DCC nr. 24/2016. Soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală este neconstituțională

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Adresa nr. 2.034 din 3 aprilie 2015, Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă prevederile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece nu prevăd posibilitatea contestaţiei şi împotriva luării măsurii asigurătorii dispuse de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată. Folosind exprimarea „interese legitime”, textul constituţional de referinţă nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interese legitime. Ca urmare, ceea ce trebuie să primeze este accesul la o cale de atac, caracterul legitim sau nelegitim al interesului urmând să fie constatat în instanţă.

5. Cu privire la încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, Avocatul Poporului susţine că acesta cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce permit părţilor implicate în procese să se apere împotriva acuzaţiilor ce li se aduc, dovedind lipsa vinovăţiei lor şi justeţea propriilor afirmaţii, precum şi contestând învinuirile ce li se aduc. Garantarea dreptului la apărare este o obligaţie ce revine statului şi se află în strânsă corelaţie cu principii procesuale fundamentale, precum cel al legalităţii, al aflării adevărului sau al rolului activ al organelor judiciare. Totodată, exercitarea dreptului la apărare presupune existenţa unor drepturi procesuale pentru părţile din proces, iar prin intermediul garanţiilor procesuale aceste drepturi pot fi realizate. O garanţie procesuală importantă este posibilitatea controlului asupra legalităţii şi temeiniciei atât a soluţionării cauzelor, cât şi a măsurilor procedurale, motiv pentru care legiuitorul nu poate suprima dreptul – substanţial – al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile stabilite prin art. 53 din Constituţie. În concluzie, prin lipsa unei căi de atac, persoana afectată de măsura asigurătorie luată de judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţa de judecată nu îşi poate exercita dreptul la apărare.

6. Cu privire la încălcarea art. 44 alin. (8) din Constituţie, Avocatul Poporului susţine că prezumţia dobândirii licite a averii se întemeiază pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Totodată, persoana în cauză trebuie să aibă posibilitatea de a dovedi caracterul licit al bunurilor pe care le deţine, indiferent de faza procesuală în care s-a dispus măsura confiscării şi de persoana care a luat-o – procuror, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată.

7. Prezumţia dobândirii licite a averii reprezintă o aplicaţie a prezumţiei de nevinovăţie şi, în acord cu viziunea instanţei de la Strasbourg, trebuie însoţită de anumite garanţii. În acest sens instanţa europeană a statuat că aplicarea practică a diverselor dispoziţii naţionale, care permit confiscarea extinsă, este compatibilă cu noţiunea de „proces echitabil”, cu prezumţia de nevinovăţie şi cu protecţia proprietăţii şi include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenţie. Totodată, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Avocatul Poporului a arătat că măsura confiscării extinse este dispusă de către o instanţă judecătorească pe baza convingerii proprii că bunurile supuse confiscării provin din activităţi infracţionale, formate în urma parcurgerii unei proceduri judiciare publice, în cadrul căreia persoanele în cauză au acces la dosar şi la argumentele acuzării şi au posibilitatea să propună probe şi să se prezinte dovezile pe care le consideră necesare. Or, persoanele aflate în ipoteza art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt lipsite de mijloacele procedurale de apărare împotriva măsurii confiscării speciale/extinse. Situaţia este cu atât mai gravă când măsura se ia asupra bunurilor proprietate a altor persoane decât suspectul sau inculpatul, care nu au nicio calitate procesuală, iar în lipsa posibilităţii contestaţiei sunt lipsite de orice mijloc procedural de apărare, de dovedire a caracterului licit al bunurilor confiscate.

8. În sfârşit, în susţinerea neconstituţionalităţii textului criticat, Avocatul Poporului face trimitere la reglementarea anterioară prevăzută în art. 168 din Codul de procedură penală din 1969 şi la Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană.

9. Potrivit dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse de Avocatul Poporului, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (6) cu denumirea marginală Contestarea măsurilor asigurătorii din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.”

13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare şi art. 44 alin. (8) referitor la interdicţia confiscării averii dobândite licit şi la caracterul licit al dobândirii sale.

