RIL admis. Decizia ICCJ nr. 1/2014 privind prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011

[…] dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil“, şi pe interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 223 din acelaşi act normativ.

Întrucât regulile de invocare a prescripţiei ţin de domeniul regimului procedural al acesteia, fiind – din această cauză – de imediată aplicare, acestea sunt deplin aplicabile în acele litigii începute după data intrării în vigoare a Codului civil.

S-a spus că o interpretare contrară ar nega caracterul şi efectul novator al dispoziţiilor din Codul civil care au reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată, aşadar total diferit faţă de reglementarea anterioară dată aceleiaşi instituţii juridice de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat.

4. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa

Nu a fost exprimată o opinie asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanţe, de către acest titular al sesizării.

5. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Evidenţiind diferenţele majore de concepţie dintre Legea nr. 287/2009 privind Codul civil şi Decretul nr. 167/1958, republicat, în reglementarea instituţiei juridice a prescripţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut, în punctul de vedere exprimat asupra recursului în interesul legii, că interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 5, 201 şi 223 din Legea nr. 71/2011, precum şi ale art. 6 alin. (4) din Codul civil conduce la concluzia că prevederile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil, referitoare la invocarea prescripţiei extinctive, nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispoziţiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare, în timp ce dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, rămân aplicabile în privinţa prescripţiilor extinctive care au început să curgă în perioada cât acest act normativ a fost în vigoare, chiar dacă procesul a început după data de 1 octombrie 2011.

Pentru a ajunge la această concluzie s-a susţinut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituţia juridică a prescripţiei este dată de dispoziţiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi de acelea ale art. 6 alin. (4) din Codul civil.

În acord cu aceste dispoziţii legale, prescripţiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 şi neîmplinite până la această dată, reprezentând situaţii juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacţie principiului respectării aşteptărilor legitime ale părţilor.

Excepţiile de la această regulă – ce dau expresie revenirii la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) din Codul civil şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil – au fost expres şi limitativ instituite prin art. 202 şi art. 203 din Legea nr. 71/2011, care se referă la cazurile de suspendare prevăzute de art. 2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil, respectiv la cazul de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil.

Faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu conţin nicio distincţie, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus şi având în vedere sintagma „în întregime“ conţinută de art. 6 alin. (4) din Codul civil, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a Codului civil.

De asemenea, s-a arătat că, dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare, rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil, constituind facta praeterita, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit.

S-a susţinut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că această soluţie rezultă şi din aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 6 alin. (1) teza a II-a din Codul civil, precum şi dintr-o interpretare per a contrarie a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu pot conduce la înlăturarea regulii consacrate prin art. 201 din aceeaşi lege, întrucât aplicarea acestora este condiţionată de lipsa unor prevederi exprese contrare. Or, art. 201 conţine chiar astfel de dispoziţii contrare, fiind lipsit de relevanţă, din perspectiva problemei de drept analizate, faptul că procesul a început după data de 1 octombrie 2011.

Tot astfel, nici prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce dau expresie principiului aplicării imediate a legii noi cu privire la facta pendentia, nu ar putea conduce la o concluzie contrară celei susţinute de orientarea jurisprudenţială majoritară, întrucât acestea constituie dispoziţii tranzitorii cu caracter general, aplicabile doar în măsura în care în cuprinsul aceluiaşi act normativ nu se regăsesc dispoziţii speciale, cum este cazul prevederilor art. 201 referitoare la prescripţie.

Art. 6 alin. (4) din Codul civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu fac decât să instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia.

6. Doctrina în materie

Este de menţionat astfel că, atât cu prilejul analizei dispoziţiilor tranzitorii ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cât şi a aceleia vizând soluţiile legislative oferite de art. 6 din Codul civil materiei relative la aplicarea legii civile în timp, doctrina recentă a menţionat, între exemplele de ultraactivitate (supravieţuire) a legii vechi, ca excepţii de la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (5) şi (6) din Codul civil, ori ca aplicaţii ale principiului neretroactivităţii consacrat prin art. 3–5 din Legea nr. 71/2011, cazul prescripţiilor începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 [Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole (art. 1–2664), Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012, pag. 9; M. Nicolae, Codex Juris Civilis. Noul Cod civil, ediţie critică, tomul 1, Universul juridic, Bucureşti, 2012, pag. 25; M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp, în materie civilă în lumina Noului Cod civil, Universul juridic, Bucureşti, 2013, pag. 499 şi urm., pag. 529].

