RIL nr. 19/2015. Aplicarea prevederilor art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

I. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin memoriul de recurs în interesul legii formulat de autorii sesizării a fost indicată următoarea problemă de drept ca fiind soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti:

„Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (denumită în continuare Legea nr. 71/2011), cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute şi, eventual, împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil“.

II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La data de 19 mai 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu Sesizarea nr. 3.363/33 din 13 mai 2015, potrivit Hotărârii nr. 7 din 12 mai 2015 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, cu nr. 12/2015.

La data de 10 iunie 2015, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu aceeaşi problemă de drept, invocând adresa de informare a Curţii de Apel Constanţa referitoare la Sesizarea nr. 3.363/33 din 13 mai 2015. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme sub nr. 16/2015.

Constatând că, prin cele două sesizări menţionate, problema de drept ce s-a solicitat a fi interpretată unitar este identică, prin rezoluţia din 16 iunie 2015, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Cristina Iulia Tarcea, a dispus conexarea Dosarului nr. 16/2015 la Dosarul nr. 12/2015.

III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Practica judiciară neunitară ce a determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii s-a conturat în modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.050–1.053, din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011, cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii.

În sesizările Curţii de Apel Constanţa şi Curţii de Apel Suceava s-au expus, în esenţă, următoarele opinii jurisprudenţiale:

Într-o primă opinie, s-a apreciat că procedura specială prevăzută de art. 1.049–1.052 din Codul de procedură civilă (art. 1.050–1.053, după republicare) este aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.

S-a argumentat în acest sens că, „dacă legiuitorul ar fi vrut să deroge de la aplicabilitatea imediată a procedurii speciale prevăzute de art. 1.049 şi următoarele din Codul de procedură civilă în privinţa tuturor cererilor de uzucapiune imobiliară formulate după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, ar fi prevăzut expres că această procedură este aplicabilă doar în cazul uzucapiunilor începute sub imperiul noului Cod civil. Chiar dacă anumite dispoziţii procedurale fac trimitere la prevederile de drept material din noul Cod civil, respectiv art. 930, acestea nu pot fi aplicate în cazul cererilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în privinţa cărora este aplicabil Codul civil din 1864, în privinţa celorlalte dispoziţii procedurale, acestea urmând a fi aplicate corespunzător situaţiei de fapt şi normelor de drept material aplicabile, reprezentate de Codul civil de la 1864. În acest sens sunt prevederile art. 1.050 alin. (3), referitoare la înscrisurile ce trebuie anexate cererii, art. 1.051 alin. (7) din Codul de procedură civilă.“

În acelaşi sens s-a reţinut că prevederile art. 1.050–1.053 din noul Cod de procedură civilă, fiind norme de procedură cu caracter special şi neexistând nicio altă normă care să dispună altfel, trebuie admis că acestea sunt de imediată aplicare, astfel cum dispune expres art. 24 din noul Cod de procedură civilă. Mai mult, art. 1.049 din noul Cod de procedură civilă se referă la „orice“ cereri de înscriere în cartea funciară, nefăcând nicio distincţie în raport cu data introducerii lor la instanţă.

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că procedura specială prevăzută de art. 1.049–1.052 din Codul de procedură civilă (art. 1.050–1.053, după republicare) nu este aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.

Această opinie a fost argumentată prin aceea că, „din interpretarea coroborată şi teleologică a dispoziţiilor din cauză cu cele ale noului Cod civil ce reglementează instituţia uzucapiunii, se constată că aceste dispoziţii procedurale sunt reglementate pentru uzucapiunile cărora li se aplică normele noi, şi nu cele din Codul civil de la 1864, întrucât efecte constitutive de drept nu mai au hotărârile judecătoreşti care constată uzucapiunea, ci cele care dispun asupra unor cereri de intabulare în cartea funciară a dreptului dobândit ca urmare a uzucapiunii. Cum în sistemul Codului civil de la 1864, uzucapiunea constituia drepturi în temeiul hotărârii judecătoreşti, retroactiv, de la data începerii posesiei, în sistemul Codului civil din 2009, de la intabularea în cartea funciară şi de la data formulării cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 1.049–1.052 din Codul de procedură civilă nu pot fi impuse în sistemul Codului civil vechi. Mai mult, procedura nouă, cu caracter special, deschide şi calea unei proceduri cu caracter necontencios în anumite condiţii de speţă, incompatibilă cu instituţia uzucapiunii reglementată de Codul civil de la 1864.“

