În Monitorul Oficial nr. 265 din 21 aprilie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 75/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) şi (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003.
În extras
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
7. Prin Încheierea din 3 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 12.711/3/2014, Tribunalul Bucureşti — Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) şi (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, excepţie ridicată de Claudiu Nicolae Mărginean, Petru Cristian Bulumac şi Ionuţ Valentin Cucu, în calitate de membri fondatori ai Partidului Pirat din România, într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de înregistrare a acestui partid politic, conform procedurii prevăzute de Legea partidelor politice nr. 14/2003.
8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, prin aceea că, pentru constituirea partidului politic şi în vederea înregistrării sale, impun întocmirea listelor cuprinzând date cu caracter personal ale membrilor fondatori, contravin prevederilor art. 26 alin. (1) din Constituţie, referitoare la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi celor ale art. 8 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevăd condiţiile limitative în care este permisă ingerinţa autorităţii publice în exercitarea unui drept. Impunând această obligaţie, legea nu oferă, în schimb, garanţii privind protejarea acestor date şi nu justifică necesitatea colectării şi stocării lor. În plus, se subliniază că legea nu instituie şi obligaţia persoanelor care ar trebui să colecteze respectivele date de a avea, concomitent, şi calitatea de operatori de date cu caracter personal. În fine, măsura legală impusă este contrară, începând cu data aderării Românei la Uniunea Europeană, şi dreptului unional, concretizat în Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.
9. În privinţa dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 se susţine că acestea generează o ingerinţă asupra exercitării dreptului de asociere, astfel cum este reglementat de art. 40 din Constituţie şi de art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Instituirea unui prag de reprezentativitate atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional nu se poate justifica prin invocarea art. 8 alin. (2) din Legea fundamentală, referitor la rolul constituţional al partidului politic, deoarece acesta poate fi îndeplinit şi fără a impune un anume prag de reprezentativitate. Legea nr. 14/2003 nu indică, în expunerea de motive, necesitatea imperioasă prin care o atare ingerinţă se justifică, însă presupunând că ar consta în necesitatea asigurării unei reprezentativităţi crescute a partidului politic, în scopul evitării inflaţiei de partide, acesta nu poate fi inclus între situaţiile expres prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie şi de art. 18 din Convenţie. Totodată, trebuie ţinut cont şi de faptul că instituţionalizarea unui curent politic nu poate fi obligatorie înainte de constituirea respectivului partid, ci, în mod firesc, ulterior acestui moment, iar riscul devalorizării partidelor, în sensul supraaglomerării lor pe scena politică, nu mai subzistă în România anului 2014, astfel că şi mijlocul prevăzut de lege pentru contracararea acestuia a devenit caduc. În sprijinul argumentelor formulate, autorii excepţiei invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de asociere, în special Hotărârea din 3 februarie 2005, pronunţată în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, şi Hotărârea din 11 octombrie 2007 pronunţată în Cauza Bozgan împotriva României, subliniind faptul că, la analiza necesităţii şi proporţionalităţii oricărei ingerinţe a statului asupra exercitării unui drept, trebuie întotdeauna apreciat în funcţie de speţa respectivă, aşa cum procedează instanţa europeană.
10. Tribunalul Bucureşti — Secţia a V-a civilă apreciază că textele de lege criticate nu contravin normelor fundamentale invocate, cuprinse în Constituţie, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fiind în acord şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Instituirea unui anumit prag minim de reprezentativitate, atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional, nu îngrădeşte dreptul la liberă asociere, care trebuie exercitat în limitele legii, tot astfel cum trebuie să funcţioneze şi partidele politice. Totodată, această condiţie este în măsură să probeze vocaţia partidului politic de a accede la puterea politică în stat. Simpla asociere a două persoane nu poate constitui o abordare serioasă a vieţii politice, aşa cum susţin autorii excepţiei, oricât de valoroase ar fi acele persoane şi ideile pe care ar dori să le promoveze. În ce priveşte criticile referitoare la dispoziţiile art. 19 alin. (1) din lege se arată că datele cu caracter personal nu sunt destinate publicităţii, rămânând la dispoziţia instanţei judecătoreşti pentru verificarea realităţii, autenticităţii şi veridicităţii lor. Prin urmare, condiţia este strict necesară pentru a acorda girul unei asociaţii de a participa la activitatea publică a statului, astfel că nu se constituie într-o ingerinţă.
