În Monitorul Oficial nr. 284 din 17 aprilie a.c. a fost publicată Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 octombrie 2013 în Cauza Hogea împotriva României (Cererea nr. 31.912/04).
În extras:
În Cauza Hogea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 8 octombrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 31.912/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petrică Hogea (reclamantul), a sesizat Curtea la 21 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de S. Răduleţu, avocat în Craiova. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în măsura în care, după ce a fost achitat în primă instanţă şi, respectiv, în apel, a fost condamnat penal prin Hotărârea din 26 februarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, fără o nouă administrare nemijlocită a probelor şi fără să fie ascultat în persoană.
4. La 23 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I.Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1969 şi locuieşte în Râşnov.
A.Originea cauzei
6. La 30 mai 2000, în cadrul procesului de privatizare a Societăţii Comerciale ECTRANSPORT – S.A. (societatea E.), Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) a organizat o licitaţie publică cu strigare.
7. Trei persoane juridice au fost admise să participe la licitaţie, şi anume Societatea Comercială EREBIA– S.R.L., reprezentată de reclamant, Societatea Comercială „Maftei Construct“, reprezentată de M.M., şi Asociaţia salariaţilor şi a pensionarilor societăţii E. (Programul acţionarilor salariaţi – PAS), reprezentată de reprezentanţii sindicali P.C., S.S. şi T.I. În prealabil, PAS a împrumutat de la reclamant o parte din suma necesară pentru a depune garanţia de participare la licitaţie, prevăzută de lege.
8. Reclamantul a iniţiat întâlniri şi negocieri separate cu M.M., P.C. şi S.S. În urma discuţiilor avute a fost elaborată o convenţie conform căreia, indiferent cine era participantul care câştiga licitaţia, un procent de 7,5% din acţiuni urma a fi cedat către PAS, iar folosinţa unei părţi din activele societăţii E. urma a reveni societăţii administrate de M.M.
9. La 30 mai 2000, înainte de începerea licitaţiei, reclamantul, P.C. şi T.I. au semnat convenţia respectivă. M.M. a semnat convenţia ulterior, în lipsa reclamantului, şi i-a adăugat o clauză finală conform căreia „s-a convenit de comun acord că M.M. nu va mai participa la licitaţie“.
10. P.C., T.I., S.S. şi reclamantul au fost prezenţi în sală în timpul licitaţiei. Dat fiind că niciunul dintre participanţi nu a oferit preţul de pornire cerut, comisia de licitaţie a scăzut preţul succesiv. Atunci când preţul a atins nivelul minim permis de lege, respectiv jumătate din preţul de pornire, reclamantul a făcut o ofertă şi a câştigat licitaţia.
B.Procedura penală împotriva reclamantului
11. La o dată neprecizată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a început urmărirea penală faţă de reclamant pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de înşelăciune – prevăzută la art. 215 alin. (1) şi (3) din Codul penal. Reclamantul era bănuit de încheierea, în contextul licitaţiei publice din 30 mai 2000, a unor înţelegeri frauduloase cu ceilalţi participanţi la licitaţie în vederea cumpărării societăţii E. la preţul cel mai mic posibil.
12. Parchetul a audiat diverşi martori. A avut loc o confruntare între reclamant şi M.M. pentru a clarifica împrejurările în care acesta din urmă adăugase clauza finală la convenţie (supra, pct. 9). Din procesul-verbal întocmit cu această ocazie reiese că M.M. a declarat că a scris clauza finală în prezenţa martorilor V.M., T.M. şi P.E., după ce reclamantul semnase documentul.
13. Prin rechizitoriul din 28 august 2001, parchetul I-a trimis în judecată pe reclamant în faţa Judecătoriei Braşov, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
1.Achitarea reclamantului de către prima instanţă şi instanţa de apel
14. La cererea reclamantului, cauza a fost strămutată la Judecătoria Alba Iulia. APAPS şi Ministerul Finanţelor s-au constituit părţi civile în această procedură.
15. Judecătoria I-a audiat pe reclamant, care a negat faptele de care era acuzat.
16. Interogaţi de instanţă, T.I., P.C. şi S.S. au declarat că participaseră la licitaţie cu intenţia de a o câştiga, că scopul convenţiei încheiate între participanţi nu era de a eluda prevederile legale şi că nu avuseseră intenţia de a „truca“ vânzarea. Aceştia doreau în special să sporească rolul PAS în administrarea societăţii, indiferent de rezultatul licitaţiei.