În majoritatea cazurilor, din considerentele hotărârilor anexate sesizărilor, nu rezultă însă, în mod expres, argumentele avute în vedere pentru aplicabilitatea, respectiv inaplicabilitatea procedurii speciale reglementate de art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă.

IV. Prevederile legale incidente

Art. 35 din Codul de procedură civilă:

„Art. 35. – Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.“

Conform art. 1.050 din Codul de procedură civilă, titlul XII, Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii:

„Art. 1.050. – Dispoziţiile prezentului titlu sunt aplicabile oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii.“

Art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă:

„(3) Reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii.“

Art. 56 din Legea nr. 71/2011:

„Art. 56. – (1) Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi.“

Art. 76 din Legea nr. 71/2011 prevede că:

„Art. 76. – Dispoziţiile art. 876–915 din Codul civil privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil.“

Art. 82 din Legea nr. 71/2011 prevede că:

„Art. 82. – (1) Dispoziţiile art. 930–934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia.

Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.

(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă.“

Conform art. 223 din Legea nr. 71/2011:

„Art. 223. – Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.“

Art. 201 din Legea nr. 71/2011:

„Art. 201. – Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.“

Art. 3 din Legea nr. 71/2011:

„Art. 3. – Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.“

Conform art. 6 din Codul civil:

„Art. 6. – (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.

(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.“

Conform art. 24 din Codul de procedură civilă:

„Art. 24. – Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.“

V. Opinia procurorului general

La data de 3 octombrie 2015, Ministerul Public a transmis un punct de vedere cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesului legii, procurorul general opinând, în esenţă, că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă este aplicabilă şi uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, indiferent dacă imobilele au fost înscrise sau nu în cartea funciară.

VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu s-a identificat jurisprudenţă relevantă în această materie la nivelul secţiilor instanţei supreme.

În ceea ce priveşte, însă, aplicarea legii în timp în materia prescripţiei extinctive sau achizitive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat următoarele decizii în interesul legii: nr. IV din 16 ianuarie 2006, nr. 86/2007 şi nr. 1/2014.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Problema de drept în discuţie a făcut obiect de analiză al Curţii Constituţionale din perspectiva domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă, cu referire la condiţiile impuse de noul Cod civil pentru înscrierea în cartea funciară a drepturilor dobândite prin uzucapiune şi în privinţa posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil.

Prin Decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 9 iunie 2015, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile reclamate sunt constituţionale, pentru următoarele considerente:

Făcând distincţia dintre normele de procedură, de imediată aplicare, şi normele de drept substanţial, la înscrierea dreptului dobândit trebuie să se ţină cont, în privinţa condiţiilor de fond ale uzucapiunii, de legea în vigoare la data începerii posesiei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, potrivit cărora dispoziţiile noului Cod civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Prin urmare, condiţiile de fond ale uzucapiunii (referitoare la condiţiile posesiei) vor fi guvernate de legea în vigoare la data începerii posesiei, iar procedura aplicabilă înscrierii dreptului va fi cea prevăzută de art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă, atunci când cererea a fost formulată după intrarea acestuia în vigoare. În acest sens sunt şi dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Având în vedere faptul că norma procedurală are o sferă de cuprindere foarte largă, în sensul că aceasta se aplică cererilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii formulate în temeiul unor acte normative diferite, revine instanţei de judecată să interpreteze şi să aplice în concret dispoziţiile legale criticate, evitându-se instituirea în sarcina uzucapanţilor a prezentării unor înscrisuri care nu au legătură cu dispoziţiile de drept substanţial aplicabile cererilor acestora. De altfel, Curtea reţine că este de principiu că valorificarea dispoziţiilor de drept substanţial se face prin intermediul normelor de drept procedural, iar dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări sau condiţionări, astfel încât să nu fie afectată însăşi substanţa dreptului.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La nivelul celor două instanţe europene nu s-a identificat jurisprudenţa relevantă care să vizeze în mod direct problema de drept supusă analizei.