11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, notele scrise depuse şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 19 alin. (1) şi (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 mai 2014, cu următorul conţinut: „(1) Lista semnăturilor de susţinere trebuie să menţioneze obiectul susţinerii, data şi locul întocmirii, iar pentru susţinători trebuie să conţină numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, precum şi semnătura. Susţinătorii înscrierii unui partid politic pot fi numai cetăţeni cu drept de vot.
(…)
(3) Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti.”
15. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate normele constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitoare la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, art. 40 — Dreptul de asociere şi ale art. 53 — Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, autorii excepţiei consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 8 alin. (2) care reglementează condiţiile în care este permis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, ale art. 11 — Libertatea de întrunire şi de asociere şi ale art. 18 — Limitarea folosirii restrângerii drepturilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale art. 8 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la protecţia datelor cu caracter personal.
16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că din motivarea formulată de autorii săi se evidenţiază două probleme ce urmează a fi analizate: prima, referitoare la regimul de protecţie a datelor cu caracter personal, ce rezultă din critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 14/2003, şi a doua, care priveşte stabilirea, prin alin. (3) al aceluiaşi articol 19, a numărului minim de 25.000 de membri fondatori şi a dispersiei lor teritoriale, drept condiţie necesară la înregistrarea unui partid politic.
17. Relativ la primul aspect examinat, Curtea reţine că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 14/2003 sunt criticate, în esenţă, din perspectiva încălcării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, protejat de art. 26 alin. (1) din Constituţie, deoarece, pentru constituirea partidului politic şi în vederea înregistrării sale, legiuitorul a impus întocmirea listelor cuprinzând date cu caracter personal ale semnatarilor, a căror confidenţialitate nu este, însă, corelativ asigurată prin garanţii legale.
18. Curtea constată că aceste susţineri de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. Potrivit art. 18 din Legea nr. 14/2003, listele cu semnăturile de susţinere ale membrilor fondatori, ce conţin numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, precum şi semnătura acestora, se depun, alături de alte documente, la Tribunalul Bucureşti, în vederea înregistrării partidului politic. Art. 19 alin. (2) din legea examinată menţionează că lista va fi însoţită de o declaraţie pe propria răspundere a persoanei care a întocmit-o, care să ateste autenticitatea semnăturilor, sub sancţiunea prevăzută de art. 326 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, referitoare la falsul în declaraţii. Totodată, acelaşi act normativ prevede, la art. 8 alin. (5), că nicio persoană nu poate fi constrânsă să facă parte sau să nu facă parte dintr-un partid politic. În aceste condiţii, semnătura pe lista de susţinere are o dublă semnificaţie: confirmarea voinţei de a participa, ca membru fondator, la înfiinţarea partidului respectiv, pe de o parte, şi acceptarea înscrierii pe listă a datelor sale personale, pe de altă parte. Prin urmare, Curtea constată că operaţiunea de colectare a datelor cu caracter personal a semnatarilor listei de susţinere se face de către una sau mai multe persoane special desemnate în acest scop prin actul constitutiv al partidului politic în curs de înregistrare şi care are/au calitatea de membri ai acestuia, veridicitatea acestor date fiind asumată prin semnătura benevolă a membrului fondator şi confirmată prin declaraţia pe propria răspundere a celui/celor care le colectează. Obligaţia de întocmire a acestor liste cu semnături incumbă respectivului partidul politic, care trebuie să se preocupe de aducerea sa la îndeplinire şi să se asigure, totodată, prin propriile mijloace, de buna-credinţă a persoanei/persoanelor desemnate şi de respectarea, în consecinţă, a păstrării confidenţialităţii asupra conţinutului datelor colectate. Prin urmare, modalitatea în care persoana desemnată în acest scop înţelege să îşi îndeplinească sarcina primită din partea organului executiv al partidului politic în curs de înregistrare nu poate reprezenta o problemă de neconstituţionalitate în sine a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 14/2003.
