Prin decizia nr. 528 din 12 decembrie 2012, Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Bafane, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Elena Bacalu, Venghiu Bafane, Maria Cumita şi Anastasia Carastere, în Dosarul nr. 1.436/118/2013 al Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi de către Joiţa Beiu, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Maria Lepăr şi Elefteria Lascu, în Dosarul nr. 2.085/118/2013 al aceleiaşi instanţe, şi a constatat că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, sunt neconstituţionale.
În extras:
În opinia separată, formulată de judecătorul Valer Dornean, acesta arată că:
În dezacord cu soluţia pronunţată prin Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013, consider că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată.
Prin decizia faţă de care formulez prezenta opinie separată, Curtea Constituţională a apreciat că neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă criticate provine din încălcarea art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, prin afectarea dreptului de proprietate privată al persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri băneşti pentru anumite imobile abandonate pe teritorii pierdute de statul român în urma modificării graniţelor înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a statuat că instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanţe asupra statului „nu satisface exigenţele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanţă, constituind o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului“.
Nu mă pot ralia la această apreciere a Curţii, pentru următoarele motive:
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată în considerentele Deciziei nr. 528 din 12 decembrie 2013 vizează încălcări ale dreptului la un proces echitabil prin nerespectarea termenului rezonabil de executare a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe în materia drepturilor salariale, deci a unor drepturi a căror nerealizare aduce atingere mijloacelor de trai zilnic al persoanelor în cauză, periclitând starea financiară a acestora şi conducând la „degradarea situaţiei sociale a persoanelor vizate de acestea“.
Astfel, de exemplu, în Cauza Midiei împotriva României, hotărârea judecătorească a cărei executare a constituit motivul pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie avea ca obiect obligarea unei instituţii a statului (Casa de Asigurări de Sănătate Dolj, al cărei vicepreşedinte fusese reclamantul) la plata către acesta a drepturilor salariale datorate începând de la data concedierii sale până la reangajare. Curtea europeană a considerat că „atunci când mizele procedurii sunt importante pentru reclamant şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre un contencios de muncă, autorităţilor naţionale le revine sarcina de a acţiona cu sârguinţă şi de a-şi organiza sistemul judiciar astfel încât să asigure executarea într-un termen rezonabil, aşa cum prevede art. 6 din Convenţie“ (paragraful 49). Instanţa europeană a mai reţinut că, deşi procedurile privind suspendarea executării sentinţelor definitive sunt deschise autorităţilor administrative, acestea trebuie să se folosească în mod rezonabil şi întemeiat de dispoziţiile aplicabile. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, în speţă, prin atitudinea lor, organele administrative au prelungit conştient şi pe nedrept durata executării (paragraful 51).
Şi în Cauza Ocneanu împotriva României situaţia a fost asemănătoare, suspendarea executării vizând o hotărâre prin care o instanţă română a considerat ilegală concedierea reclamantului şi a dispus reangajarea sa pe acelaşi post şi plata drepturilor salariale datorate până la data reangajării sale efective. Instanţa europeană a apreciat că, refuzând timp de mai mulţi ani să execute integral obligaţiile decurse din respectiva hotărâre, autorităţile naţionale au lipsit de efect dreptul de acces la instanţă a reclamantului, iar neplata timp de patru ani şi opt luni a salariilor nete datorate în baza acelei hotărâri a privat reclamantul, fără o justificare motivată, în perioada respectivă, de suma la care era îndreptăţit în baza acestei decizii.
De asemenea, Decizia de inadmisibilitate cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României a fost pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului tot cu privire la drepturi de natură salarială, mai exact referitor la acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a celui de confidenţialitate, reclamanţii fiind nemulţumiţi de eşalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanţelor la care erau îndreptăţiţi în urma unei hotărâri judecătoreşti.