IX. Punctul de vedere exprimat de specialişti

Opinia exprimată, în calitate de specialişti, de prof. univ. doctor Valeriu Stoica, conf. univ. doctor Adrian Almăşan, asist. univ. doctor Laura Toma-Dăuceanu, din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, în temeiul art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, a fost cea potrivit căreia problema de drept dedusă analizei trebuie soluţionată în sensul că, ori de câte ori cererea are ca obiect constatarea dobândirii dreptului real ca urmare a uzucapiunii, indiferent de momentul la care a început posesia, se aplică procedura specială reglementată de art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă, iar atunci când constatarea dobândirii dreptului de proprietate, ca urmare a uzucapiunii, se invocă pe cale de excepţie, respectiv cât timp înscrierile în cartea funciară nu au un efect constitutiv de drepturi, se aplică procedura contencioasă de drept comun. Acolo unde se aplică deja efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară şi, în viitor, pe măsură ce se va aplica efectul constitutiv, nu se va mai putea invoca uzucapiunea pe cale de excepţie, ci numai cu aplicarea procedurii speciale.

Punctul de vedere exprimat de specialiştii în procedură civilă ai Facultăţii de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj este în sensul că procedura specială a înscrierii drepturilor reale imobiliare dobândite prin uzucapiune trebuie aplicate şi prescripţiilor începute anterior noului Cod civil, aceştia apreciind că textul art. 35 privind procedura acţiunii în constatare ar putea fi înlăturat prin invocarea directă a încălcării textului art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1.

Specialiştii de la catedra de drept civil a Facultăţii de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj au apreciat că procedura specială a uzucapiunii extratabulare nu este susceptibilă de a fi aplicată tuturor uzucapiunilor al căror curs a început înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil. Totodată, subliniind că există o diferenţă de natură juridică între uzucapiunea reglementată de vechiul Cod civil şi uzucapiunea extratabulară, s-a apreciat că nu ar fi justificată extinderea procedurii judiciare specifice uneia dintre cele două modele de uzucapiune la uzucapiunea instituită de vechiul Cod civil. Astfel, procedura din art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă este mult prea puternic legată/condiţionată de natura juridică a uzucapiunii extratabulare pentru a putea fi extinsă şi la un alt tip de uzucapiune. O atare extindere ar presupune modificare de facto fie a legii materiale, condiţionând uzucapiunea din vechiul Cod civil de înscrierea în cartea funciară, fie a legii procesuale, prin trunchierea procedurii speciale, care nu poate fi doar preluată, fără adaptarea conţinutului actual.

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii, exprimată de formatorii cu normă întreagă din cadrul catedrei de drept civil şi drept procesual civil, a fost în sensul că procedura specială reglementată de dispoziţiile art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă este aplicabilă numai în ipoteza în care obiectul cererii introduse pe rolul instanţelor judecătoreşti ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă vizează înscrierea dreptului dobândit în temeiul uzucapiunii extratabulare prevăzută de art. 930 din noul Cod civil. S-a subliniat că, în ipoteza în care posesia imobilului a început sub imperiul Codului civil din 1864, iar cererea de constatare a dobândirii dreptului real prin efectul uzucapiunii achizitive este introdusă pe rolul instanţelor judecătoreşti ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, sub aspectul dreptului material, sunt aplicabile dispoziţiile Codul civil de la 1864, iar, sub aspectul dreptului procesual, dispoziţiile noului cod de procedură civilă, însă nu procedura specială, ci dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă.