17. M.M. a declarat instanţei că introdusese clauza finală în textul convenţiei cu acordul celorlalţi participanţi la licitaţie.
18. S-au efectuat două expertize pentru a stabili valoarea eventualului prejudiciu suferit de stat. Expertizele au stabilit că exista o diferenţă între preţul estimat şi cel obţinut efectiv în procesul de privatizare, fără ca această diferenţă să constituie un prejudiciu.
19. Dezbaterile au avut loc la data de 20 ianuarie 2003. Prin Hotărârea din 27 ianuarie 2003, judecătoria a pronunţat achitarea reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, motivând că, potrivit probelor aflate la dosar, elementul material şi cel intenţional ale infracţiunii nu fuseseră dovedite, şi a respins pretenţiile părţilor civile. Instanţa a considerat că, pentru a dovedi existenţa înşelăciunii în dauna statului, trebuia dovedită înţelegerea frauduloasă dintre participanţii la licitaţie în scopul eludării prevederilor legale în vigoare. Or, potrivit rechizitoriului, M.M., S.S. şi T.I. nu îl ajutaseră pe reclamant să obţină cel mai mic preţ posibil, astfel încât realitatea infracţiunii nu fusese dovedită. Instanţa a mai reţinut că prin cele două expertize realizate se constatase că vânzarea la licitaţie se desfăşurase cu respectarea prevederilor legale şi a considerat că din convenţia încheiată între participanţi nu reieşea intenţia semnatarilor de a diminua preţul de vânzare. Instanţa s-a bazat pe declaraţiile martorilor T.I., P.C., S.S. şi pe cea a lui M.M., făcută cu ocazia confruntării acestuia cu reclamantul (supra, pct. 12), pe înscrisuri şi pe rapoartele de expertiză întocmite în speţă.
20. APAPS şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba (parchetul) au declarat apel. Prin Hotărârea din 22 septembrie 2003, Tribunalul Alba a respins apelul şi a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă.
2.Condamnarea reclamantului de către instanţa de recurs
21. Parchetul şi APAPS au declarat recurs.
22. Dezbaterile au avut loc la data de 12 februarie 2004. Au fost audiate pledoariile susţinute de avocatul reclamantului şi de procuror. Parchetul susţinea că probele aflate la dosar indicau că reclamantul, prin manevre frauduloase, s-a asigurat în prealabil de posibilitatea câştigării licitaţiei publice din 30 mai 2000 la preţul cel mai mic posibil. Avocatul reclamantului a solicitat respingerea recursului şi confirmarea hotărârilor pronunţate în cauză. Acesta a făcut totodată trimitere la concluziile scrise pe care le depusese la dosar.
23. Reclamantul, deşi era prezent la şedinţa de judecată, nu a fost audiat personal de către instanţă. Nu s-a administrat niciun mijloc de probă. Reclamantul, care a avut ultimul cuvântul, s-a declarat nevinovat şi a achiesat concluziilor avocatului său.
24. Prin Hotărârea definitivă din 26 februarie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia a desfiinţat hotărârile pronunţate de instanţele de grad inferior în legătură cu acuzaţia de înşelăciune. În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală (C. proc. pen.), în urma examinării probelor aflate la dosar, curtea de apel l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare. Instanţa a hotărât că, în contextul licitaţiei pentru societatea E., reclamantul înşelase APAPS folosindu-se de manevre frauduloase pentru a putea dobândi capitalul societăţii E. la un preţ foarte mic în raport cu preţul iniţial. În această privinţă, instanţa a reţinut că reclamantul convinsese PAS şi pe M.M. să nu supraliciteze în momentul vânzării. De asemenea, acesta se asigurase de participarea lor la licitaţie ca să nu fie unicul ofertant, caz în care preţul de pornire nu putea fi scăzut în mod legal. Reclamantul împrumutase o sumă de bani PAS pentru a se asigura de participarea acestuia la licitaţie şi a promis că va investi în societate. Acesta promisese martorului M.M. să îi transfere folosinţa unei părţi din activele societăţii E. ulterior câştigării licitaţiei. Curtea de apel a considerat că prejudiciul suferit de APAPS era rezultatul diferenţei dintre preţul de pornire şi preţul de adjudecare şi l-a obligat pe reclamant la plata a 1.765.613.500 ROL către APAPS, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.