Or, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, criticată în cauza de faţă, are în vedere un domeniu în care statul român a realizat un act de reparaţie a unor pierderi suferite de cetăţenii săi într-o anumită perioadă istorică. Eşalonarea pe o anumită perioadă de timp a plăţii compensaţiilor pentru anumite bunuri imobile nu are acelaşi caracter ca eşalonarea – sau chiar suspendarea – plăţii unor drepturi salariale, aşa cum a fost şi în cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Cu alte cuvinte, nu se pune problema afectării resurselor financiare zilnice ale persoanelor, ci de acoperirea unor pierderi petrecute cu mai mult de jumătate de secol în urmă.
Este de observat, totodată, că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că executarea unei hotărâri sau decizii judecătoreşti face parte integrantă din „proces“, în sensul art. 6 (Homsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II), astfel că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanţă, consacrat la art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Cauza Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în favoarea ei poate da naştere unei anumite creanţe care poate fi considerată „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauza Bourdov, citată anterior, pct. 40).
Dar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 nu vizează hotărârile judecătoreşti prin care statul este obligat să pună în executare titlurile de plată emise potrivit Legii nr. 9/1998, ci, potrivit art. I alin. (3) din aceasta, are în vedere următoarele acte administrative emise în soluţionarea cererilor de despăgubire: hotărârea comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006; ordinul emis de către Şeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată; decizia de plată emisă de către vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006.
Chemată să se pronunţe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea europeană a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public ce necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului. Curtea europeană a arătat că respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepţia situaţiei în care hotărârea se dovedeşte lipsită în mod vădit de temei raţional (decizia de inadmisibilitate mai sus citată, paragraful 41) – ceea ce, în ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, nu este cazul, actul normativ având o justificare pe deplin raţională.
De asemenea, prin aceeaşi decizie de inadmisibilitate mai sus amintită, instanţa europeană a arătat (în paragraful 42), că a declarat incompatibilă cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie eşalonarea plăţii datoriilor stabilite pe cale judiciară atunci când actul de eşalonare nu avea statut de „lege“ în sensul jurisprudenţei Curţii (Cauza SARL Amag-G şi Mebachichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau când mecanismul de eşalonare, deşi respecta noţiunea de „lege“, fusese aplicat în mod defectuos (Cauza Suljagic împotriva Bosniei-Herţegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56–57, 3 noiembrie 2009). Or, nici aceste împrejurări nu sunt incidente în cauza de faţă.
Caracterul rezonabil al termenului de executare al unei creanţe asupra statului a mai format obiect al controlului exercitat de curtea constituţională, cu prilejul examinării constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, când instanţa de contencios constituţional a apreciat că reeşalonarea obligaţiei de plată a creanţei statului pe o perioadă de 3 ani, după o primă reeşalonare de 4 ani, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. Este de observat, însă, că şi în ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, Guvernul a evidenţiat problemele majore generate de impactul negativ asupra bugetului naţional al executării uno ictu a obligaţiilor de plată a despăgubirilor în discuţie. Atât în preambulul ordonanţei de urgenţă, cât şi, mai ales, în expunerea de motive a Legii nr. 287/2013 de aprobare cu modificări şi completări a acesteia, se evidenţiază parametrii financiari care au condus la adoptarea măsurii reeşalonării plăţilor, argumentându-se cu date economice concrete necesitatea stabilirii termenului de zece ani pentru plată.
Este important, în acest context, de subliniat faptul că tranşele stabilite pentru plata obligaţiilor statului au un cuantum considerabil, de natură să ofere satisfacţie reală beneficiarilor, sumele fiind, totodată, actualizate prin aplicarea indicelui preţurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată şi sfârşitul lunii anterioare datei plăţii efective a fiecărei tranşe.
Aceasta denotă, aşadar, că Guvernul înţelege să confere eficacitate dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite la obţinerea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, astfel că nu se poate susţine nicidecum că măsura preconizată prin ordonanţa de urgenţă criticată afectează dreptul de proprietate privată al acestora.
În consecinţă, ţinând seama de cele mai sus expuse, am susţinut respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013.