Hotărârea CEDO în Cauza Martocian împotriva României

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în 1966 şi locuieşte în Timişoara. Acesta era măturător, angajat de o societate de utilitate publică care asigura serviciile de salubrizare a spaţiilor publice în municipiul Timişoara („societatea”).

5. La 3 ianuarie 2002, reclamantul a fost concediat. Acesta a contestat decizia şi Curtea de Apel Timişoara i-а admis acţiunea. După ce a fost reintegrat în muncă, reclamantul a demisionat pe motiv că a fost victima unei hărţuiri din partea conducerii societăţii.

6. Prin Hotărârea definitivă din 12 mai 2005, Curtea de Apel Timişoara a obligat societatea să îi plătească reclamantului despăgubiri pe motiv că a refuzat să îi restituie cartea de muncă.

7. La 1 iunie 2005, reclamantul a solicitat reangajarea ca măturător, dar societatea a răspuns că nu există niciun post disponibil.

8. Reclamantul s-a înscris ca solicitant al unui loc de muncă la agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă. La 18 august 2005, agenţia l-a informat că i-а fost atribuit un post de măturător în cadrul aceleiaşi societăţi şi l-a invitat să se prezinte la sediul central al acesteia din urmă pentru formalităţile de angajare.

9. La 31 august 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara cu o plângere penală cu constituire de parte civilă îndreptată împotriva persoanelor aflate la conducerea societăţii. Acestea au fost acuzate de abuz în serviciu, infracţiune prevăzută de art. 246 din Codul penal, reclamantul susţinând că au refuzat să îl angajeze şi au demonstrat o atitudine ostilă motivată de apartenenţa sa la minoritatea rromă. A mai explicat faptul că refuzul respectiv făcea ca familia lui numeroasă să fie privată de orice sursă de venit.

10. Prin Rezoluţia din 2 februarie 2006, parchetul a decis neînceperea urmăririi penale pe motiv că nu exista niciun indiciu al vinovăţiei conducerii societăţii.

11. La 18 august 2006, prim-procurorul parchetului a admis contestaţia reclamantului. Observând că parchetul nu administrase nicio probă, prim-procurorul a dispus continuarea anchetei. În scrisoarea care însoţea rezoluţia prim-procurorului se preciza că reclamantul avea posibilitatea de a contesta această decizie în faţa unei instanţe în termen de 20 de zile de la data comunicării.

12. Prin Rezoluţia din 22 februarie 2006, parchetul a decis pentru a doua oară neînceperea urmăririi penale, pe motiv că reclamantul nu s-ar fi prezentat la societate pentru a fi reangajat.

13. La 4 iunie 2006, prim-procurorul parchetului a admis contestaţia reclamantului. S-a considerat că parchetul nu a verificat suficient faptele prezentate de reclamant, care afirma că nu i s-a permis să intre în sediul societăţii. Scrisoarea reamintea că rezoluţia prim-procurorului putea fi contestată în faţa unei instanţe în termen de 20 de zile de la comunicare.

14. Prin Rezoluţia din 16 ianuarie 2008, parchetul a decis pentru a treia oară neînceperea urmăririi penale pe motiv că nu exista niciun indiciu al vinovăţiei conducerii societăţii. La 11 aprilie 2008, reclamantul a contestat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.

15. Contestaţia a fost respinsă la 16 mai 2008 de prim- procurorul parchetului, care a considerat că probele administrate susţineau neînceperea urmăririi penale. La 11 iulie 2008, rezoluţia a fost comunicată reclamantului. Se preciza din nou că reclamantul avea posibilitatea de a contesta această rezoluţie în faţa unei instanţe în termen de 20 de zile de la data comunicării.

16. La 29 iulie 2008, reclamantul a formulat plângere în faţa Judecătoriei Timişoara.

17. Prin Hotărârea din 15 septembrie 2008, instanţa a respins plângerea reclamantului ca tardivă. Observând că prim- procurorul nu a răspuns reclamantului în termenul legal de 20 de zile, instanţa a considerat că reclamantul trebuia să sesizeze instanţele interne până la sfârşitul acestui termen. Instanţa a concluzionat că, introducând acţiunea la 29 iulie 2008, reclamantul a depăşit termenul legal pentru a se adresa instanţelor interne. S-a considerat că omisiunea prim- procurorului de a răspunde în termenul legal şi comunicarea tardivă a rezoluţiei nu au avut niciun impact asupra calculului termenului.