25. Pe numele reclamantului s-a emis un mandat de arestare în vederea executării pedepsei, însă nu a fost pus în executare, deoarece reclamantul se sustrăsese de la executarea pedepsei.
3.Redeschiderea procedurii în urma unei contestaţii în anulare
26. La 12 septembrie 2006, în temeiul noului art. 386 lit. e) C. proc. pen., reclamantul a introdus contestaţie în anulare împotriva Hotărârii din 26 februarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia. Acesta susţinea că instanţa de recurs l-a condamnat fără să îl asculte personal şi fără să verifice nemijlocit mijloacele de apărare de fond.
27. Prin Hotărârea din 24 octombrie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia a admis în principiu cererea de contestaţie în anulare şi a amânat termenul de judecată. Instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate prin Hotărârea din 26 februarie 2004.
28. Prin Hotărârea definitivă din 30 ianuarie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia a admis contestaţia în anulare a reclamantului, a desfiinţat Hotărârea din 26 februarie 2004 şi a dispus rejudecarea recursului. În acest scop, curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a fost ascultat în persoană, astfel cum se impunea prin noul art. 38516 C. proc. pen., precum şi prin jurisprudenţa Curţii (Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/1995, CEDO 2000-VIII).
29. Cauza a fost amânată de mai multe ori la cererea avocatului reclamantului, din cauza imposibilităţii sale de a se prezenta în faţa curţii sau din cauza absenţei reclamantului de la şedinţă.
30. La 5 februarie 2008, reclamantul a compărut în faţa curţii de apel, care l-a ascultat în şedinţă publică. Avocatul reclamantului şi reprezentantul parchetului şi-au prezentat concluziile. Curtea de apel nu a ascultat niciun martor.
31. Curtea de apel a trecut la deliberarea cauzei şi a amânat pronunţarea din cauza complexităţii cauzei.
32. Prin Hotărârea definitivă din 14 februarie 2008, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., curtea de apel a admis recursul parchetului, a desfiinţat parţial hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel şi, rejudecând cauza, l-a condamnat pe reclamant pentru înşelăciune la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendare. Instanţa a precizat că probele aflate la dosar indicau că reclamantul, folosind manevre frauduloase, s-a asigurat de participarea lui M.M. şi PAS la licitaţie, pe care îi convinsese să nu supraliciteze ca să nu depăşească preţul pe care reclamantul intenţiona să îl ofere.
II.Dreptul intern relevant
33. Dispoziţiile relevante din C. proc. pen. în vigoare la data săvârşirii faptelor, precum şi modificările aduse prin Legea nr. 356/2006 şi intrate în vigoare la 7 septembrie 2006 sunt descrise în Cauza Flueras împotriva României (nr. 17.520/04, pct. 30–31, 9 aprilie 2013).
ÎN DREPT
I.Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie
34. În prezenta cauză, reclamantul pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat de instanţa de recurs fără să fie ascultat şi fără administrarea nemijlocită de probe, deşi fusese achitat de instanţele de grad inferior pe baza aceloraşi probe. Acesta invocă art. 6 din Convenţie.
35. Curtea consideră că acuzaţiile reclamantului trebuie să fie examinate doar din perspectiva art. 6 §1 din Convenţie (Sigurpor Arnarsson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, pct. 29 in fine, 15 iulie 2003, şi Găitănaru împotriva României, nr. 26.082/05, pct. 19, 26 iunie 2012), partea relevantă a acestei dispoziţii fiind redactată după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil
A.Cu privire la admisibilitate
36. Guvernul susţine că reclamantul şi-a pierdut calitatea de victimă ca urmare a redeschiderii procedurii penale în ianuarie 2007. În cadrul noii judecăţi, reclamantul ar fi beneficiat de toate garanţiile procedurale prevăzute de art. 6 §1 din Convenţie.
37. Reclamantul contestă acest argument. Deşi recunoaşte că a fost ascultat de instanţa de recurs în urma redeschiderii procedurii, acesta se consideră încă victimă din cauză că instanţa respectivă, care l-a condamnat pentru prima dată, nu a examinat nemijlocit probele.