În mod specific, într-o monografie destinată studiului conflictului de legi în timp (în lumina Codului civil), s-a precizat că aplicarea imediată a legii noi prescripţiilor începute şi neîmplinite, sub cuvânt că acestea ar reprezenta situaţii în curs, este discutabilă deoarece legea nouă, modificând sau suprimând prescripţiile născute înainte de intrarea sa în vigoare, înlătură parţial sau total efectele legii vechi deja produse, fiind astfel parţial retroactivă. Aceasta întrucât a atribui unui fapt deja consumat – încheierea unui act juridic ori săvârşirea unui fapt juridic stricto sensu –, chiar şi pentru viitor, alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii lor înseamnă a modifica ori suprima aceste efecte în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu ale celei vechi, normal şi natural aplicabilă. Or aceasta nu s-ar putea realiza decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea ce în prezent este inadmisibil. (M. Nicolae, „Contribuţii la studiul …“ precitat anterior, pag. 499 şi urm.; ca exemple de atribuire a unor alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare, au fost menţionate: posibilitatea ca legea nouă să instituie sau să suprime prescripţia, să mărească ori să micşoreze termenele de prescripţie, să modifice condiţiile (regimul) prescripţiei, sub aspectul începutului prescripţiei, cauzelor de suspendare, întrerupere sau repunere în termen; ibidem).

Întrucât aplicarea legii noi prescripţiilor începute şi neîmplinite este afectată de retroactivitate, singura soluţie posibilă este aplicarea în continuare a legii vechi care, se spune, în acest moment ultraactivează (supravieţuieşte).

Potrivit aceluiaşi autor, acest sistem este nu numai unul simplu, presupunând aplicarea unei singure legi, ci şi unul sigur, dând satisfacţie principiului securităţii juridice şi principiului preeminenţei dreptului, dar şi echitabil, menţinând echilibrul dintre părţi în aşa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să invoce în beneficiul său prevederile legii noi.

De asemenea, a fost analizată şi posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu excepţia de prescripţie extinctivă pentru prescripţiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958, autorii subliniind că răspunsul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziţie specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) din Codul civil, care nu face vreo distincţie între dispoziţiile de drept material şi cele procesuale în materia prescripţiei. (G. Boroi, C.A. Anghelescu, „Curs de drept civil. Partea generală, ediţia a 2-a revizuită şi adăugită; Editura Universitară; 2012, pag. 29).

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În cazuistica deciziilor Curţii Constituţionale problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti nu se regăseşte abordată în mod direct, ci doar de o manieră implicită.

Astfel, prin Decizia nr. 389 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 22 noiembrie 2013, în care Curtea Constituţională a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum şi ale ârt. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) şi (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538,art. 2.541 şi art. 2.542 din Codul Civil, aceasta a arătat – cu privire la articolele din Codul civil criticate – că „nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia, deoarece, potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Codul civil, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, iar Sentinţa civilă nr. 674 din 5 martie 2008, care reprezintă titlul executoriu (…) este anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil“.

În consecinţă, Curtea, făcând trimitere la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi la condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, de a viza legi sau ordonanţe ori dispoziţii din legi sau ordonanţe în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului, a decis în sensul respingerii excepţiei ce viza neconstituţionalitatea dispoziţiilor Codului civil, ca inadmisibilă.

8. Asupra regularităţii învestirii

Titularilor sesizării – Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – li s-a recunoscut prin lege dreptul de a formula o sesizare în vederea promovării recursului în interesul legii, în temeiul dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă.

Sesizările formulate au evidenţiat ivirea unei probleme de drept ce a fost rezolvată neunitar de către instanţe şi care ţine de succesiunea legii civile în timp şi de chestiunea raportului între normele generale şi cele speciale, în funcţie de câmpul de aplicare a acestora, în materia specifică de reglementare a instituţiei prescripţiei extinctive.

Având în vedere hotărârile judecătoreşti anexate, din care rezultă că aceeaşi problemă de drept a primit soluţionări diferite prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, se constată existenţa unei jurisprudenţe neunitare şi, implicit, îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, pentru promovarea recursului în interesul legii.

9. Raportul asupra recursului în interesul legii

Raportul asupra recursurilor în interesul legii, întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

10. Înalta Curte

Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Textele de lege ce au generat practica neunitară: Art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat:

„Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris.“

Art. 6 alin. (4) din Codul civil:

„Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.“

Art. 2.512 din Codul civil – invocarea prescripţiei de partea interesată:

„(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.

