remarcă că aceste capete de cerere privind accesul la o instanţă nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

17. Guvernul a susţinut că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări. Acesta a argumentat că, în legislaţia naţională, comunicarea actelor de procedură prin afişare era prevăzută ca o alternativă la comunicarea directă şi ca mijloc de prevenire a exercitării abuzive de drepturi procesuale de către părţi. De asemenea, instanţele au examinat sistematic legalitatea comunicării actelor de procedură. Guvernul a subliniat faptul că legislaţia internă permitea judecarea cauzei în lipsa unei părţi, cu condiţia ca, în speţă, comunicarea actelor de procedură să se fi efectuat în mod corect.

18. Reclamanţii şi-au menţinut susţinerile.

19. Curtea reiterează că nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la faptele care au condus la adoptarea unei anumite decizii de către o instanţă naţională; în caz contrar, ar acţiona ca o instanţă de al patrulea grad, ceea ce ar însemna să nu ţină seama de limitele impuse acţiunii sale [a se vedea Avotiņš împotriva Letoniei (MC), nr. 17.502/07, pct. 99, 23 mai 2016]. În continuare, reiterează faptul că dreptul de acces la o instanţă, principiul contradictorialităţii, precum şi principiul egalităţii armelor, consacrate la art. 6 § 1 din Convenţie, se aplică, de asemenea, în domeniul specific al comunicării actelor de procedură părţilor (a se vedea S.C. Raisa M. Shipping S.R.L., citată anterior, pct. 29, şi, ca exemplu recent, Avotiņš, citată anterior, pct. 119).

20.. În hotărârea în Cauza S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, deoarece societatea reclamantă a fost citată în instanţă exclusiv prin afişare pe parcursul judecării cauzei pe fond. Curtea a considerat că, deşi legislaţia naţională în vigoare la momentul respectiv prevedea comunicarea citaţiei prin afişare [art. 92 alin. (4) din Codul de procedură civilă], instanţele româneşti au aplicat legislaţia într-un mod prea formalist. Instanţele nu au dat dovadă de diligenţă în ceea ce priveşte asigurarea informării reclamanţilor cu privire la data termenelor de judecată şi, prin urmare, nu au respectat obligaţia de a asigura participarea efectivă la proces (a se vedea S.C. Raisa M. Shipping S.R.L., citată anterior, pct. 32-35).

21. În prezentele cereri, Curtea nu a constatat niciun fapt sau argument care să o convingă să se îndepărteze de la jurisprudenţa sa anterioară. Reclamanţii au fost citaţi exclusiv prin afişare la domiciliul sau la sediul lor şi au subliniat că nu au primit citaţiile. Prin urmare, aceştia nu au luat cunoştinţă de termenele şedinţelor de judecată şi nu s-au putut prezenta în instanţă. În ciuda absenţei de ia proces a reclamanţilor, instanţele naţionale nu au încercat în niciun fel să se asigure că aceştia au fost informaţi cu privire la termenele şedinţelor de judecată şi că puteau să participe la procesele care priveau drepturile lor civile, în special prin dispunerea amânării şedinţelor şi repetarea procedurii de comunicare.

22. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie sub aspectul lipsei accesului la instanţă al reclamanţilor.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

23. În cererile nr. 26.856/06 şi 36.942/11 a fost invocat un capăt de cerere suplimentar, referitor la pretinsa încălcare a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

24. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă (supra, pct. 22), Curtea consideră că nu este necesar să pronunţe o decizie separată cu privire la admisibilitatea şi fondul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea S.C. Raisa M. Shipping S.R.L., citată anterior, pct. 38; S.C. Carbochim S.A. Cluj-Napoca și S.C. Fenega Import-Export S.R.L. împotriva României, nr. 45.621/05, 46.691/07, 27.314/08 şi 1.150/09, pct. 30, 6 decembrie 2016).

IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei

25. În cele din urmă, Curtea reţine că reclamanţii au invocat alte capete de cerere în temeiul art. 6 din Convenţie.

26. Cu toate acestea, luând în considerare toate elementele aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că nu rezultă nicio încălcare aparentă a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.

