Hotărâre prealabilă. Interpretarea dispozițiilor art. 371^7 alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă de la 1865

[de exemplu, Tribunalul Covasna, care face referire la necesitatea avansării cheltuielilor referitoare la constituirea dosarului de executare; Tribunalul Satu Mare, care se referă la consemnarea cuantumului cheltuielilor de executare; Tribunalul Constanța – Secția I civilă, care face referire la nelegalitatea cheltuielilor de executare, sub motiv că, la dosar, nu se regăsesc dovezi ale achitării onorariului de avocat sau executor, dar faptul că nu au fost avansate în întregime, inițial, de către creditor, fiind plătite din creanța executată, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865; Tribunalul Hunedoara, care arată că, potrivit art. 371⁷ alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, cheltuielile necesare efectuării executării silite se impun a fi avansate de către creditor la începutul executării silite, în timp ce, potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, executorii judecătorești nu pot condiționa punerea în executare de plata anticipată a onorariului, nu și a cheltuielilor de executare prevăzute de art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865.]

29. Conform jurisprudenței dezvoltate la nivelul altor tribunale, respectiv cea care a fost valorificată în prezentul raport (iar nu opiniile exprimate de judecători, în cadrul unor dezbateri teoretice și a unor ședințe de lucru), față de dispozițiile art. 520 alin. (11), coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care face referire la soluțiile diferite date problemei de drept – a rezultat că, în practică, nu există o abordare unitară asupra acestei chestiuni.

30. O parte din soluțiile Tribunalului București (apreciată majoritară) este în sensul celei exprimate de completul care a sesizat cu întrebare prealabilă, iar parte din acestea, în sensul considerării procesului-verbal al executorului ca valorând titlu și împotriva creditorului și temei al executării silite.

31. Practica judiciară la nivelul Secției a II-a civile a Tribunalului Constanța este în sensul că procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare reprezintă titlu executoriu împotriva debitorului, iar contra creditorului numai în situația în care acesta a renunțat la executare. Deși art. 371⁷ alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 se referă la avansarea cheltuielilor de executare de către creditor, acest text nu determină stabilirea caracterului de titlu executoriu al procesului-verbal privind cheltuielile de executare împotriva creditorului în orice situație, ci numai în situația de excepție reglementată de alin. 2 al art. 371⁷ din același cod, în ce privește avansarea cheltuielilor de executare de către creditor, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865 și art. 39 din Legea nr. 188/2000 rezultă că numai cheltuielile privind actele și activitățile dispuse din oficiu (iar nu și pentru alte cheltuieli, inclusiv pentru onorariul executorului judecătoresc) trebuie avansate de creditor.

32. Tribunalul Tulcea a arătat că sumele ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit – afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel, iar procesul-verbal prin care executorul judecătoresc stabilește cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite constituie titlu împotriva creditorului numai în situația în care acesta va renunța la executare. Este necesar a se face distincție între obligația de avansare a cheltuielilor de executare și obligația de suportare a acestora, cheltuielile avansate de partea care solicită îndeplinirea actului sau avansate de creditor în situația activităților dispuse din oficiu, fiind suportate finalmente de către debitor.

33. Tribunalul Sălaj apreciază că plata onorariului executorului judecătoresc este în sarcina exclusivă a debitorului urmărit, creditorul nefiind dator să avanseze sumele stabilite cu titlu de onorariu pentru executor, ci doar acele cheltuieli care sunt efectiv necesare pentru întocmirea actelor de executare și care nu intră în cuantumul onorariului datorat executorului pentru prestarea serviciilor sale. Încasarea efectivă a onorariului de către executorul judecătoresc se realizează prin executarea silită a debitorului, respectiv prin reținerea, cu prioritate, a sumei stabilite cu acest titlu, precum și a altor sume reprezentând cheltuieli de executare.

34. Tribunalul Suceava consideră că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865 cu prevederile art. 39 din Legea nr. 188/2000, rezultă că procesul-verbal de cheltuieli de executare reprezintă titlu executoriu doar împotriva debitorului, iar față de creditor doar în situația în care acesta a renunțat la executare, conform art. 371⁷ alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865.