19. Totodată, Curtea reţine că depunerea acestor liste este necesară strict pentru verificarea îndeplinirii, de către instanţa judecătorească, a condiţiilor legale referitoare la înregistrarea partidelor politice, fără a se putea susţine în mod rezonabil că respectivele date ar putea fi utilizate şi în alte scopuri sau că nu vor fi stocate cu respectarea legislaţiei în materie. Instanţa judecătorească, în calitate de autoritate publică având atribuţii legale ce implică gestionarea datelor cu caracter personal, este deţinătoare a unui certificat de operator de date cu caracter personal (ca element de fapt, Tribunalul Bucureşti, în faţa căruia s-a ridicat excepţia şi care este unica instanţă/autoritate competentă să înregistreze partidele politice şi să păstreze Registrul partidelor politice, deţine certificatul de operator de date cu caracter personal nr. 2.891/2005), astfel că autorii excepţiei beneficiază de garanţiile stabilite de legislaţia în materia protecţiei datelor cu caracter personal, respectiv de Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001, de Legea nr. 682/2001 privind ratificarea Convenţiei pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 21 decembrie 2001, şi de Legea nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 9 mai 2005.
20. Nu în ultimul rând, Curtea observă că Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, invocate de autorii excepţiei ca fiind decizii de admitere pronunţate de Curtea Constituţională în materia protecţiei datelor cu caracter personal, nu au incidenţă în cauza de faţă, de vreme ce prin aceste decizii Curtea a constatat încălcarea art. 26 din Legea fundamentală din perspective total diferite şi prin raportare la conţinutul normativ al altor texte de lege.
21. În ce priveşte al doilea aspect examinat, cel referitor la numărul minim de 25.000 de membri fondatori drept condiţie necesară la înregistrarea unui partid politic, Curtea are în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, potrivit cărora „Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti”. În opinia autorilor excepţiei, aceste prevederi sunt contrare dreptului de asociere, garantat de art. 40 din Constituţie, precum şi de art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de faptul că această condiţie este excesivă şi disproporţionată cu pretinsul său scop legitim — asigurarea reprezentativităţii partidului politic în masa electorală şi responsabilizarea membrilor săi — scop ce apare ca fiind desuet, depăşit în condiţiile anului 2014, comparativ cu situaţia socio-politică a României din anii 1990. Ca atare, măsura ce constituie o ingerinţă a autorităţii statale asupra exercitării unui drept fundamental nu este necesară într-o societate democratică şi nu se justifică în termenii art. 53 din Constituţie şi ai art. 18 din Convenţie.
22. Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a mai examinat soluţii legislative similare celor cuprinse la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003. Astfel, prin Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996, Curtea Constituţională a examinat, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, constituţionalitatea unor prevederi ale Legii partidelor politice, devenită Legea nr. 27/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 29 aprilie 1996. Referitor la art. 17 alin. (1) lit. b) din această lege, potrivit căruia cererea de înregistrare a unui partid politic, depusă la Tribunalul Municipiului Bucureşti, trebuia însoţită de „actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susţinere a cel puţin 10.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15 dintre judeţele ţării, dar nu mai puţin de 300 în fiecare judeţ, însoţit de o declaraţie autentificată a conducătorului organului executiv al partidului privind autenticitatea semnăturilor”, Curtea, respingând criticile privind încălcarea art. 8 alin. (1), ale art. 37 alin. (2) şi ale art. 148 alin. (1) din Constituţie
23. Faţă de cele constatate în jurisprudenţa sa, Curtea consideră că, în prezent, se impune reexaminarea dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, având în vedere actualele condiţii ale vieţii socio-politice din România, la care fac referire autorii excepţiei. Cu alte cuvinte, Curtea urmează să verifice dacă cerinţa criteriului numeric şi a dispersiei teritoriale, ca prag de referinţă a reprezentativităţii partidului politic în curs de înregistrare, mai răspunde sau nu imperativului de proporţionalitate şi necesitate într-o societate democratică, îndeobşte în contextul societăţii româneşti contemporane.