18. Reclamantul a formulat recurs. Acesta a reafirmat că plângerea sa nu era tardivă, întrucât fusese Introdusă înainte de expirarea termenului de 20 de zile calculat de la data comunicării rezoluţiei prim-procurorului (11 iulie 2008 — supra, pct. 15). Reclamantul a mai adăugat că, în scrisoarea care însoţea această rezoluţie, se preciza în mod expres că dispunea de un termen de 20 de zile pentru a se adresa unei instanţe. Reclamantul a susţinut că nerespectarea de către prim-procuror a termenului nu putea antrena nicio consecinţă negativă în privinţa sa şi concluziona că interpretarea legii de către instanţele interne l-a privat de dreptul său de acces la o instanţă.

19. Prin Hotărârea definitivă din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Timiş a respins recursul.

20. Având în vedere agravarea mai multor afecţiuni neurologice de care suferă, reclamantul se află, începând din octombrie 2012, în incapacitate totală şi permanentă de muncă.

II. Dreptul şi practica interne relevante

21. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în ceea ce priveşte căile de atac disponibile pentru a contesta o rezoluţie a parchetului, astfel cum erau în vigoare la data faptelor, erau următoarele:

Art. 275 alin. (1) — Dreptul de a face plângere

„Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.”

Art. 277. — Termenul de rezolvare

„Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.”

Art. 278. — Plângerea contra actelor procurorului

„Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului […]. ”

22. Legea nr. 281 din 26 iunie 2003 (publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 2003) a introdus în Codul de procedură penală un nou articol 278¹, care avea următorul conţinut:

Art. 278¹. — Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată

„1. După respingerea plângerii făcute conform art. 275—278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. […]

2. În cazul în care prim-procurorul parchetului […] nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile.”

23. În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 278¹ din Codul de procedură penală, practica judiciară a cunoscut două opinii.

24. Potrivit opiniei majoritare, în lipsa unui răspuns din partea prim-procurorului, nerespectarea termenului de 20 de zile pentru a introduce o plângere în faţa instanţei nu antrena respingerea plângerii ca tardivă şi, prin urmare, instanţele erau obligate să o examineze pe fond. Această opinie a fost adoptată de curţile de apel Constanţa şi Oradea care, în hotărârile definitive pronunţate la 13 martie şi, respectiv, 17 aprilie 2008, au considerat, în baza prevederilor art. 6 § 1 din Convenţie, că lipsa unui răspuns din partea prim-procurorului în termenul prevăzut de lege nu antrena pierderea dreptului de a formula o plângere.

25. Alte instanţe au adoptat o opinie contrară şi au considerat că, în lipsa unei acţiuni în termenul de 20 de zile prevăzut la alineatul al doilea al art. 278¹, partea interesată era decăzută din dreptul de a contesta o rezoluţie a parchetului. Acest punct de vedere este reflectat în motivarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 19 septembrie 2005.

26. Constatând o interpretare diferită a art. 278¹ din Codul de procedură penală, Comisia pentru unificarea practicii judiciare, compusă din reprezentanţi ai celor mai înalte autorităţi judiciare ale ţării, a adoptat, la 4 iunie 2008, opinia majoritară şi a decis că, în lipsa unui răspuns din partea prim-procurorului, interpretarea corectă a art. 278¹era cea care permitea persoanei interesate să sesizeze instanţele interne cu plângere împotriva unei măsuri a parchetului chiar şi după depăşirea termenului de 20 de zile.

27. La 6 aprilie 2009, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrunite pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general în vederea unificării jurisprudenţei diferite, s-au raliat celei de-a doua opinii şi au hotărât că, după depăşirea termenului de 20 de zile, partea interesată era decăzută din dreptul de a sesiza instanţa împotriva unei măsuri a parchetului.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

28. Reclamantul se plânge de respingerea ca tardivă a plângerii sale împotriva rezoluţiei parchetului de neîncepere a urmăririi penale. Acesta susţine că prin respingerea plângerii sale a fost privat de dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […].”

A. Cu privire la admisibilitate

29. Cu titlu preliminar, Curtea observă că Guvernul nu contestă aplicabilitatea în speţă a art. 6 § 1 din Convenţie. Ea reaminteşte că o plângere cu constituire de parte civilă intră în domeniul de aplicare a art. 6 § 1 din Convenţie, cu excepţia cazurilor în care aceasta se interpretează ca o „răzbunare privată” sau o actio popularis şi cu excepţia cazurilor în care presupune o renunţare neechivocă a victimei la exercitarea dreptului de a intenta o acţiune civilă în cadrul procedurii penale [a se vedea, mutatis mutandis, Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47.287/99, pct. 70 şi 71, CEDO 2004-I].