În ceea ce privește argumentul dedus din prevederile art. 371⁷ alin. 1 din Codul procedură civilă de la 1865, în sensul că partea care solicită îndeplinirea unui act ce interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop, coroborând acest text cu art. 39 din Legea nr. 188/2000, se apreciază că partea creditoare este obligată doar la a avansa cheltuielile inițiale și absolut necesare demarării executării silite și nu toate cheltuielile de executare. Restul cheltuielilor de executare sunt în sarcina debitorului, iar procesul-verbal de cheltuieli de executare este titlu executoriu doar împotriva acestuia, cu excepția situației expres reglementate tot de alin. 2 al art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv situația în care creditorul a renunțat la executare.

35. Tribunalul Arad apreciază, în jurisprudența sa, că procesul-verbal privind cheltuielile de executare reprezintă titlu executoriu doar împotriva debitorului, putând constitui titlu executoriu împotriva creditorului doar în situația în care acesta a renunțat la executare.

36. Potrivit opiniei Tribunalului Timiș, în ipoteza în care creditorul nu achită în avans onorariul de executare, executorul judecătoresc va proceda la efectuarea urmăririi silite, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare constituind titlu executoriu și putând să fundamenteze executarea silită ulterioară pentru sumele astfel datorate.

IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

37. În urma verificărilor efectuate a fost identificată o decizie pronunțată de instanța supremă în materia titlurilor executorii reprezentate de procese-verbale întocmite de executor, dar care nu tranșează chestiunea de drept în dezbatere. Astfel, prin Decizia nr. 3.372 din 26 aprilie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 19.281/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a statuat în sensul că, potrivit art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865, cheltuielile necesare în scopul îndeplinirii unui act sau unei activități care interesează executarea se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal întocmit pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, proces-verbal ce constituie titlu executoriu și care nu mai poate fi cenzurat de instanță.

38. În ce privește jurisprudența Curții Constituționale s-a constatat că, în mai multe rânduri, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865 (așa cum rezultă, de exemplu, din Deciziile nr. 206 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 5 iunie 2003, nr. 381 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 12 iunie 2006, nr. 410 din 16 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 9 iunie 2006, nr. 774 din 20 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007, nr. 1.040 din 13 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 4 decembrie 2007, nr. 749 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, nr. 1.339 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 11 februarie 2009, nr. 588 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2009, nr. 835 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 18 iunie 2009, și nr. 1.082 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 1 noiembrie 2011) pe aspecte care vizează accesul la justiție, dreptul la un proces echitabil, iar, în ce privește valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal al executorului, se arată, în limitele obiecțiilor de neconstituționalitate, că nu este un act arbitrar al acestuia, fiind întocmit pe baza dovezilor prezentate de părți.

X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorii-raportori au depus două rapoarte, în care au exprimat opinii diferite, respectiv:

39. Reținând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că, în interpretarea dispozițiilor art. 371⁷ alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 și a dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, procesul-verbal întocmit de către executor, privind cheltuielile de executare care trebuie avansate de către creditor, constituie titlu executoriu împotriva acestuia, iar dispozițiile art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865 nu au caracter imperativ cu privire la modalitatea în care executorul își poate recupera cheltuielile de executare, pe baza procesului-verbal ce constituie titlu împotriva creditorului sau a convenției încheiate cu acesta.

40. Într-o a doua opinie s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că, în interpretarea dispozițiilor art. 371⁷ alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc privind cheltuielile de executare reprezintă titlu executoriu și față de creditor, pentru toate cheltuielile stabilite potrivit acestui articol, iar dispozițiile art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865 nu au caracter imperativ cu privire la modalitatea în care executorul judecătoresc își poate recupera cheltuielile de executare.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

41. Se constată, în primul rând, că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt incidente, din punct de vedere al aplicării legii în timp, așa cum rezultă din reglementarea dată de art. 24 din Codul de procedură civilă și art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 76/2012.

42. Potrivit art. 24 din Codul de procedură civilă: „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, iar, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012: „(1) Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată”.

43. În speță, chestiunea de drept a fost invocată în cadrul unei contestații la executare promovate de S.C. Bancpost – S.A. la data de 23 septembrie 2014 și care a vizat o executare silită a cărei încuviințare s-a dispus prin încheierea din data de 27 august 2014 a Judecătoriei Sectorului 2, pronunțată în Dosarul nr. 17.712/300/2014 (ca urmare a cererii de executare silită înregistrată la biroul executorului judecătoresc la 8 august 2014).

