Decizia Î.C.C.J. nr. 14/2014. Aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal

În Monitorul Oficial nr. 525 din 15 iulie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 16 iunie 2014 în Dosarul nr. 15/172014/HP/P având ca obiect soluționarea sesizării formulate de Tribunalul Prahova – Secţia penală, prin încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.

---

Descoperă Raftul Legalis^® – cea mai flexibilă soluție de doctrină online

---

În extras

ÎNALTA CURTE,

Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, Tribunalul Prahova – Secţia penală, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 545 din 27 februarie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în baza art. 595 din Codul de procedură penală, s-a respins, ca neîntemeiată, sesizarea formulată de comisia instituită potrivit Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale de aplicare a legii penale mai favorabile, cu privire la persoana condamnată B.L.

Prin sesizarea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, comisia instituită potrivit Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condamnatul B.L., aflat în Penitenciarul Ploieşti, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul că pedeapsa urmează a fi redusă ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Analizând actele dosarului, Judecătoria Ploieşti a reţinut că persoana condamnată se află în executarea unor pedepse privative de libertate, de 3 ani închisoare, 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni închisoare, condamnările fiind pronunţate pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 320¹din Codul de procedură penală.

S-a constatat că pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate au fost aplicate pedepse cu închisoarea, al căror cuantum se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod penal, condamnatul a beneficiat deja de aplicarea dispoziţiilor art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, în sensul reducerii limitelor de pedeapsă, astfel că o nouă aplicare a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală ar conduce la aplicarea repetată şi nelegală a unor reduceri ale limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, solicitând desfiinţarea sentinţei şi, ca urmare a rejudecării, să se dispună aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la pedepsele condamnatului.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că, la aprecierea limitelor speciale ale infracţiunilor prevăzute în noul Cod penal, trebuie să se ia în considerare şi reducerea acestora cu o treime, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, care sunt reluate în cuprinsul art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. S-a mai menţionat că reducerea limitelor speciale ale pedepsei reprezintă un drept câştigat al deţinutului, care nu poate fi înlăturat, în caz contrar putându-se ajunge la încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării, prin aplicarea unui tratament diferenţiat, în cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.

La termenul de judecată din 22 aprilie 2014, Tribunalul Prahova – Secţia penală, în Dosarul 4.257/281/2014, a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală pentru dezlegarea, de principiu, a chestiunii de drept vizând interpretarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, respectiv dacă se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3, ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.

Constatând că soluţionarea cauzei depinde de dezlegarea de principiu a chestiunii de drept invocate, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă.

III. Punctul de vedere al Tribunalului Prahova cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

În încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată nu a menţionat motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, şi nici punctul de vedere cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În urma comunicării raportului, întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, condamnatul B.L. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în majoritate, judecătorii din cadrul curţilor de Apel Piteşti, Craiova, Galaţi, Alba Iulia, Constanţa, Cluj, Bacău, Timişoara, Oradea şi instanţelor arondate acestora au comunicat opinia în sensul că, în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de legea nouă, pentru infracţiunea săvârşită, iar acest maxim se reduce cu o treime, ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea dispoziţiilor legale privind recunoaşterea vinovăţiei.

Judecătorii de la Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Gheorghieni, Judecătoria Luduş, Tribunalul pentru minori şi familie Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, Judecătoria Sector 3 Bucureşti, Judecătoria Sector 6 Bucureşti, Tribunalul Arad, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti au apreciat, în sens contrar, că la stabilirea maximului special din legea nouă, în vederea determinării legii penale mai favorabile, pentru infracţiuni definitiv judecate cu aplicarea art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, instanţa nu va putea reduce maximul special din legea nouă cu 1/3.

VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susţinut, în esenţă, în concluziile scrise, depuse la dosar, că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, urmează a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, astfel cum este acesta determinat, prin aplicarea cauzelor legale de reducere, în cazul în care, prin hotărârea definitivă de condamnare, acestea au fost reţinute. În măsura în care hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunţată în procedura simplificată de recunoaştere a vinovăţiei, stabilindu-se o pedeapsă între limitele reduse cu o treime, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, o atare procedură rămâne câştigată condamnatului, comparaţia ce are ca finalitate identificarea maximului posibil de aplicat, potrivit legii noi, urmând a se face cu maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, redus cu o treime.

S-a mai arătat că procedura simplificată de judecată există şi în noua reglementare, regăsindu-se în dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, iar reducerea limitelor de pedeapsă este şi în legea nouă obligatorie.

S-a apreciat că o eventuală înlăturare a beneficiului câştigat de condamnat, ca urmare a aplicării procedurii recunoaşterii vinovăţiei, ar conduce la încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării, prin aplicarea unui tratament diferenţiat unor cazuri similare, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept.