27. În consecinţă, capetele de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

28.Art. 41 din Convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

29. Reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de daune materiale şi morale:

(a) Cererea nr. 26.856/06: 500.000 de euro (EUR) cu titlu de daune materiale;

(b) Cererea nr. 26.449/08:

– 7.500 EUR cu titlu de daune materiale şi

– 50.000 EUR cu titlu de daune morale.

(c) Cererea nr. 61.815/09:

– 1.379.940 EUR cu titlu de daune materiale şi

– 10.000 EUR cu titlu de daune morale.

(d) Cererea nr. 30.395/10:

– 7.804 EUR cu titlu de daune materiale şi

– 10.000 EUR cu titlu de daune morale.

(e) Cererea nr. 50.999/10: 10.000 EUR cu titlu de daune morale.

(f) Cererea nr. 58.287/10:

– 60.000 EUR cu titlu de daune materiale şi

– 40.000 EUR cu titlu de daune morale.

(g) cererile nr. 63.120/10 şi 36.942/11: nu a fost formulată nicio cerere în temeiul acestui articol.

30. Guvernul a contestat sumele solicitate. Acesta a considerat că reclamanţii nu şi-au justificat pretenţiile şi nici nu au dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări şi prejudiciul suferit. De asemenea a argumentat că sumele solicitate cu titlu de daune morale sunt excesive şi că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă.

31. Curtea constată că reclamanţii nu au dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul suferit; prin urmare, respinge pretenţiile cu privire la daunele materiale. Pe de altă parte, având în vedere toate circumstanţele prezentelor cauze, Curtea admite că reclamanţii trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamanţilor următoarele sume, cu titlul de daune morale, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlul de impozit de reclamanţi:

(a) 3.600 EUR în Cererea nr. 26.449/08;

(b) 3.600 EUR în Cererea nr. 61.815/09;

(c) 3.600 EUR în Cererea nr. 30.395/10;

(d) 3.600 EUR în Cererea nr. 50.999/10;

(e) 3.600 EUR în Cererea nr. 58.287/10.

32. În plus, Curtea observă că art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă permite redeschiderea procedurii interne, în vederea remedierii încălcărilor constatate de aceasta. Având în vedere natura capetelor de cerere formulate de reclamanţi şi motivele pentru care Curtea a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea consideră că, în prezentele cauze, cea mai adecvată formă de reparaţie ar fi redeschiderea în timp util a procedurilor criticate, la solicitarea reclamanţilor (a se vedea, pentru o soluţie similară în temeiul dispoziţiilor vechiului Cod de procedură civilă,S.C. Raisa M. Shipping S.R.L, citată anterior, pct. 44).

B. Cheltuieli de judecată

33. Reclamanţii au solicitat, de asemenea, următoarele sume pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii:

(a) în Cererea nr. 30.395/10: 1.000 lei (RON), reprezentând cheltuieli de judecată, atestate printr-o factură emisă de reprezentantul reclamantului;

(b) în Cererea nr. 50.999/10: reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată fără a le cuantifica;

(c) în Cererea nr. 58.287/10: 7.000 RON sau 1.500 EUR; societatea reclamantă a depus o factură care atestă plata a 3.000 RON avocatului său;

(d) în Cererea nr. 36.942/11: 4.821 RON reprezentând onorariile avocaţilor, cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi cheltuielile de traducere efectuate în faţa Curţii; parohia reclamantă a prezentat dovada relevantă a plăţii.

34. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au demonstrat că au suportat efectiv cheltuielile de judecată solicitate. A considerat, de asemenea, că unele dintre cheltuielile de judecată nu erau relevante pentru încălcarea pretinsă în faţa Curţii.

35. Ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabil să acorde sumele următoare, pentru toate cheltuielile:

(a) 220 EUR în Cererea nr. 30.395/10;

(b) 3.600 EUR în Cererea nr. 58.287/10;

(c) 1.000 EUR în Cererea nr. 36.942/11.

C. Dobânzi moratorii

36. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.