44. Împrejurarea că unul dintre procesele-verbale de executare invocate ca titlu executoriu a fost emis în anul 2012 este lipsită de relevanță sub aspectul aplicării legii noi în contextul în care acesta este valorificat ca titlu care justifică o altă executare silită, încuviințată ca atare, distinctă de cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 607/2012 (în cadrul căruia s-a emis respectivul proces-verbal).

45. Acest proces-verbal constituie cauza sau fundamentul dreptului de valorificat în noua executare încuviințată în anul 2014. Împrejurarea că el derivă dintr-o executare silită, anterioară noii reglementări, este lipsită de consecință, câtă vreme acestea se aplică, în termenii art. 24 din Codul de procedură civilă și art. 3 din Legea nr. 76/2012, proceselor și executărilor silite începute după 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă).

46. În acest sens, în doctrină, s-a arătat că „procesul de fond începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii [art. 192 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar executarea silită începe prin înregistrarea cererii de executare silită de către executorul judecătoresc (art. 664 din Codul de procedură civilă). Legea nouă va guverna executările silite în întregul lor, inclusiv incidentele procedural ivite în cursul executării, fără să intereseze dacă titlul executoriu necesar pornirii executării silite este anterior sau ulterior legii noi”.

47. De asemenea, potrivit art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare”, ceea ce dă expresie principiului disponibilității și în materia executării silite, care nu poate porni decât la cererea creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 663 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

48. Or, în speță, acest act începător de executare se situează după data intrării în vigoare a legii noi de procedură (în contextul în care cererea de executare silită pe temeiul proceselor-verbale ale executorului a fost depusă la organul de executare la data de 8 august 2014, obținându-se încheierea de încuviințare din data de 27 august 2014), ceea ce face ca procedura declanșată să fie supusă noii reglementări, inclusiv sub aspectul mecanismelor referitoare la unificarea jurisprudențială care interesează în legătură cu întrebarea prealabilă ce a făcut obiectul învestirii instanței supreme.

49. Nu poate fi vorba despre o continuare a executării silite începute în anul 2012, pe considerentul că procesul-verbal invocat ca titlu a fost emis în respectivul dosar.

50. În realitate, contestația la executare care a ocazionat întrebarea prealabilă privește, cum s-a arătat, o altă executare silită, încuviințată ca atare în anul 2014, având un alt creditor (executorul judecătoresc) decât cel din dosarul anterior și de asemenea, un alt debitor (respectiv, creditorul inițial). Este vorba așadar, despre un alt raport juridic execuțional, având părți diferite, raport juridic supus legii procesuale în vigoare la data la care a fost dedus judecății.

51. De altfel, lămurind obiectul învestirii sale, instanța de executare a constatat că procesele-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare nu reprezintă simple acte de executare întocmite în Dosarul execuțional nr. 607/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Tiberiu Ganea, ci titluri care au stat la baza demarării unei proceduri de executare silită separate, în Dosarul nr. 436/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc Mihail Gheorghe Ion.

52. Fiind reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă sub aspectul acțiunii legii în timp și trecându-se la verificarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de acestea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, rezultă că acestea sunt îndeplinite, având în vedere următoarele:

– sesizarea pune în discuție chestiuni de drept procedural legate de valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal privind cheltuielile de executare întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului executării, precum și valoarea normelor, imperative sau dispozitive, care reglementează această materie;

– de lămurirea chestiunii de drept depinde soluționarea fondului cauzei, întrucât ceea ce se pretinde în cadrul contestației la executare promovate este tocmai faptul că procesele-verbale ale executorului nu pot constitui titluri executorii atunci când sunt îndreptate împotriva creditorului și, ca atare, nu pot fundamenta o executare silită;

– sesizarea a fost făcută de către un complet învestit cu soluționarea pricinii în ultimă instanță;

– chestiunea de drept este nouă, în sensul că, asupra acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu constituie obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Această cerință a noutății chestiunii de drept nu poate fi, în niciun caz, raportată la vechimea reglementării, întrucât nu este vorba despre o condiție pur temporală care trebuie analizată, situație în care ea s-ar pune doar în legătură cu acte normative noi, ceea ce ar contrazice scopul reglementării, acela de preîntâmpinare a practicii neunitare în legătură cu aplicarea dispozițiilor legale de către instanțe (care nu decurg doar din reglementări noi, ci, după principiile aplicării legii în timp, vizează, de multe ori, norme abrogate, câtă vreme situațiile litigioase nu sunt întotdeauna contemporane actului normativ ce a guvernat raporturile juridice ale părților).