30. În speţă, Curtea constată că reclamantul a formulat plângere penală cu constituire de parte civilă pentru abuz în serviciu, pe motiv că liderii societăţii ar fi refuzat să se conformeze unei decizii a agenţiei judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, care îi repartizase un loc de muncă ca măturător (supra, pct. 9). Întrucât reclamantul a cerut, în principal, repararea prejudiciului suferit ca urmare a pretinsei încălcări, Curtea nu poate considera că speţa se referă la „răzbunare privată” sau că reclamantul ar fi renunţat la acţiunea sa civilă în cadrul procedurii penale. Prin urmare, art. 6 § 1 este aplicabjl sub aspectul său civil în procedura penală în cauză.

31. În plus, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

32. Reclamantul susţine că, la momentul producerii faptelor şi înainte de pronunţarea Hotărârii din 6 aprilie 2009 de către Secţiile Unite ale ICCJ (supra, pct. 27), interpretarea de către instanţele interne a dispoziţiilor relevante ale Codului de procedură penală nu era unitară. Reclamantul concluzionează că aplicarea legislaţiei interne cu privire la termenele-limită pentru contestarea deciziilor parchetului nu era previzibilă.

33. El reaminteşte că dreptul intern prevede obligaţia prim-procurorului de a comunica rezoluţia sa părţii interesate. Prin urmare, reclamantul consideră că respingerea acţiunii sale, drept urmare a nerespectării de către prim-procuror a obligaţiilor sale, este disproporţionată şi contrară literei şi spiritului art. 278¹ din Codul de procedură penală, care consacră dreptul de acces la o instanţă pentru a contesta soluţiile adoptate de parchet.

34. Guvernul respinge argumentele reclamantului. Acesta susţine că interpretarea art. 278¹dată de instanţele interne era conformă cu practica naţională, în special cu cea a Înaltei Curţi, în timp ce poziţia exprimată de Comisia pentru unificarea practicii judiciare (supra, pct. 26) nu avea caracter obligatoriu. Guvernul adaugă că această interpretare a fost confirmată în Hotărârea Secţiilor Unite ale ICCJ din 6 aprilie 2009 (supra, pct. 27).

35. De asemenea, Guvernul susţine că speţa reclamantului a fost examinată în mod echitabil şi în contradictoriu, partea în cauză, asistată de un avocat, având posibilitatea să participe la şedinţele de judecată şi să îşi prezinte argumentele. Or, acesta a nu a reuşit să prezinte în faţa instanţelor interne exemple relevante de jurisprudenţă în sprijinul tezei sale.

2. Motivarea Curţii

36. Curtea reaminteşte că legislaţia referitoare la formalităţile şi termenele care trebuie respectate pentru a formula o acţiune în faţa instanţei vizează asigurarea bunei administrări a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţii juridice. Persoanele în cauză trebuie să poată avea aşteptări ca aceste norme să fie aplicate. Cu toate acestea, normele respective sau aplicarea acestora nu ar trebui să împiedice justiţiabilii să utilizeze o cale de atac disponibilă [Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, pct. 44—45, Culegere de hotărâri şi decizii 1998—VIII; Tricard împotriva Franţei, nr. 40.472/98, pct. 29, 10 iulie 2001; Aepi S.A. împotriva Greciei, nr. 48.679/99, pct. 23, 11 aprilie 2002; Popa împotriva României (dec.), nr. 43.768/06, pct. 16, 9 decembrie 2014].

37. Curtea notează că, în speţă, plângerea cu constituire de parte civilă a reclamantului a fost respinsă, instanţele interne considerând că termenul prevăzut de art. 278¹ din Codul de procedură penală pentru a contesta neînceperea urmăririi penale a fost depăşit.

38. Curtea reaminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne. Autorităţile naţionale, în special instanţele judecătoreşti, sunt cele care au, în primul rând, competenţa de a interpreta legislaţia internă. Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei astfel de interpretări (a se vedea, printre multe altele, hotărârile Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997—VIII; Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei, 19 februarie 1998, pct. 33, Culegere 1998—I; şi Aepi S.A. împotriva Greciei, nr. 48.679/99, pct. 23, 11 aprilie 2002).

39. Curtea constată că dreptul intern prevede obligaţia parchetului de a comunica persoanei în cauză soluţiile adoptate (a se vedea art. 277 din Codul de procedură penală — supra, pct. 21). În acest sens notează că, în cursul procedurii, reclamantul a fost informat de 3 ori de prim-procuror despre respingerea contestaţiilor sale, precum şi despre posibilitatea de a ataca soluţiile parchetului, în termen de 20 de zile de la data comunicării (supra, pct. 11, 13 şi 15).