(2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.

(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.“

Art. 2.513 din Codul civil – momentul până la care se poate invoca prescripţia:

„Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate“.

Art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

„(1) Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.“

Art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

„Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.“

Art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

„Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare ia data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.“

Aşa cum s-a menţionat deja, opiniile divergente ale instanţelor au avut ca punct de pornire interpretarea şi aplicarea normelor cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, precum şi a celor proprii Codului civil însuşi, în partea lor privitoare la regimul juridic al prescripţiilor începute şi împlinite ori al acelora neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, 1 octombrie 2011.

Nu mai puţin, formarea unor opinii divergente a fost favorizată de diferenţa de concepţie şi de tratament juridic cu care a fost abordată instituţia juridică a prescripţiei extinctive de către legiuitorul actual – cel al Codului civil din 2009, spre deosebire de cel trecut, sub reglementarea dată prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat.

Astfel, sub reglementarea Decretului nr. 167/1958, republicat – în vigoare până la 1 octombrie 2011, prescripţia extinctivă a fost concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, şi cele ale art. 18, care instituiau obligaţia instanţelor de judecată şi a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul ia acţiune sau la executare silită este prescris, constituind cele mai pregnante caracteristici în acest sens.

Reglementarea prin norme imperative a prescripţiei extinctive, dar şi conţinutul normativ al art. 18 din decret au determinat recunoaşterea şi consacrarea caracterului absolut al excepţiei procesuale de fond, peremptorii, a prescripţiei extinctive, ce putea fi ridicată din oficiu de instanţă/organul arbitral, în orice fază procesuală, dar, în aceleaşi condiţii, şi de partea interesată.

Într-o viziune diametral opusă, legiuitorul actual a reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecinţele asupra duratei termenelor de prescripţie, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părţilor, recunoaşterii posibilităţii renunţării la prescripţie ori a încheierii de convenţii prin care să se modifice cursul prescripţiei, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condiţiilor şi limitelor procedurale în care excepţia prescripţiei ar putea fi invocată etc.

Indiscutabil, caracterul relativ al excepţiei prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie, rezultă din conţinutul art. 2.512 şi art. 2.513 din Codul civil, care prevăd că prescripţia nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicţie competent, ea putând fi opusă, numai în primă instanţă sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant sau de persoanele menţionate de art. 2.514 din Codul civil.

Problema dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, instanţele de judecată, din oficiu, ori părţile interesate mai pot invoca, în orice fază procesuală, excepţia prescripţiei extinctive atunci când prescripţiile au început înainte de 1 octombrie 2011 constituie o chestiune de drept intertemporal a cărei dezlegare se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 201, situat în cap. VIII „Dispoziţii cu privire la cartea a VI-a «Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor» a Codului civil“ – Secţiunea 1 „Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a «Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor» a Codului civil“ din Legea nr. 71/2011.

Potrivit acestei norme, „prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit“.

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei – fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice – nu pot ataşa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.

Aceeaşi soluţie legislativă a fost consacrată şi prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora „Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit“.

Este de precizat că, deşi invocat ca temei legal pentru multe din soluţiile instanţelor ce au conturat opinia majoritară, art. 6 alin. (4) din Codul civil nu oferă decât un argument secundar, deoarece, formal, dispoziţiile sale nu sunt incidente rezolvării conflictului de drept intertemporal privitor la determinarea legii aplicabile prescripţiilor începute şi împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011.

Norma art. 6 alin. (4) din Codul civil constituie sediul materiei pentru rezolvarea conflictelor de drept intertemporal în materie de prescripţie, decădere şi uzucapiuni, ce pot să apară în urma adoptării unor legi viitoare, sub puterea de reglementare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ori a eventualelor conflicte dintre acesta şi legislaţia civilă specială sau complementară, în timp ce conflictul de drept intertemporal în privinţa căruia instanţele naţionale au avut opinii diferite a fost ocazionat de chiar intrarea în vigoare a legii, făcând obiectul de reglementare al dispoziţiilor conflictuale cuprinse în Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Chiar astfel fiind, este important de remarcat că principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din Codul civil şi, în particular, cele din art. 6 alin. (4) au fost confirmate în legea de punere în aplicare, legiuitorul dovedind consecvenţă.

Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) şi (6) din Codul civil şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie (iar ubilex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din Codul civil – care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept – conţine sintagma „în întregime“, se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a Codului civil.

Întrucât regimul de invocare a excepţiei de prescripţie este consecinţa directă a naturii juridice a acestei instituţii de drept, care diferă după cum prescripţia este tratată de legiuitor ca instituţie de ordine publică ori de ordine privată, se poate spune că, aplicând dispoziţiile art. 2.512 şi 2.513 ale Codului civil prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2009, se ajunge pe această cale nu doar la modificarea regimului de invocare a excepţiei de prescripţie – care devine altul decât cel legal prevăzut la data începerii cursului acesteia –, ci la o modificare a chiar naturii juridice a acestei instituţii a prescripţiei extinctive (cu consecinţe inclusiv în planul dreptului substanţial), care, deşi de ordine publică la data naşterii ei, va fi tratată ca instituţie de ordine privată.

Dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil (facta praeterita), ca situaţii juridice finalizate, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit.

Nici dispoziţiile art. 223 şi nici cele ale art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu constituie argumente în infirmarea acestor concluzii.

Astfel, prevederile art. 223 se regăsesc în cap. X al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intitulat „Dispoziţii finale“, iar prin câmpul lor de aplicare – destinat reglării tranzitorii a normelor de drept material şi procedural după care se judecă procesele şi cererile în materie civilă sau comercială aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 –, acestea au caracterul unor norme tranzitorii generale (sau norme conflictuale generale).

Aşa cum rezultă din chiar cuprinsul art. 223 supus analizei, aplicarea sa intervine „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel“.

Or art. 201 din Legea nr. 71/2011, text legal situat în cap. VIII secţiunea 1, intitulat „Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a «Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor» a Codului civil“, constituie, atât prin amplasarea sa în corpul legii, cât şi prin câmpul său de aplicare – destinat reglării tranzitorii a domeniului particular privitor la prescripţiile în curs la data intrării în vigoare a Codului civil – o normă tranzitorie specială (sau normă conflictuală specială).

Cum specialul derogă de la general şi se aplică cu întâietate, raport în care se află şi cele două norme supuse analizei, înseamnă că dispoziţiile art. 223 nu vor putea fi aplicate niciodată în reglarea conflictului de drept intertemporal privitor la regimul aplicabil prescripţiilor începute şi împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, fiind înlăturate de la aplicare de norma conflictuală specială a art. 201 din acelaşi act normativ, devenind lipsit de relevanţă faptul că procesul â început după data de 1 octombrie 2011, din perspectiva problemei de drept analizate.

Şi dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce dau expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi cu privire la facta pendentia, atât prin amplasarea lor în cap. I al Legii nr. 71/2011 „Dispoziţiile generale“, cât şi prin sfera de reglementare, au caracterul unor dispoziţii generale, aplicabile doar în măsura în care în cuprinsul aceluiaşi act normativ nu se regăsesc dispoziţii tranzitorii speciale, cum este cazul prevederilor art. 201, referitoare la prescripţie.

Aşadar, nici aceste dispoziţii legale nu vor putea fi aplicate în determinarea legii aplicabile prescripţiilor începute şi împlinite ori a acelora neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în prezenţa reglementării cu caracter special conţinute în art. 201 din Legea nr. 71/2011, care instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia şi care se aplică cu întâietate.

A decide contrariul celor ce rezultă din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor legale menţionate, spre a da efect caracterului şi efectului novator al dispoziţiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, după cum au argumentat instanţele ce au pronunţat soluţia minoritară, nu semnifică altceva decât a aplica retroactiv legea nouă (respectiv, dispoziţiile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil), contrar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi opţiunii clare a legiuitorului care, din nevoia de securitate şi stabilitate juridică, condiţii sine qua non ale asigurării preeminenţei dreptului, în conflictul de drept intertemporal generat, a înţeles să dea întâietate aplicării legii civile vechi în privinţa prescripţiilor începute, dar neîmplinite (şi, a fortiori, a celor împlinite) la 1 octombrie 2011, în ideea respectării intereselor şi aşteptărilor legitime ale particularilor, garantate, printre altele, şi prin acţiunea principiului supravieţuirii legii vechi.

Prin urmare, au apreciat în mod corect instanţele ce au conturat jurisprudenţa majoritară, în sensul că noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă şi în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu şi de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011.

Spre deosebire de acestea, prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât în privinţa acestora instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul ia acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.