Așadar, trebuie observat, în legătură cu cerința noutății chestiunii de drept, dacă aceasta a făcut sau nu obiectul judecății instanței supreme, întrucât statuările acesteia pot constitui repere jurisprudențiale de interpretare cu valoare obligatorie pentru celelalte instanțe.

Or, pe acest aspect a rezultat, din verificările efectuate, existența unei singure hotărâri de speță a instanței supreme, în care s-a pus problema naturii juridice a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc, dar sub un alt aspect (al posibilității cenzurării cuantumului cheltuielilor de către instanță) decât cel care interesează obiectul sesizării.

De asemenea nu a reieșit existența unei jurisprudențe consistente și neunitare a instanțelor, apte să contureze posibilitatea declanșării unui alt mecanism de unificare a practicii, acela al recursului în interesul legii.

53. Asupra dezlegării pe fond a chestiunilor de drept semnalate se reține că problema de drept a cărei dezlegare se solicită pune în discuție valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal privind cheltuielile de executare întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului din faza executării silite și valoarea (imperativă sau dispozitivă) a normelor care reglementează această materie.

54. Cu privire la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului executării silite, din perspectiva dispozițiilor art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865, corelate cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, pentru a stabili în ce măsură un astfel de proces-verbal poate constitui titlu executoriu și justifica pornirea urmăririi silite de către executor împotriva creditorului, trebuie distins între cele două categorii de cheltuieli la care face referire art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv cheltuieli avansate în vederea executării și cheltuieli efectuate cu actele de executare întocmite.

55. Aceasta, întrucât, așa cum s-a subliniat în doctrină, „realizarea activității de executare presupune anumite cheltuieli care, după distincțiile pe care legea le face, trebuie avansate de creditor sau, după caz, de către debitor. Chiar dacă la finele executării, ele sunt suportate de către debitor, imputându-se asupra patrimoniului acestuia, avansarea lor se constituie într-o sarcină distinctă de a cărei îndeplinire depinde, uneori chiar decisiv, efectuarea executării silite”.

56. Astfel, cu privire la cheltuielile ce trebuie avansate pentru demararea executării silite, dispozițiile art. 371⁷ alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 stabilesc că ele sunt în sarcina părții „care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită” și de asemenea că „pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor”.

Totodată, potrivit art. 373¹ alin. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, „în situația prevăzută la art. 371⁷ alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părții să își îndeplinească de îndată obligația de avansare a cheltuielilor de executare”.

57. Este vorba așadar despre consacrarea unui principiu de bază al executării silite, și anume, principiul avansării de către partea care recurge la serviciile unui organ de executare a cheltuielilor pe care le implică această etapă a realizării unei creanțe, recurgându-se la forța coercitivă a statului, ca urmare a neexecutării de bunăvoie de către debitor.

58. În ipoteza în care asemenea sume nu sunt avansate de către creditor, iar cheltuielile inițiale ale executării sunt suportate de către executor, acesta poate întocmi proces-verbal în care să le consemneze și care să aibă valoarea de titlu executoriu împotriva creditorului, având în vedere dispozițiile alin. 4 ale art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865.

59. Conform textului menționat, „pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, procesul-verbal constituie titlu executoriu”. Or, nedistingând dacă este vorba despre sume avansate pentru demararea executării silite (aflate în sarcina creditorului) ori sume ocazionate de efectuarea executării silite (alin. 2), este evident că sunt avute în vedere, deopotrivă, ambele categorii de cheltuieli după principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

60. Așadar, spre deosebire de cheltuielile inițiale de executare care sunt în sarcina creditorului – și pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor – toate celelalte cheltuieli efective de executare (prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului judecătoresc sau transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării la licitație ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite) sunt în sarcina debitorului.

61. Dispoziția de exceptare cuprinsă în art. 371⁷ alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865, conform căreia cheltuielile de executare sunt în sarcina debitorului urmărit „afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel”, nu poate avea semnificația că doar într-o asemenea ipoteză, a renunțării la executare, creditorul ar datora cheltuieli decât dacă s-ar ignora distincția între cele două categorii de cheltuieli (avansate și, respectiv, efectuate cu actele de executare).

62. În realitate, textul de lege are în vedere situația în care creditorul va suporta și cheltuielile cu efectuarea executării (deci, nu numai avansarea lor), ca o sancțiune a faptului că a demarat o executare de care s-a desistat ulterior.