38. Curtea consideră că excepţia respectivă este strâns legată de fondul capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 6 din Convenţie, deoarece aprecierea calităţii de victimă ţine în mare măsură de încadrarea juridică a celei de a doua proceduri ca procedură distinctă sau ca parte din aceeaşi acţiune penală [a se vedea, în acest sens, Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, pct. 40 şi următoarele, 2 noiembrie 2010, şi Flueraş, citată anterior, pct. 36]. Prin urmare, este necesar ca excepţia să fie unită cu fondul cauzei.
39. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere formulat de reclamant nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B.Cu privire la fond
1.Argumentele părţilor
a)Guvernul
40. Guvernul susţine, în principal, că desfiinţarea Hotărârii de condamnare din 26 februarie 2004, cu motivarea că instanţa de recurs nu îl ascultase pe reclamant, şi că însăşi organizarea unui nou proces constituie în sine o recunoaştere expresă a încălcării pretinse de reclamant şi o reparaţie suficientă pentru această încălcare. În sprijinul acestei teze, Guvernul subliniază că prezenta cauză diferă de Cauza Constantinescu, citată anterior, în care instanţele nu au recunoscut nici în mod expres, nici în substanţă, încălcarea invocată de reclamant. În plus, Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a suferit nicio privare de libertate deoarece mandatul de arestare emis pe numele acestuia nu a putut fi pus în executare. Guvernul subliniază că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii finalizate prin Hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia din 14 februarie 2008, ţinând seama de faptul că acesta a fost prezent la dezbateri şi a fost audiat de instanţa de recurs. Guvernul mai subliniază că reclamantul a omis să solicite, în cadrul noii proceduri, administrarea unor probe noi sau readministrarea probelor prezentate în cadrul primului recurs judecat. De asemenea, Guvernul solicită Curţii ca, atunci când examinează temeinicia prezentei cauze, să pună în balanţă omisiunea reclamantului de a informa Curtea că a introdus contestaţie în anulare, care a fost soluţionată favorabil.
b)Reclamantul
41. Reclamantul consideră că redeschiderea procedurii nu a permis repararea încălcării invocate. Acesta consideră că Hotărârea din 30 ianuarie 2007 nu reprezintă nicio recunoaştere explicită sau în substanţă a încălcării drepturilor sale, nicio reparaţie pentru încălcarea denunţată. În această privinţă, reclamantul susţine că hotărârea sus-menţionată se referă la dreptul reclamantului de a fi ascultat personal de către instanţa de recurs, fără să menţioneze însă dreptul său de a nu fi condamnat pentru prima dată de către instanţa de recurs fără administrarea nemijlocită a probelor. Acesta precizează că, în măsura în care fusese achitat de către instanţele de grad inferior, era de competenţa parchetului să solicite ori a curţii de apel să procedeze din oficiu la readministrarea probelor în caz de condamnare, cu atât mai mult cu cât instanţa avea această posibilitate, în măsura în care acţiona în calitate de instanţă de fond cu competenţă deplină.
42. Reclamantul remarcă totodată că, în dreptul intern, nu a primit nicio despăgubire pentru condamnarea sa nelegală prin Hotărârea din 26 februarie 2004 şi că Hotărârea din 30 ianuarie 2007 nu poate constitui o reparaţie corespunzătoare pentru prejudiciul său.
2.Motivarea Curţii
a)Cu privire la calitatea de victimă în urma redeschiderii procedurii
43. Curtea reaminteşte, în primul rând, că sistemul european de protecţie a drepturilor omului se bazează pe principiul subsidiarităţii. Statele trebuie să aibă posibilitatea de a remedia încălcările produse înainte de examinarea de către Curte a capătului de cerere respectiv. Cu toate acestea, „principiul subsidiarităţii nu implică renunţarea la orice control cu privire la rezultatul obţinut ca urmare a utilizării căii de atac interne“ [Giuseppe Mostacciuolo împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 65.102/01, pct. 81, 29 martie 2006]. În plus, principiul subsidiarităţii nu trebuie interpretat astfel încât să li se permită statelor să se sustragă jurisdicţiei Curţii.