X. Raportul asupra recursului în interesul legii

Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa prescripţiilor achizitive începute anterior intrării în vigoare a Codului civil. Astfel, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Din perspectiva legitimării procesuale active, se poate constata că sunt îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii fiind exercitat de către colegiile de conducere ale Curţii de Apel Constanţa şi Curţii de Apel Suceava.

Articolul 515 din Codul de procedură civilă, care reglementează condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii, statuează că acesta este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Norma legală impune, astfel, trei condiţii de admisibilitate distincte, dar care nu se apreciază gradual, ci cumulativ, respectiv:

– problema de drept vizată să facă obiectul judecăţii;

– problema de drept să fi fost soluţionată diferit de instanţe diferite, prin hotărâri judecătoreşti definitive;

– hotărârile judecătoreşti definitive de soluţionare diferită a problemei de drept să fie anexate cererii de recurs în interesul legii.

Din analiza hotărârilor anexate sesizărilor conexate rezultă că aceste condiţii legale sunt, în mod formal, îndeplinite.

În ceea ce priveşte dezlegarea problemei de drept care a determinat jurisprudenţă neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii consideră că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050–1.053 din Codul de procedură civilă este aplicabilă numai uzucapiunilor guvernate de Codul civil.

Astfel, în cazul în care posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, iar acţiunea este introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă.

Primul argument în susţinerea acestei soluţii decurge din prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. În acord cu principiul de drept tranzitoriu al neretroactivităţii legii noi în materie de prescripţie, acest text legal prevede că: „(1) Dispoziţiile art. 930–934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864“.

La adoptarea acestei soluţii s-a ţinut seama, aşa cum era firesc, de faptul că circumstanţele istorice şi evoluţia legislativă au determinat coexistenţa pe teritoriul ţării noastre a mai multor sisteme de publicitate imobiliară, ceea ce a influenţat şi reglementarea diferită a instituţiei uzucapiunii.

Codul civil de la 1864 reglementează două feluri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, numită şi uzucapiunea prescurtată (art. 1895).

Cele două forme de uzucapiune presupun îndeplinirea unor condiţii specifice, dintre care unele sunt comune (să existe o posesie utilă, posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege, iar îndeplinirea prescripţiei achizitive să fie invocată de posesor, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie), iar altele se cer a fi întrunite numai în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un just titlu, iar posesorul să fie de bună-credinţă).

În mod unanim, atât practica judiciară, cât şi jurisprudenţa recunosc caracterul retroactiv al uzucapiunii, în special în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate de către posesor, respectiv stingerea acestui drept în ceea ce îl priveşte pe adevăratul proprietar.

Dobândirea de către posesor a dreptului exercitat asupra imobilului în cauză are loc nu de la data împlinirii termenului de prescripţie, nici de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, ci retroactiv, din ziua începerii cursului prescripţiei achizitive, altfel spus, din momentul intrării efective în posesia bunului.

Această trăsătură a mecanismului prescripţiei are o serie de implicaţii sub diverse aspecte, precum cel al drepturilor constituite de posesor în favoarea terţilor, în materia comunităţii de bunuri a soţilor sau în ceea ce priveşte situaţia juridică a fructelor bunului frugifer uzucapat.

În regiunile de carte funciară (Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare şi Bucovina), uzucapiunea are o aplicaţie restrânsă, acest mod de dobândire a proprietăţii fiind permis în mod excepţional, numai în condiţiile prevăzute de art. 27 (uzucapiunea tabulară sau „prin convalescenţa titlului“) şi art. 28 (uzucapiunea extratabulară) din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare (denumit în continuare Decretul-lege nr. 115/1938).

Potrivit art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938: „În cazul care s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani“.