24. În acest sens, Curtea observă jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi Recomandările Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (denumită în continuare Comisia de la Veneţia) în ceea ce priveşte dreptul de asociere în partide politice. Curtea de la Strasbourg consideră că libertatea de asociere nu este absolută, art. 11 paragraful 2 din Convenţie permiţând statelor să intervină pentru protejarea instituţiilor de drept şi a drepturilor şi libertăţilor altora dacă sunt ameninţate prin activităţile sau intenţiile unei asociaţii cu caracter politic. Cu toate acestea, marja de apreciere a statului este una limitată, fiind necesar ca excepţiile de la regula respectării dreptului de asociere să fie interpretate strict şi impuse numai cu motive convingătoare şi imperative, de natură a justifica restricţionarea dreptului. Marja limitată de apreciere a statului face obiectul supravegherii europene riguroase atât asupra legii, dar şi asupra deciziilor de aplicare a acesteia, inclusiv asupra deciziilor judiciare (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 februarie 2004, pronunţată în Cauza Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei, paragrafele 94 şi 95, Hotărârea din 10 iulie 1998, pronunţată în Cauza Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, paragraful 40, Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza Stankov şi Organizaţia Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei, paragraful 84).
25. Totodată, Comisia de la Veneţia a reamintit, în „Ghidul şi raportul explicativ asupra legislaţiei partidelor politice: câteva aspecte specifice” (adoptat la cea de-a 58-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 12—13 martie 2004), că, de principiu, cerinţa de înregistrare a unui partid politic nu este per se considerată o violare a art. 10 şi 11 din Convenţie, referitoare la libertatea de exprimare şi, respectiv, libertatea de întrunire şi de asociere. Orice cerinţă legată de înregistrare trebuie să fie necesară într-o societate democratică şi proporţională cu obiectivul urmărit prin măsura în discuţie. Statele care impun o anumită procedură de înregistrare a partidelor politice trebuie să evite condiţii excesive pentru reprezentarea teritorială şi a numărului minim de membri ai partidului politic. Potrivit Comisiei de la Veneţia, partidele politice sunt instrumente esenţiale pentru participarea democratică la managementul treburilor publice, prin prezentarea de candidaţi la alegeri libere şi democratice. Cerinţele de înregistrare sunt foarte variate de la o ţară la alta, însă unele condiţii prealabile înregistrării existente în unele state membre ale Consiliului Europei, reglementând o anumită reprezentare teritorială sau un număr minim de membri pentru înregistrare, ar putea fi problematice în lumina principiului libertăţii de asociere în partide politice (a se vedea, în acest sens, „Raportul despre participarea la alegeri a partidelor politice”, adoptat la cea de-a 67-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 9—10 iunie 2006). Astfel, în Opinia nr. 431/2007, intitulată „Comentarii asupra propunerii legislative privind partidele politice din Moldova” (adoptată la cea de-a 71-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 1—2 iunie 2007), Comisia de la Veneţia a criticat cerinţele din Legea partidelor politice din Moldova, potrivit căreia un partid politic nu poate avea mai puţin de 5.000 de membri în cel puţin jumătate din unităţile sale administrativ-teritoriale, cu nu mai puţin de 150 de membri în fiecare dintre acestea. Comisia a apreciat aceste cerinţe ca fiind neobişnuit de ridicate, comparativ cu alte democraţii din vestul Europei şi aproape imposibil de atins pentru orice asociaţie locală.
26. Apreciind că soluţia legislativă consacrată de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 reprezintă o ingerinţă a autorităţilor statului asupra dreptului de asociere, Curtea Constituţională are de analizat, prin efectuarea testului de proporţionalitate, dacă aceasta îşi găseşte justificarea sub rigoarea exigenţelor indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comisia de la Veneţia, test ce are în vedere dacă ingerinţa este prevăzută de lege (inclusiv criteriile de calitate ale legii), dacă există scop legitim şi dacă măsura este adecvată, necesară într-o societate democratică şi dacă păstrează justul echilibru între interesele colective şi cele individuale.