Specialiştii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Craiova au apreciat că problema de drept trebuie dezlegată în sensul că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, dacă prin hotărârea de condamnare instanţa a stabilit anterior pedeapsa cu aplicarea art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, reducerea pedepsei se face până la maximul special prevăzut de legea nouă, redus cu 1/3. În acest sens s-a argumentat că dispoziţiile 320¹ din Codul de procedură penală anterior, dar şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală actual, au natura juridică a unei cauze de diferenţiere a regimului sancţionator, în funcţie de atitudinea de recunoaştere-nerecunoaştere a inculpatului, astfel că, în dezlegarea problemei analizate, trebuie stabilit dacă o cauză de diferenţiere a regimului sancţionator, reglementată în legea nouă, şi care are natura juridică a unei norme de drept substanţial are aplicabilitate în privinţa pedepselor definitive.

Specialiştii Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara au apreciat că problema de drept trebuie dezlegată în sensul că efectele prevederilor art. 320¹din Codul de procedură penală anterior, stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de condamnare, se vor reflecta şi asupra limitelor de pedeapsă, astfel cum au fost reduse prin noul Cod penal, întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să interzică aplicarea succesivă sau concomitentă a două legi mai favorabile distincte.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.

În raport s-a arătat că din coroborarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal şi art. 187 din Codul penal rezultă că în cazul aplicării legii penale mai favorabile, ca urmare a intervenirii unei legi care prevede o pedeapsă mai uşoară, pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă se reduce până la maximul special prevăzut de legea nouă, care incriminează fapta în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Aşadar, operează o singură reducere a pedepsei, fără posibilitatea aplicării dispoziţiilor privind recunoaşterea vinovăţiei, în sensul reducerii cu încă o treime a maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Cauzele legale de reducere a pedepsei din reglementarea anterioară, respectiv dispoziţiile privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei – art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală,art. 16 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, regăsite şi în dispoziţiile legale în vigoare, art. 367 alin. (5) din Codul penal,art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, acţionează succesiv asupra pedepsei şi îşi produc efecte fiecare în parte, însă sunt incidente numai în cursul judecăţii, nu şi după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, chiar dacă intervine o lege penală mai favorabilă.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

În cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens, Tribunalul Prahova este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti împotriva Sentinţei penale nr. 545 din 27 februarie 2014, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, chestiunea de drept, cu care a fost sesizată instanţa supremă, nu a primit încă rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, iar soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate, Înalta Curte a procedat la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Textul legal prevede imperativ când operează reducerea pedepsei închisorii sau amenzii, atunci când intervine o lege mai favorabilă după o hotărâre definitivă de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei – anume când pedeapsa definitivă aplicată depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

În această situaţie, pedeapsa aplicată se reduce până la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Conform art. 187 din Codul penal, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege, care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Coroborând dispoziţiile legale enunţate reiese cu evidenţă că pedeapsa aplicată prin hotărâre definitivă se reduce, în acest caz, până la maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta nouă în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorare a pedepsei.

Aşadar, operează o singură reducere a pedepsei, fără posibilitatea aplicării succesive a dispoziţiilor privind recunoaşterea infracţiunii, în sensul reducerii cu încă o treime a maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Prin Decizia nr. 1 din 14.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală a statuat, privitor la pedepsele definitive, că prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. În concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6 din Codul penal, a unei sancţiuni definitive aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului special prevăzut de legea nouă, în toate situaţiile numai până la maximul special prevăzut de noua lege.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 320¹alin. 1 şi 7 din Codul de procedură penală anterior, asupra pedepselor definitive, în situaţia prevăzută de art. 6 din Codul penal, se reţin următoarele:

Prin deciziile nr. 1.483 şi 1.470 din 8.11.2011, Curtea Constituţională a României a statuat că dispoziţiile art. 320¹din Codul de procedură penală – acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ce au o dublă natură – procesuală şi de drept material, sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În acord cu deciziile nr. 1.470/8.11.2011 şi nr. 1.483/8.11.2011 ale Curţii Constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative a prevăzut în art. XI că, în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanţă începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, dispoziţiile art. 320¹din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.

Aşadar, prevederile art. 320¹din Codul de procedură penală anterior se aplică până la începerea cercetării judecătoreşti, iar în situaţii tranzitorii (recunoaşterea vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi – anterior Legii nr. 202/2010, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit legii noi – după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 care a introdus art. 320¹din Codul de procedură penală anterior), până la primul termen de judecată cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011.

Prin urmare, cauza specială de reducere a pedepsei – art. 320¹din Codul de procedură penală anterior – se aplică numai în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive (în situaţii tranzitorii), şi nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile în faza executării. Nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice – unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Ca atare, nu există niciun argument juridic pentru ca, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin intervenirea unei legi mai favorabile, care prevede o pedeapsă mai uşoară decât sancţiunea aplicată şi care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, să opereze succesiv reducerea pedepsei – iniţial până la maximul special prevăzut de legea nouă şi apoi reducerea acestui maxim cu încă o treime ca urmare a judecării cauzei în fond prin aplicarea dispoziţiilor art. 320¹din Codul de procedură penală anterior.

De altfel, prin Decizia nr. 7 din 26 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită“ se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată.

De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 26 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.