44. Redeschiderea procedurii nu poate fi considerată în mod automat ca reprezentând în sine o reparaţie suficientă de natură a înlătura calitatea de victimă a reclamantului. Pentru a stabili dacă reclamantul îşi păstrează această calitate sau nu, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său, inclusiv cea ulterioară redeschiderii. Această abordare permite stabilirea unui echilibru între principiul subsidiarităţii şi eficacitatea mecanismului Convenţiei. Pe de o parte, statul poate să redeschidă şi să reexamineze cauze penale pentru a remedia încălcările art. 6 din Convenţie. Pe de altă parte, noua procedură trebuie să fie desfăşurată cu celeritate şi cu respectarea garanţiilor prevăzute ia art. 6 din Convenţie. Datorită acestei abordări, procedura ulterioară redeschiderii nu se poate sustrage controlului Curţii, astfel menţinându-se eficacitatea dreptului de recurs individual (Sakhnovski, citată anterior, pct. 83). Prin urmare, în prezenta speţă reclamantul se poate pretinde încă victimă în sensul art. 34 din Convenţie. În consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern (Flueraş, citată anterior, pct. 46–49).
45. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă procedura desfăşurată ulterior redeschiderii a respectat cerinţele caracterului echitabil în sensul art. 6 §1 din Convenţie.
b)Cu privire la clarificarea aspectului dacă reclamantul a beneficiat de un proces echitabil
46. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în privinţa procedurilor de apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul atribuit instanţei de apel în ordinea juridică naţională. Atunci când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competenţelor instanţei de apel, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia şi, mai ales, de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-I).
47. Pe de altă parte, Curtea a hotărât că atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept, şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (a se vedea Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, seria A, nr. 134, pct. 32; Constantinescu, citată anterior, pct. 55; şi, mutatis mutandis, Igual Coli împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 36, 10 martie 2009, şi Almenara Alvarez împotriva Spaniei, nr. 16.096/08, pct. 42, 25 octombrie 2011).
48. Curtea reaminteşte, de asemenea, că admisibilitatea probelor este o chestiune ce ţine în primul rând de reglementările interne, că – în principiu – instanţele naţionale au obligaţia de a aprecia probele obţinute de acestea, precum şi că rolul încredinţat Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [Garda Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, „deşi, în principiu, este de competenţa instanţei naţionale să se pronunţe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor […], circumstanţe excepţionale ar putea determina Curtea să concluzioneze că neascultarea unei persoane ca martor este incompatibilă cu art. 6“(Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A, nr. 158).
49. Revenind la faptele cauzei, Curtea observă în primul rând că, după redeschiderea procedurii în 2007, reclamantul a fost ascultat de către Curtea de Apel Alba Iulia. Pe de altă parte, reclamantul a fost condamnat de curtea de apel fără o nouă audiere a martorilor. Prin urmare, pentru a stabili dacă a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie este necesar să se examineze rolul Curţii de Apel Alba Iulia şi natura problemelor asupra cărora aceasta trebuia să se pronunţe.
50. Curtea observă că, în speţă, întinderea competenţelor instanţelor de recurs este definită la art. 38515 şi 38516 C. proc. pen. Conform art. 38515, curtea de apel, judecând recursul, nu era obligată să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 14 februarie 2008, curtea de apel a admis recursul parchetului, a desfiinţat Hotărârea judecătoriei din 27 ianuarie 2003 şi Decizia tribunalului din 22 septembrie 2003 şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond.
51. Conform dispoziţiilor legale citate anterior, rezultă de aici că procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură completă, care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond, curtea de apel fiind obligată să se pronunţe atât cu privire la faptele cauzei, cât şi în drept. Instanţa de recurs putea fie să decidă confirmarea achitării reclamantului, fie să îl declare vinovat, după ce a realizat o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în cauză, administrând, după caz, mijloace de probă. În plus, aspectele pe care curtea de apel a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa cu privire la vinovăţia reclamantului aveau un caracter faptic în esenţă. Era în discuţie să se stabilească dacă reclamantul îi determinase pe ceilalţi participanţi la licitaţie să colaboreze pentru a determina împreună scăderea preţului de vânzare în detrimentul statului (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 39, 8 martie 2007, şi Găitănaru, citată anterior, pct. 30).