40. Având în vedere concluziile Judecătoriei Timişoara şi ale Tribunalului Timiş, este necesar să se constate că informaţiile furnizate reclamantului s-au dovedit a fi eronate. Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că, la momentul producerii faptelor, termenul de contestare indicat de parchet era aplicat de o parte din instanţele interne, unificarea jurisprudenţei în ceea ce priveşte calcularea acestui termen neproducându-se decât începând cu 6 aprilie 2009 (supra, pct. 27), adică după pronunţarea hotărârii definitive a tribunalului din 28 noiembrie 2008 (supra, pct. 19).

41. Având în vedere informaţiile furnizate oficial reclamantului de către parchet şi practica internă divergentă, Curtea consideră că nu i se poate reproşa reclamantului că s-a bazat pe aceste informaţii şi că a formulat plângerea adresată Judecătoriei Timişoara la 29 iulie 2008 (supra, pct. 16), adică înainte de expirarea termenului de 20 de zile de la comunicarea de către parchet a rezoluţiei.

42. Desigur, Curtea s-a pronunţat deja că o asociaţie care a fost informată tardiv cu privire la respingerea de parchet a plângerii sale putea sesiza instanţa fără a mai aştepta răspunsul parchetului [Mişcarea pentru integrare spirituală în absolut împotriva României (dec.), nr. 18.916/10, pct. 51—54, 2 septembrie 2014].

43. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să ţină seama în mod corespunzător de context, fără a da dovadă de formalism excesiv şi luând în considerare situaţia personală a celor în cauză. În speţă, reclamantul, spre deosebire de asociaţia sus-menţionată, este lipsit de orice resurse. Fără a beneficia de ajutor judiciar în faza iniţială a procedurii, el s-a plâns, fără a avea asistenţă din partea unui avocat, împotriva refuzului de a fi reangajat, pe care el îl considera abuziv şi discriminatoriu (supra, pct. 9). Prin urmare, pentru a contesta în mod eficient rezoluţia parchetului în faţa unei instanţe ar fi trebuit ca autorităţile competente să îl informeze în mod corect şi în timp util cu privire la existenţa unei căi de atac. Or, Curtea reaminteşte că reclamantul a fost victima unor informaţii incorecte transmise de parchet în mai multe rânduri. Având în vedere circumstanţele particulare ale speţei, Curtea consideră că eroarea care a făcut ca recursul reclamantului să fie respins nu îi este imputabilă.

44. Reprezentarea de către un avocat în faţa tribunalului şi prezenţa sa la dezbateri nu pot schimba această concluzie, întrucât reclamantul nu ar fi putut anticipa excepţia întemeiată pe prescrierea dreptului de a sesiza instanţele interne şi de a o corecta înainte de scurgerea termenului de decădere.

45. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că interpretarea dată art. 278¹ în speţă l-a împiedicat pe reclamant să încerce să obţină anularea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi, prin urmare, să îşi apere în mod eficient drepturile care ar fi fost încălcate de conducerea societăţii. Prin urmare, această interpretare a adus atingere chiar esenţei dreptului reclamantului de acces la o instanţă.

46. Rezultă că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

47. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 12, reclamantul se plânge de o discriminare bazată pe originea sa rromă.

48. Curtea subliniază că prezenta cerere se referă la calcularea termenului de prescripţie a dreptului de a sesiza instanţele interne şi că originea reclamantului nu a fost deloc invocată în faţa acestor instanţe.

49. În consecinţă, ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra susţinerilor formulate, Curtea nu constată nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocolul nr. 12. Curtea concluzionează aşadar că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi al art. 4 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

50. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

51. Reclamantul solicită, pentru prejudiciul material pe care I-ar fi suferit, 64.676 lei româneşti (RON), adică aproximativ 14.400 euro (EUR), reprezentând cuantumul salariilor neîncasate. De asemenea solicită 100.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele cauzate de respingerea acţiunii sale.

52. Guvernul contestă aceste pretenţii. El consideră că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat şi pretinsa încălcare a Convenţiei. De asemenea pretinde că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat printr-o constatare a încălcării. Cu titlu subsidiar, Guvernul consideră că pretenţiile reclamantului sunt excesive.

53. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 3.600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

54. Pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, reclamantul solicită 1.650 EUR şi 3.000 RON, adică aproximativ 670 EUR. El prezintă copii ale facturilor pentru cheltuieli de traducere.

55. Guvernul consideră cererea excesivă. În plus, observă că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru toate cheltuielile reclamate.

56. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului lor.

57. În speţă, Curtea notează că reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică pentru procedura în faţa Curţii. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 100 EUR pentru toate cheltuielile coroborate şi o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

58. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.