27. În ce priveşte prima condiţie, cea a legalităţii soluţiei juridice contestate, Curtea constată că aceasta a fost iniţial prevăzută prin Decretul-Lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 31 decembrie 1989, fiind raportată la un număr de 251 de membri fondatori. Prin Legea partidelor politice nr. 27/1996, acesta a crescut la 10.000, pentru ca prin noua lege din 2003 — Legea partidelor politice nr. 14/2003 —, acesta să fie ridicat la 25.000. Potrivit expunerii de motive, exprimate cu prilejul adoptării acestui din urmă act normativ, prin creşterea semnificativă, de la minimum 10.000 la 25.000 de membri fondatori, legiuitorul a dorit să evite „crearea unor partide cu reprezentativitate redusă sau a unor partide regionale”, urmărind apariţia „unora care să aibă capacitatea de a depune liste de candidaţi în majoritatea judeţelor ţării”.
28. Astfel, dacă această măsură este, evident, prevăzută de lege, fiind, în acelaşi timp, accesibilă, clară şi previzibilă, având, totodată, un scop legitim, ce constă în asigurarea reprezentativităţii partidului politic în rândul electoratului, Curtea constată, în considerarea celor ce urmează, că aceasta, deşi este adecvată în sensul că din punct de vedere abstract poate duce la îndeplinirea scopului propus, nu este necesară într-o societate democratică. Altfel spus, cerinţa unui număr de minim 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti, ca una dintre condiţiile formale pentru împlinirea procedurii legale de înregistrare a unui partid politic, are caracter excesiv, disproporţionat în actualul context socio-politic al ţării şi faţă de măsurile legale în vigoare ce vizează finanţarea publică a partidelor politice şi a campaniilor electorale, precum şi reprezentarea parlamentară a electoratului. Curtea Constituţională a arătat în jurisprudenţa sa că, pe fondul indiscutabil al evoluţiei societăţii, noile realităţi politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în conţinutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, şi el trebuie să se adapteze modificărilor survenite (a se vedea, în acest sens, pct. 3 din Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).
29. Analizând motivele expuse de legiuitor la momentul adoptării Legii nr. 14/2003, Curtea Constituţională constată că acestea nu mai corespund stadiului actual al societăţii româneşti, marcată de o evoluţie politico-istorică firească a unei democraţii instalate la sfârşitul anului 1989. Astfel, dacă riscul creării unui număr foarte mare de partide politice, al „devalorizării” ideii de partid politic, al fragmentării reprezentării parlamentare a acestora şi al unei sarcini excesive a bugetului de stat pe motivul finanţării publice a acestora reprezenta o justificare acceptabilă în contextul socio-politic al anilor 1990, Curtea observă că, tocmai în acea perioadă, numărul minim de membri fondatori cerut pentru înregistrarea unui partid politic a fost cel mai scăzut din întreaga istorie evolutivă a legislaţiei în materie, adică de 251 de membri (în perioada 1989—1996), pentru a creşte apoi la 10.000 (în perioada 1996—2003). Apoi, la 14 ani de la evenimentele din decembrie 1989, care au marcat schimbarea regimului comunist şi trecerea la forma de stat democratic, legiuitorul, în 2003, a crescut din nou, semnificativ, acest număr, invocând motive de aceeaşi natură. Or, aşa cum se arată şi în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că circumstanţele avute la un moment dat în vedere de legiuitor nu se mai regăsesc în prezent, în sensul că nu mai există riscul „devalorizării” ideii de partid politic sau a inflaţiei de partide politice, cu toate consecinţele avute în vedere la momentul adoptării legii. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a exprimat convingerea că, odată cu trecerea timpului, restricţiile generale asupra partidelor politice devin din ce în ce mai greu de justificat, devenind necesară şi preferabilă o analiză la speţă, de la caz la caz, prin luarea în considerare a programului politic al fiecărui partid, decât perceperea unei ameninţări din partea unei categorii sau tip anume de partide (a se vedea Hotărârea din 27 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Tănase împotriva Moldovei, paragraful 175, şi Hotărârea din 24 iunie 2008, pronunţată în Cauza Аdamsons împotriva Letoniei, paragraful 123).
30. Pe de altă parte, Curtea constată că o parte semnificativă a aspectelor problematice avute în vedere de legiuitor pentru limitarea numărului de partide politice, şi anume fragmentarea parlamentară sau finanţarea acestora de la bugetul de stat, îşi găseşte soluţiile chiar în reglementările în vigoare adoptate în aceste materii, respectiv Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 22 iulie 2010 (art. 14, 15 şi 16 din aceasta), şi legile electorale (Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 12 septembrie 2011, Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008, şi Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007).
31. Curtea observă, prin urmare, că legislaţia în vigoare conţine suficiente elemente, de natura unor garanţii cu rolul de a limita riscul fragmentării excesive a reprezentării parlamentare sau al supraîncărcării bugetului de stat cu cheltuieli destinate finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale. Posibilele efecte negative ce ar apărea în lipsa adoptării măsurii legale examinate sunt, deci, contracarate prin existenţa unor instrumente legale adecvate, astfel că această condiţie nu îşi mai găseşte raţiunea.
32. Curtea reţine că, dacă legislaţiile altor state prevăd condiţia depunerii, la înregistrarea partidului politic, a unei liste cu un anumit număr de semnături ale susţinătorilor/ adepţilor/simpatizanţilor, legiuitorul român a impus semnarea de către membrii fondatori, noţiune mult mai restrictivă, deoarece, până la înregistrarea partidului, o persoană poate susţine înfiinţarea mai multor partide, care până la înregistrare nu există, din punct de vedere juridic, ca partide politice şi deci nu pot avea membri, în timp ce aceeaşi persoană nu poate avea calitatea de membru fondator decât al unui singur partid politic; dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 impun, deci, restricţii mult mai mari sub aspectul atingerii în mod real a numărului cerut de membri fondatori decât dacă s-ar fi raportat la susţinători/adepţi/simpatizanţi ai partidului politic.
33. Curtea consideră, pentru toate cele ce preced, că nu există un just echilibru între interesele colective şi cele individuale, de vreme ce, prin condiţia de reprezentativitate ridicată, dreptul subiectiv al persoanelor interesate să constituie un partid politic cunoaşte o limitare drastică, ce depăşeşte posibilele avantaje create prin adoptarea normei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014, paragraful 23). De asemenea, pentru stabilirea şi păstrarea echilibrului corect, legiuitorul trebuie să recurgă la ingerinţa cea mai redusă asupra dreptului de asociere. Or, în speţă, condiţia numărului minim de membri fondatori şi a dispersiei lor teritoriale a depăşit ceea ce este just şi echitabil în raport cu dreptul fundamental protejat — dreptul de asociere.
34. În acelaşi sens, Curtea semnalează Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Partidul Republican al Rusiei împotriva Rusiei, în care autorităţile statale au dispus dizolvarea acestui partid politic şi pe motivul, inter alia, al neîndeplinirii numărului minim de 50.000 de membri şi în care instanţa europeană a decis că a fost încălcat art. 11 din Convenţie, referitor la libertatea de întrunire şi de asociere. Deşi obiectul acestei cauze a fost contestarea măsurii dizolvării partidului respectiv, Curtea Constituţională consideră că argumentele de principiu exprimate cu acel prilej, ce au fundamentat această soluţie, îşi găsesc, mutatis mutandis, aplicarea şi în cazul de faţă. Aceasta deoarece, făcând abstracţie de specificul litigiului adus în faţa Curţii şi al elementelor de fapt, situaţia de drept acolo analizată, configurată de existenţa, la nivel normativ, a unor condiţii legate de numărul minim de membri ai unui partid politic şi de reprezentarea/dispersia regională/locală a acestora, îşi găseşte corespondent în contextul legislativ român.
35. În acest context, Curtea reaminteşte jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care aceasta a admis cu mari rezerve anumite restricţii ce privesc unele condiţii de fond ale înfiinţării şi/sau funcţionării unui partid politic, ceea ce înseamnă că existenţa unor limitări excesive la nivelul condiţiilor formale nu este acceptată, cu atât mai mult cu cât acestea sunt impuse chiar în vederea înregistrării partidului politic, deci a priori oricărei forme de manifestare concretă a organizaţiei având acest statut special. Astfel, prin Hotărârea din 3 februarie 2005, pronunţată în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, instanţa europeană a considerat că respingerea cererii de înregistrare a acestui partid politic exclusiv în urma examinării conformităţii statutului şi programului său politic cu ordinea constituţională şi juridică a statului şi fără ca acesta să aibă activitate politică înainte de înregistrare nu reprezenta o măsură necesară într-o democraţie, reamintind că statul trebuie să uzeze de puterea sa de apreciere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil (paragrafele 49, 51, 53 şi următoarele). În final, Curtea, în aceeaşi cauză, constatând încălcarea art. 11 din Convenţie, a apreciat că „o măsură atât de radicală ca respingerea cererii reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată înainte chiar ca aceasta să înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată cu scopul propus şi, în consecinţă, nu este necesară într-o societate democratică” (paragraful 60).
36. De altfel, prin Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, precitată, Curtea Constituţională a statuat că aprecierea oportunităţii unui anumit prag de reprezentativitate nu este o problemă de constituţionalitate, atât timp cât pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului şi că „acest criteriu ar putea fi neconstituţional, dacă prin efectele sale ar duce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea suprimare.” Or, Curtea constată, pentru toate cele la care s-a făcut mai sus referire, că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 reglementează o măsură ce, în raport cu actualul stadiu al evoluţiei societăţii româneşti, nu mai corespunde cerinţelor sale de necesitate şi că, prin caracterul său excesiv, aceasta duce la imposibilitatea exercitării efective a dreptului de asociere, ceea ce echivalează cu afectarea dreptului în însăşi substanţa sa. Aşa fiind, Curtea constată că prevederile art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice afectează dreptul de asociere, garantat de art. 40 din Constituţie.
37. Conform alin. (1) al art. 40 din Legea fundamentală, „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate. în patronate şi în alte forme de asociere” Este adevărat că, potrivit art. 8 alin. (2) teza întâi din Constituţie, „Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii”, însă Curtea subliniază încă o dată că cerinţele legii nu pot fi de aşa natură încât să suprime chiar substanţa dreptului, în sensul eliminării posibilităţii reale şi efective de exercitare a dreptului, în limitele configurate de însăşi legea supremă a statului. Cu alte cuvinte, legea, ca act normativ de ordin ierarhic inferior Legii fundamentale, nu poate să coboare nivelul de protecţie constituţională a unui drept sau al unei libertăţi.
38. Art. 61 din Constituţie conferă Parlamentului atributul suveranităţii în materie de legiferare, acesta fiind „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Pe de altă parte, prin rolul său consacrat de art. 142—147 din Legea fundamentală, Curtea Constituţională trebuie ca, în urma exercitării controlului de constituţionalitate, să atragă atenţia, după caz, asupra încălcării unui drept fundamental, fără a avea, evident, atribuţia de a înlocui o normă juridică cu alta, lipsită de viciul de neconstituţionalitate constatat prin deciziile sale. Legiferarea rămâne atribuţia exclusivă a Parlamentului, care, însă, în procesul de elaborare a actelor normative, are obligaţia de a respecta principiile constituţionale şi să gândească, în consecinţă, un sistem legislativ coerent, armonios coordonat şi eficient, care să protejeze valorile statului de drept şi să asigure un echilibru just între interesele colective, pe de o parte, şi cele individuale, pe de altă parte.
39. În consecinţă, pentru îndepărtarea viciului de neconstituţionalitate, legiuitorul, în cadrul marjei sale limitate de apreciere, va trebui să reexamineze dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 în sensul reducerii numărului minim de membri fondatori semnatari ai listelor de susţinere pentru înregistrarea unui partid politic şi a reconfigurării condiţiei dispersiei teritoriale, asigurându-se că sunt îndeplinite toate cerinţele ce justifică aceste ingerinţe ale autorităţii statale asupra dreptului de asociere.
40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice şi cu unanimitate de voturi în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepţia ridicată de Claudiu Nicolae Mărginean, Petru Cristian Bulumac şi Ionuţ Valentin Cucu, în calitate de membri fondatori ai Partidului Pirat din România în Dosarul nr. 12.711/3/2014 al Tribunalului Bucureşti — Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt neconstituţionale.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti — Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 26 februarie 2015.