52. Curtea reţine că achitarea iniţială a reclamantului de către Judecătoria Alba Iulia, menţinută în apel de către Tribunalul Alba, a avut loc după audierea mai multor martori (supra, pct. 16 şi 17). Aceste instanţe au considerat că mărturiile şi înscrisurile aflate la dosar nu erau suficiente pentru a stabili vinovăţia reclamantului. Pentru a pronunţa hotărârile, instanţele au ţinut seama în principal de declaraţiile lui P.C., T.I. şi S.S., precum şi de declaraţiile luate în timpul confruntării dintre M.M. şi reclamant. Pentru condamnarea reclamantului, instanţele de recurs nu dispuneau de nicio informaţie nouă şi s-au bazat exclusiv pe probele aflate la dosar. Prin urmare, Curtea de Apel Alba Iulia şi-a motivat hotărârea de condamnare doar în temeiul declaraţiilor scrise obţinute de parchet şi al notelor de şedinţă ale judecătoriei, care relatau declaraţiile martorilor. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile instanţelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant în special pe baza declaraţiilor făcute de aceşti martori în cursul şedinţelor desfăşurate în faţa lor. Deşi este de competenţa instanţei de recurs să aprecieze diversele informaţii obţinute, precum şi pertinenţa celor pe care reclamantul doreşte să le prezinte, este la fel de adevărat că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza aceloraşi mărturii care au determinat primele instanţe să îl achite. În aceste condiţii, omisiunea audierii martorilor de către Curtea de Apel Alba Iulia înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat semnificativ dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004, Găitănaru, citată anterior, pct. 32, şi Flueraş, citată anterior, pct. 58–59).
53. În cele din urmă, în măsura în care Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a solicitat curţii de apel readministrarea probelor, Curtea consideră că instanţa de recurs era obligată să adopte din oficiu măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamantul nu a solicitat acest lucru în mod expres (a se vedea, mutatis mutandis, Botten, citată anterior, pct. 53, şi Dănilă, citată anterior, pct. 41). De asemenea, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, faptul că reclamantul nu a informat-o prompt despre redeschiderea procedurii nu dovedeşte intenţia acestuia de a induce Curtea în eroare pentru a o împiedica să se pronunţe, în speţă, în deplină cunoştinţă de cauză (a se vedea, a contrario, Predescu împotriva României, nr. 21.447/03, pct. 25–27, 2 decembrie 2008).
54. Curtea consideră că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunţată fără audierea martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, contravine cerinţelor unui proces echitabil. Prin urmare, în speţă, a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie.
II.Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
55. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“
A.Prejudiciu
56. Reclamantul solicită „suma forfetară“ de 1 000 000 euro (EUR) pentru prejudiciul material şi prejudiciul moral suferite, reprezentând „suferinţele fizice şi psihice“ cauzate de condamnarea sa la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare şi de „atitudinea autorităţilor interne care nu au recunoscut expres sau în substanţă încălcarea drepturilor sale şi nu au reparat încălcarea“.
57. Guvernul precizează că reclamantul a omis să exprime în cifre şi să justifice cererile sale pentru reparaţie echitabilă. Acesta apreciază că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat şi eventuala încălcare a Convenţiei şi consideră că o eventuală constatare a încălcării Convenţiei ar putea constitui, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă. Acesta adaugă în final că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
58. Curtea subliniază că, în speţă, unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel Alba Iulia. Referitor la cererea făcută cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, Curtea reţine că aceasta nu a fost nici exprimată clar în cifre, nici dovedită. Prin urmare, nu se acordă nicio sumă cu acest titlu.
59. În mod cert, Curtea nu poate emite speculaţii asupra posibilului rezultat al procesului în cazul în care garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţie ar fi fost respectate, dar apreciază că este rezonabil să considere că persoana în cauză a suferit pierderea unei şanse reale în procesul respectiv [Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, pct. 80, CEDO 1999-II]. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
60. De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană fizică, precum în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (Gengel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privinţă, Curtea reţine că art. 4081C. proc. pen. permite revizuirea unei hotărâri pronunţate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, de asemenea, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, pct. 98, 29 martie 2007; şi Găitănaru, citată anterior, pct. 44).
B.Cheltuieli de judecată
61. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.
C.Dobânzi moratorii
62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. uneşte cu fondul excepţia preliminară ridicată de Guvern cu privire la calitatea de victimă a reclamantului şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 octombrie 2013, în temeiul art. 77 §2 şi §3 din regulament.
PREŞEDINTE
JOSEP CASADEVALL
Grefier,
Santiago Quesada