14. Cu privire la dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală Curtea constată că s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, şi Decizia nr. 543 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 15 septembrie 2015. În acele situaţii, autorii excepţiei au criticat, în esenţă, faptul că împotriva luării măsurii asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată competentă să soluţioneze fondul cauzei nu există o cale imediată de atac, deci partea interesată este limitată în dreptul său de a contesta măsura numai cu privire la modul de aducere la îndeplinire a acesteia, fără a avea posibilitatea de a se plânge împotriva măsurii înseşi, împrejurare care ar fi de natură a afecta dispoziţiile art. 16,art. 20 art. 21,art. 23 alin. (11) şi (12), art. 24,art. 44,art. 53,art. 124 şi art. 129, precum şi cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţie şi ale art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

15. Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate, deoarece prin prima decizie, respectiv Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, s-a reţinut, în esenţă, că, în cazul în care măsura asigurătorie a fost dispusă prin încheiere de judecătorul de cameră preliminară ori de instanţa competentă să judece cauza pe fond, atunci măsura poate fi contestată, în acord cu art. 408 alin. (2) coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. b) şi f) din Codul de procedură penală, cu apel, odată cu sentinţa atacată prin care se soluţionează fondul cauzei.

16. Tot prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, anterior citată, paragrafele 17 şi 19, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Or, din moment ce o astfel de procedură nu priveşte temeinicia unei acuzaţii penale în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, nu se poate susţine că se impune existenţa unui dublu grad de jurisdicţie. Argumentele din Decizia nr. 207 din 31 martie 2015 au fost reluate şi în deciziile ulterioare anterior menţionate.

17. În continuare, Curtea observă că, potrivit soluţiei legislative consacrate de alin. (6) al aceluiaşi articol, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a acesteia, legalitatea şi temeinicia luării sale de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată putând fi supusă cenzurii numai odată cu fondul.

18. Cu toate acestea, Curtea constată că, în cazul în care măsura a fost luată cu prilejul soluţionării apelului, contestarea ei nu mai este posibilă, neexistând nicio cale de atac. Aşa fiind, prin prisma acestei noi abordări, Curtea consideră necesară reconsiderarea jurisprudenţei în materie, urmând să admită excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză, pentru considerentele ce vor fi arătate.

19. Astfel, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate – în speţă fiind vorba de încheierea de luare a măsurii asigurătorii care, potrivit art. 370 alin. (3) din Codul de procedură penală, este tot o hotărâre judecătorească. Aşa fiind, în situaţia în care măsura asigurătorie este dispusă de instanţa competentă să soluţioneze apelul, atunci inculpatul, persoana responsabilă civilmente, ori alte persoane interesate sunt lipsite de dreptul de acces la justiţie, întrucât legea nu dispune de nicio cale de atac împotriva măsurii, hotărârea prin care a fost luată măsura asigurătorie în apel nemaiputând fi atacată.

20. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă. Raportat la materia luării măsurilor asigurătorii, prin eliminarea controlului judiciar separat al încheierilor pronunţate se aduce atingere dreptului accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, iar în subsidiar dreptului de proprietate privată. Or, statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie în acord cu exigenţele referitoare la echitatea procedurilor.

21. Aşa fiind, excluderea de la controlul judecătoresc imediat a încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată dispune cu privire la măsuri asigurătorii în procesul penal determină o încălcare a accesului liber la justiţie, întrucât, pe de o parte, persoanele interesate sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului lor de proprietate afectat prin instituirea acestor măsuri, iar, pe de altă parte, se aduce atingere substanţei dreptului statuat prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală în ipoteza în care măsura asiguratorie a fost dispusă în apel. Principiul de rang constituţional al accesului liber la justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime, dar şi cel al legalităţii care trebuie să guverneze procesul penal exclud posibilitatea ca dreptul oricărei persoane interesate ar putea fi limitat doar la contestarea modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, deoarece pe parcursul procesului penal se pot ivi situaţii în care împrejurarea avută în vedere în momentul dispunerii acestei măsuri să nu fie conformă cu exigenţele legale, neexistând nicio justificare obiectivă sau raţională pentru a nega dreptul persoanei interesate de a se adresa instanţei pentru apărarea drepturilor sale.

22. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac „în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că „legea” ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie.

23. Curtea reaminteşte că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile şi imobile prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

24. Aşadar, întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi privit în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privată, Curtea reţine că reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate privată.

25. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin crearea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a luării măsurii asigurătorii de către instanţă. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât hotărârea instanţei de fond, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia şi a căror verificare de către instanţa de apel se realizează, din perspectiva asigurării unui standard cât mai apropiat de cel al unei protecţii normale a dreptului la un proces echitabil, într-un timp mult prea mare. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei în acest fel capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. În acest sens, Curtea constată că efectivitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil trebuie aplicate nu numai în fazele premergătoare judecăţii – a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căruia suspectul, inculpatul sau orice altă persoană interesată beneficiază de calea de atac a contestaţiei nu numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de procuror, dar şi împotriva măsurii înseşi -, ci şi în fazele ulterioare (de cameră preliminară, fond sau apel).

26. Prin urmare, faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care a fost dispusă măsura asigurătorie poate fi atacată cu apel numai odată cu sentinţa nu este un argument suficient care să acopere neajunsurile relevate, neajunsuri care se convertesc fără putinţă de tăgadă în afectări ale dreptului la un proces echitabil. Mai mult, în situaţia în care încheierea de luare a măsurii asigurătorii a fost dispusă de către instanţa de apel, atunci este negată orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie.

27. În plus, deşi prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea a statuat că în materia contestării măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal garanţiile unui proces echitabil, instituite prin art. 6 din Convenţie, nu sunt aplicabile, întrucât instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, se observă că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal, Legea fundamentală, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau orice altă convenţie la care România este parte putând oferi, în măsura în care este afectată substanţa unui drept (drept de proprietate şi drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015). De altfel, Codul de procedură penală din 1968 asigura un standard mai ridicat de protecţie, oferind, potrivit art. 168 alin. (1), dreptul oricărei părţi/persoane interesate de a se plânge, în orice fază a procesului, nu numai în contra modului de aducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, ci şi împotriva măsurii înseşi.

28. Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, „Dreptul la apărare este garantat.” Prin redactarea sa, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care persoana interesată este împiedicată să exercite până la soluţionarea cauzei pe fond o cale de atac împotriva legalităţii şi temeiniciei încheierii judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată de luare a unei măsuri asigurătorii sau nu are nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri dispusă de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării apelului, aceasta nu îşi poate valorifica şi apăra drepturile fundamentale în faţa unei instanţe de control judiciar.

29. În ceea ce îl priveşte pe procuror, Curtea constată că, în virtutea rolului său constituţional statuat de art. 131 din Constituţie şi raportat la scopul instituirii acestor măsuri stabilite în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi acesta justifică interesul în a formula, în aceleaşi condiţii ca inculpatul, partea responsabilă civilmente sau orice altă persoană interesată, contestaţie separată cu privire la măsura asigurătorie dispusă în procesul penal de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată competentă să soluţioneze cauza pe fond sau în apel. În plus, dreptul la un proces echitabil presupune că atât apărarea, cât şi acuzarea trebuie să beneficieze nu numai de dreptul de a lua cunoştinţă de toate piesele, observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia ori de a le discuta şi comenta, ci şi de dreptul de a uza de aceleaşi căi de atac. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragrafele 23, 27, 31).

30. În lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice. Obligaţia de garantare se referă atât la îndatorirea statului de a se abţine de la orice afectare a dreptului de proprietate privată, cât şi la reglementarea din punct de vedere normativ a unor măsuri pozitive apte să asigure liniştita posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor. Or, crearea unui cadru normativ care fragilizează garanţiile pe care statul trebuie să le stabilească în privinţa atributelor dreptului de proprietate privată duce la nesocotirea obligaţiei sale asumate prin textul Constituţiei şi implicit la încălcarea dreptului de proprietate privată. Totodată, Curtea reţine că vulnerabilizarea proprietăţii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridică a acesteia, dreptul său de proprietate devenind iluzoriu.

31. În concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, fie că este instanţa de fond sau de apel, contravine dreptului consacrat de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie.

32. Aşa fiind, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală este neconstituţională şi impune, pe cale de consecinţă, instituirea unei căi de atac separate împotriva încheierii prin care a fost luată măsura asigurătorie de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, fie de fond, fie de apel.

33. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul prezentei decizii.

34. Totodată, în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.” De asemenea, odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale, legiuitorul, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, are obligaţia de a pune de acord soluţia legislativă criticată cu dispoziţiile Constituţiei constatate a fi încălcate prin prezenta decizie, aşadar, implicit, cu decizia Curţii Constituţionale, ale cărei considerente şi dispozitiv sunt general obligatorii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 77), şi să procedeze, în consecinţă, la respectarea exigenţelor constituţionale. Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 129 din Constituţie.