63. În acest sens, în doctrină s-a arătat că de la regula conform căreia cheltuielile ocazionate cu efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit (aflat în culpă procesuală pentru neexecutarea de bunăvoie a obligațiilor impuse prin titlul executoriu) există două excepții importante: aceea a renunțării creditorului la executare și aceea în care legea ar dispune altfel. Deci, exceptarea vizează obligația de plată a cheltuielilor cu efectuarea executării, iar nu pe aceea de avansare a cheltuielilor de executare.

64. Tot astfel, prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, conform cărora „executorii judecătorești nu pot condiționa punerea în executare a hotărârilor judecătorești de plata anticipată a onorariului”, nu pot semnifica faptul că nu i-ar incumba creditorului avansarea cheltuielilor în vederea executării silite și că în cazul neplății acestora n-ar putea fi executat silit de către executorul judecătoresc care a avansat respectivele cheltuieli în locul creditorului.

65. În realitate, textul are un alt obiect de reglementare decât cel al art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865 referitor la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal al executorului, așa încât ele nu se pot suprapune și nici măcar corela în sensul concluziei că prin necondiționarea demarării executării silite de plata onorariului executorului ar însemna că partea creditoare nici nu datorează un asemenea onorariu (care, consemnat în procesul-verbal, să constituie titlu executoriu împotriva acestuia).

66. Semnificația dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 constă în aceea că executorul nu poate condiționa executarea silită de plata onorariului, legiuitorul fiind preocupat să înlăture, prin prevederea menționată, impedimentul în calea valorificării unei creanțe, dat de starea materială precară a creditorului, care nu ar putea, astfel, demara urmărirea silită a debitorului său rău-platnic.

67. În doctrină s-a subliniat că „în niciun caz dispoziția art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 nu poate însemna că, în sarcina creditorului, nu există obligația de plată în avans inclusiv a onorariului executorului, ci doar că, în anumite cauze, ținându-se seama de circumstanțe și de starea materială a creditorului, executorul poate efectua executarea silită fără ca onorariul să fie achitat cu anticipație, ca o expresie a principiului potrivit căruia executorul este ținut să îndeplinească un serviciu public”.

68. În același timp, legiuitorul a exceptat onorariul executorului judecătoresc de la obligația plății în avans întrucât „acest onorariu se cuvine pentru activitatea prestată ca profesionist liberal, exceptarea neoperând și în privința cheltuielilor necesare actelor de executare inițiale, care sunt îndeplinite în cadrul serviciului public deservit, fiind de principiu că cel care apelează la un asemenea serviciu trebuie să suporte costurile intervenției solicitate”.

69. De altfel, tranșând această controversă, a valorii de titlu executoriu a procesului-verbal de cheltuieli (act procedural denumit încheiere în noua reglementare), art. 670 din Codul de procedură civilă prevede expres că pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol – referitor la cheltuielile de executare – încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie (alin. 6).

70. Noile dispoziții procedurale reglementează expres așadar aspectul ce rezulta și din vechea reglementare, dar prin coroborarea unor prevederi legale, respectiv ale art. 371⁷ alin. 1 și 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc cu privire la cheltuielile de executare ce trebuie avansate constituie titlu executoriu împotriva creditorului.

71. În schimb, cealaltă categorie de cheltuieli, ocazionate de efectuarea executării silite [art. 371⁷ alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865], sunt în sarcina debitorului (cu excepția situației menționate anterior, referitoare la desistarea creditorului de la executare), așa încât procesul-verbal ce se va întocmi și care le va consemna va constitui titlu doar împotriva debitorului.

72. Bineînțeles, și în ipoteza avansării cheltuielilor, creditorul le va recupera de la debitor, cu rezerva situației insolvabilității acestuia din urmă. Pentru o asemenea ipoteză, riscul insolvabilității nu poate fi în sarcina executorului, cel care, așa cum s-a arătat, nu este parte a raportului execuțional, ci participant, organul învestit cu realizarea executării. În schimb, creditorul va putea recupera cheltuielile de la debitor când se va modifica și va permite starea patrimonială a acestuia.