Expresia „uzucapiune tabulară“ este de natură a evidenţia faptul că dreptul real ce se prescrie achizitiv este deja înscris sau intabulat în cartea funciară pe numele uzucapantului. De asemenea, sintagma „prin convalescenţa titlului“ subliniază faptul că titlul în baza căruia s-a realizat intabularea, deşi nevalabil, se curăţă de viciile sale prin trecerea termenului de 10 ani, devenind pe deplin valabil.

În jurisprudenţa mai veche a instanţei supreme (Decizia nr. 493/1968 a fostului Tribunal Suprem, Secţia civilă) s-a statuat că, în ipoteza prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, legiuitorul reglementează un caz special de uzucapiune, având drept scop „asanarea“ titlului nevalabil în temeiul căruia s-a făcut înscrierea. Această uzucapiune se produce cu efect retroactiv, astfel încât titularul dreptului real imobiliar înscris în cartea funciară în temeiul titlului nevalabil îşi va vedea consolidată situaţia juridică creată prin starea de aparenţă, chiar de la data înscrierii făcute în favoarea sa, ca şi când acea înscriere s-ar fi făcut în temeiul unui titlu valabil.

Art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, care reglementează uzucapiunea extratabulară, prevede că: „Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.

De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător, în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate.“

Denumirea de „uzucapiune extratabulară“ se datorează faptului că dobândirea dreptului de proprietate de către posesorul imobilului are loc fără ca acesta să fi fost intabulat, la începerea posesiei, în cartea funciară.

Sub aspect procedural, înscrierea drepturilor dobândite prin uzucapiune este reglementată de art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Decretul-lege nr. 115/1938 prevede, în capitolul V („Dispoziţii de procedură“) secţiunea a II-a („Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite prin uzucapiune“) art. 130, că „cererea de înscriere se va îndrepta la tribunalul (…) în circumscripţia căruia este aşezat imobilul“, care „prin încheiere va emite o somaţie care se va afişa (…) şi se va publica într-unul din ziarele mai răspândite din capitală (…). Dacă nu s-a făcut opoziţie, tribunalul (…) se va pronunţa printr-o încheiere; în cazul contrar, opoziţia se va judeca de către instanţa competentă, după dreptul comun (…). Notariatul de stat nu va putea, în temeiul uzucapiunii, dispune înscrierea dreptului, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu, în folosul unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul când s-ar fi făcut numai o notare, notariatul de stat va dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea să fie opozabilă celui care a cerut notarea“.

Şi în acest caz, efectele uzucapiunii se produc retroactiv, de la data începerii posesiei. În situaţia admiterii cererii de intabulare (prin încheiere sau hotărâre judecătorească), dreptul de proprietate se înscrie în cartea funciară cu data notării cererii, iar efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data începerii posesiei. Între data începerii posesiei şi data la care s-a înscris dreptul uzucapat în cartea funciară, posesorului i se recunoaşte retroactiv un drept de proprietate extratabulară.

În acelaşi sens, însă într-o manieră nuanţată, se consideră că mai corect ar fi de spus că acest efect retroactiv coboară în timp, în cazul unei posesii începute încă din timpul vieţii proprietarului tabular, numai până la momentul la care a survenit decesul titularului dreptului real ce se prescrie achizitiv.

În plus, faţă de formele de uzucapiune enumerate, pentru posesiile începute anterior punerii în aplicare a Decretului-lege nr. 115/1938 (prin Legea nr. 241/1947 în Transilvania şi prin Legea nr. 511/1938 în Bucovina), în regiunile ţării în care cărţile funciare au fost introduse de ocupaţia habsburgică şi austro-ungară, se poate invoca uzucapiunea supusă condiţiilor şi regulilor prevăzute de Codul civil austriac sau uzucapiunea reglementată de legile locale maghiare.

Deşi perioada de timp care s-a scurs de la momentul începutului unor asemenea posesii este destul de mare, nu este exclusă invocarea uzucapiunii în astfel de condiţii, dată fiind imprescriptibilitatea unei astfel de acţiuni, dar şi posibilitatea ca uzucapiunea să fie invocată pe cale de excepţie.

Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 (denumită în continuare Legea nr. 7/1996), care a înlocuit regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiuni şi inscripţiuni şi pe cel prin cartea funciară, nu a mai consacrat cazurile speciale de uzucapiune prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938.

Întrucât dispoziţiile Legii nr. 7/1996 nu au reglementat în niciun fel prescripţia achizitivă în sistem de carte funciară, s-a cristalizat concluzia că, în privinţa posesiilor începute după intrarea în vigoare a acestei legi, este aplicabilă uzucapiunea de drept comun, reglementată de Codul civil.

Pornind de la principiul retroactivităţii efectelor uzucapiunii (coborând în timp până la data la care aceasta a început) şi de la regula de aplicabilitate generală potrivit căreia verificarea îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii se supune normelor juridice în vigoare la data la care posesorul a început să prescrie achizitiv, în doctrină, s-a mai susţinut că momentul la care trebuie să fie raportată data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 nu este acela al introducerii acţiunii având ca obiect constatarea împlinirii uzucapiunii şi a producerii efectelor sale, ci cel al începerii, respectiv al împlinirii termenului de prescripţie achizitivă.

Astfel, în teritoriile de carte funciară, pentru uzucapiunile începute şi împlinite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, independent de promovarea ulterioară a cererii introductive având ca obiect tocmai constatarea acestui fapt. De asemenea, pentru acele prescripţii achizitive începute după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, urmează a fi incidente dispoziţiile Codului civil.

În schimb, în cazul unei uzucapiuni începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 şi împlinite după acest moment, nici doctrina şi nici practica judiciară nu au avut un punct de vedere unitar. Unificarea practicii judiciare s-a realizat prin Decizia nr. LXXXVI (86) din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008). Prin această decizie s-a statuat că, în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

Codul civil actual (Legea nr. 287/2009), intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, reglementează două forme de uzucapiune imobiliară, şi anume uzucapiunea extratabulară (art. 930) şi uzucapiunea tabulară (art. 931).

Conform art. 930 alin. (1) şi (2) „(1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:

a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa;

b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;

c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.

(2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune“.

Conform art. 931 alin. (1) şi (2) „(1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.

(2) Este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie“.

Cele două forme de uzucapiune se grefează pe sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, astfel cum a fost regândit şi structurat în titlul VII al cărţii a III-a din Codul civil, intitulat „Cartea funciară“, relevant din perspectiva analizei de faţă fiind unul dintre principiile pe care se bazează acest sistem, şi anume principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii (art. 885 şi art. 886 din Cod civil).

Acest principiu este activ şi în materie de uzucapiune, deoarece art. 887 din Codul civil nu mai include uzucapiunea printre excepţiile de la regula efectului translativ, constitutiv sau extinctiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, aşa cum făcea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Pe de altă parte, art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă, intrat în vigoare ulterior Codului civil, prevede că: „(3) Reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii“.

Ca atare, se constată că, în noua reglementare, s-a abandonat efectul retroactiv al uzucapiunii, dreptul de proprietate nefiind dobândit de posesor decât din momentul înscrierii lui în cartea funciară.

Prevederile art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu reprezintă o simplă aplicaţie a principiului efectului constitutiv al înscrierii în materia uzucapiunii, ci reprezintă o normă specială, intrată în vigoare ulterior Codului civil, prin care legiuitorul a înţeles ca, în materie de uzucapiune, să modifice drastic regimul juridic al acestei instituţii, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate. În consecinţă, aplicabilitatea art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă în privinţa posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil nu poate fi înlăturată prin efectul art. 56 şi 76 din Legea nr. 71/2011, în condiţiile în care aceste prevederi legale sunt anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură civilă şi conţin norme tranzitorii care se referă în mod explicit şi exclusiv la „dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară“, respectiv la „dispoziţiile art. 876–915 din Codul civil privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară“.

Rezultă că, pentru toate cererile de uzucapiune soluţionate după procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă