În Monitorul Oficial nr. 544 din 23 iulie 2014 a fost publicată Decizia Curții Constitutționale a României nr. 359 din 25 iunie 2014, prin care instanța „respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Todica Aniko în Dosarul nr. 4.074/83/2013 al Tribunalului Satu Mare — Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. (4) şi (5) şi ale art. 48 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate”.

Descoperă Raftul Legalis® – cea mai flexibilă soluție de doctrină online

Opinie separată

În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 359 din 25 iunie 2014, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (4) şi (5) şi ale art. 48 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei trebuia admisă în totalitate pentru următoarele:

Prin textul criticat se instituie obligaţia efectuării unui test ADN de către tatăl care a recunoscut pe cale administrativă sau printr-o procedură judiciară copilul născut în afara căsătoriei în situaţia în care soţia acestuia doreşte să adopte copilul astfel recunoscut.

1. O asemenea manieră de reglementare contravine dreptului la viaţă intimă, familială şi privată consacrat de art. 26 din Constituţie şi nesocoteşte totodată dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece ingerinţa Statului asupra dreptului la viaţă intimă, familială şi privată nu îndeplineşte exigenţele acestei convenţii. Totodată, textul criticat aduce atingere principiului legalităţii şi al obligativităţii respectării legii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

Astfel, modalitatea de reglementare criticată în prezenta cauză instituie o prezumţie de rea-credinţă, în sensul că îl obligă pe tatăl firesc al copilului să facă dovada filiaţiei la momentul introducerii unei cereri de adopţie de către soţia acestuia. Prezumţia de bună-credinţă este cea care trebuie să constituie premisele unei reglementări în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 57 din Constituţie, „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună – credinţă…”. Aşadar, drepturile sunt prezumate a fi exercitate cu bună-credinţă, până la proba contrară. Or, potrivii textului de lege analizat în prezenta cauză tatăl firesc, care a recunoscut în mod legal copilul, este prezumat a fi de rea-credinţă, că ar fi comis o ilegalitate (un fals, sancţionat potrivit legii penale), fiind obligat să facă dovada bunei sale credinţe prin expertiză ADN.

Recunoaşterea administrativă creează o prezumţie de legalitate, cea judiciară intră în puterea lucrului judecat, prezumţii răsturnate de legiuitor prin textul criticat.

Mai mult, este paradoxală şi aproape ridicolă soluţia identificată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei în cazul rezultatului negativ la expertiza ADN, care conduce doar la oprirea adopţiei de către soţia tatălui copilului, fără alte consecinţe juridice. Astfel, pe lângă faptul că se afectează în mod grav dreptul la viaţă privată se aduce atingere interesului minorului deoarece este greu de imaginat că tatăl aceluiaşi copil îşi va da consimţământul pentru o altă adopţie, în aceste condiţii copilul rămânând cu o situaţie juridică incertă. Astfel, sunt încălcate inclusiv dispoziţiile art. 3 din Convenţia Internaţională privind drepturile copilului care statuează că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate procedurile legale.

Nu în ultimul rând, condiţia expertizei ADN instituită prin actul normativ criticat este discutabilă sub aspectul obligaţiei impuse soţiei adoptatoare care afectează dreptul ia viaţă intimă şi privată a soţului acesteia în calitate de tată firesc al copilului, prin recunoaştere. Astfel, deşi autoarea cererii de încuviinţare a adopţiei este soţia tatălui copilului, obligaţia legală nu îi incumbă acesteia, ci unei alte persoane, soţul său.

Deşi este evident că principiul ocrotirii şi prevalenţei interesului superior al copilului este consacrat prin convenţii internaţionale şi acte normative interne, atunci când se face aplicabilitatea acestui principiu trebuie apreciat întotdeauna de la caz la caz. Astfel, este imposibil de determinat in abstracto interesul superior al copilului deoarece există circumstanţe specifice fiecărui caz în parte. În aceste condiţii, impunerea prin lege a unei cerinţe sine qua non care porneşte de la o prezumţie de vinovăţie nu îşi are justificare deoarece chiar dacă judecătorul, în urma administrării probelor în judecarea cauzei de adopţie, cu care a fost investit, îşi formează convingerea că soluţia de admitere a cererii de adopţie ar fi în interesul superior al copilului este obligat de legiuitor pe baza administrării unei singure probe să respingă cererea de adopţie contrar propriei convingeri că prin admiterea cererii ar fi mult mai bine protejat interesul copilului. Prin urmare, condiţia legală artificial impusă de legiuitor nu este rezonabilă, de vreme ce judecătorului nu i se permite să analizeze proporţionalitatea ingerinţei în dreptul la viaţa privată astfel creată. În aceste condiţii, se încalcă însuşi principiul separaţiei puterilor în stat, dar şi cel al independenţei şi imparţialităţii justiţiei, întrucât legiuitorul suprimă aproape în totalitate dreptul suveran al judecătorului de a pronunţa o soluţie pe baza tuturor probelor într-o cauză dedusă judecăţii.

2. În al doilea rând, soluţia legislativă criticată este de natură a crea discriminări între taţii care dobândesc această calitate în timpul căsătoriei şi cei care o dobândesc în afara căsătoriei, pe de o parte, dar şi între copiii născuţi în timpul căsătoriei şi cei născuţi în afara căsătoriei, pe de altă parte, fiind încălcat în acest fel art. 16 din Constituţie.

Astfel, dacă un bărbat devine tată în timpul căsătoriei, divorţează şi ulterior se recăsătoreşte, soţia acestuia poate adopta copilul rezultat din prima căsătorie fără nicio altă formalitate de îndeplinit, în timp ce dacă un bărbat devine tată în afara căsătoriei şi ulterior se căsătoreşte, soţia acestuia nu îi poate adopta copilul decât după efectuarea expertizei ADN.

Acelaşi principiu al egalităţii în drepturi astfel cum acesta este consacrat de art. 16 din Constituţie este încălcat şi în privinţa discriminării între copiii născuţi în timpul/în afara căsătoriei. Astfel, dacă un bărbat are un copil în timpul căsătoriei şi un altul în afara căsătoriei, pentru ca aceştia să poată fi adoptaţi de cea de-a doua soţie a sa vor beneficia de un regim juridic diferenţiat: pentru cel din timpul căsătoriei nu trebuie îndeplinită nicio formalitate suplimentară, în timp ce pentru cel de-al doilea, născut din afara căsătoriei, tatăl trebuie să se supună unei formalităţi excesive, deşi este posibil ca nici cel din timpul căsătoriei să nu fie copilul natural al tatălui sau, mai mult decât atât, să fie copilul său natural doar cel din afara căsătoriei. Astfel, dacă prin ipoteză niciunul dintre aceştia nu este copilul natural al tatălui lor, copilul din afara căsătoriei este discriminat în raport cu cel din timpul căsătoriei deoarece el nu va putea fi adoptat de soţia tatălui său, deşi se află în situaţie absolut identică cu cel din timpul căsătoriei (nu sunt copii naturali ai tatălui lor).

Pentru aceste considerente, apreciem că excepţia este întemeiată şi trebuia admisă în totalitate.

Judecător,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

Judecător,

prof. univ. dr. Valer Dorneanu