73. Concluzionând, în stabilirea părții raportului execuțional căreia i se poate opune procesul-verbal cu valoare de titlu executoriu, întocmit conform art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865, trebuie distins între cheltuieli avansate, care cad în sarcina creditorului, și cheltuieli ocazionate de efectuarea executării, care sunt în sarcina debitorului. Chiar dacă, în final, creditorul recuperează cheltuielile de la debitor, în ipoteza în care nu le avansează, executorul le poate consemna în proces-verbal și poate porni executarea împotriva acestuia întrucât, pe de o parte, executarea nu reprezintă un serviciu public gratuit, iar, pe de altă parte, executorul nu este obligat el însuși să suporte și să avanseze cheltuielile executării.

74. Așadar, într-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865, pentru a stabili în ce măsură procesul-verbal întocmit poate fundamenta o executare silită a executorului împotriva creditorului și a aprecia apoi, asupra temeiniciei contestației la executare, instanța trebuie să lămurească în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul procesului-verbal folosit ca titlu, respectiv dacă este vorba despre cheltuieli ce trebuie să fie avansate de creditor sau de cheltuieli efective de executare, ce se suportă de către debitor. Dispozițiile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 nu au consecințe sub aspectul caracterului de titlu executoriu al proceselor-verbale menționate, câtă vreme ipoteza de reglementare a acestui text este diferită – necondiționarea urmăririi silite de plata avansului onorariului executorului neavând nicio legătură cu valoarea de titlu a procesului-verbal de executare care își are sediul materiei în art. 371⁷ din Codul de procedură civilă de la 1865.

75. Referitor la caracterul normelor (dispozitive sau imperative) care reglementează valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal privind cheltuielile de executare, imprecis formulată sub acest aspect, sesizarea face doar trimitere la posibilitatea părților de a deroga de la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal împotriva creditorului, prin convenția încheiată între executorul judecătoresc și creditor, și în ce măsură aceasta ar contraveni caracterului normei legale.

76. În primul rând, trebuie observat că distincția între norme imperative și dispozitive se bazează pe criteriul interesului ocrotit, după cum acesta este de ordin general sau particular. Reglarea, între creditor și executorul judecătoresc, a modalității în care să se facă plata cheltuielilor de executare nu se află în sfera interesului public, pentru că nu este vorba despre afectarea funcției publice pe care o exercită executorul, ci doar de plata unor servicii prestate de către acesta.

77. Pe de altă parte, convenția de care se prevalează părțile în speță nu conține nicio derogare de la normele procedurale examinate anterior privind caracterul de titlu executoriu al procesului-verbal întocmit de executor, câtă vreme ea face doar referire la modalitatea în care urmează să fie achitate sumele datorate cu titlu de avans de către creditor. Astfel, părțile convenind un anumit avans al cheltuielilor de executare și al onorariului, urmând ca restul cheltuielilor să fie recuperate de la debitor pe măsura încasării creanței, n-au făcut decât să dea expresie dispozițiilor art. 373¹ alin. 9 coroborate cu art. 371⁷ alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 referitoare la obligația de avansare a cheltuielilor de executare.

78. Faptul pretins, că prin convenție s-ar putea depăși limita maximă a onorariului permis de lege ori s-ar putea coborî sub limita minimă a acestuia, nu constituie un aspect care să aibă legătură cu caracterul normei care reglementează natura de titlu executoriu a procesului-verbal vizând cheltuielile de executare, câtă vreme textul de lege în discuție nu face referire la plafoane maximale sau minimale.

79. Or, nu se poate proceda la calificarea unei norme decât în raport cu scopul și conținutul acesteia, iar nu cu referire la alte acte normative (respectiv Legea nr. 188/2000 sau Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006).

80. Așadar, prin convenție nu s-a derogat în niciun fel de la normele procedurale referitoare la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal încheiat de executor.

81. Premisa eronată de la care se pornește este aceea că procesul-verbal de cheltuieli nu ar reprezenta titlu împotriva creditorului și atunci părțile (executorul și creditorul) nu ar putea să prevadă ele această valoare procesului-verbal, pentru că ar contraveni normei legale.

82. Nimic nu împiedică, însă, executorul judecătoresc să convină cu creditorul ca toate cheltuielile executării (deci și cele care ar trebui avansate de acesta) să fie suportate de către debitor, acesta fiind, de altfel, cel care finalmente va suporta, pe criteriul culpei în declanșarea procedurii execuționale, toate cheltuielile ocazionate de această procedură. Nu este vorba aici despre un interes public, ca să se poată pretinde derogarea de la o normă imperativă, ci de interesul particular al executorului legat de modalitatea în care își încasează contravaloarea serviciului prestat.