În Monitorul Oficial nr. 581 din 12 septembrie a.c. a fost publicată decizia nr. 8/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se admite recursul în interesul legii promovat de procurorul general privind caracterul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil şi stabilirea competenţei teritoriale în judecarea acestei acţiuni.
În extras:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind caracterul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil şi stabilirea competenţei teritoriale în judecarea acestei acţiuni.
Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, arată că acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare nu poate fi decât personală imobiliară, de vreme ce dreptul de creanţă ale cărui realizare şi protecţie pe cale judiciară sunt urmărite are ca obiect un imobil, iar competenţa teritorială, fiind alternativă, iar nu exclusivă, în cazul cererilor de chemare în judecată formulate anterior datei de 15 februarie 2013, se va stabili după regulile prevăzute de art. 5,art. 10 pct. 1 şi art. 12 din Codul de procedură civilă, pentru acţiunile personale, iar nu după regulile prevăzute de art. 13 din Codul de procedură civilă, prin stabilirea competenţei teritoriale exclusive în favoarea instanţei de la locul situării bunului imobil.
În concluzie, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Preşedintele completului, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problemele de drept ce au generat practica neunitară
Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui bun imobil şi stabilirea competenţei teritoriale în judecarea acestei acţiuni.
2. Examenul jurisprudenţial
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui bun imobil şi stabilirea competenţei teritoriale în judecarea acestei acţiuni.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Într-o primă opinie s-a considerat că acţiunile analizate sunt acţiuni personale imobiliare, întrucât reclamanţii urmăresc valorificarea unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei asumate de partea adversă, de a încheia contractul în forma autentică cerută de lege ad validitatem.
Consecutiv, competenţa teritorială a fost stabilită după regulile prevăzute în art. 5,art. 10 pct. 1 şi art. 12 din Codul de procedură civilă (în vigoare la data începerii procesului), fie în favoarea instanţei de la domiciliul ori sediul pârâtului, fie în favoarea instanţei de la locul stabilit prin convenţie pentru executarea obligaţiei.
În această situaţie, competenţa teritorială fiind alternativă, iar nu exclusivă, reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea de a alege între aceste două instanţe, deopotrivă competente, iar, în măsura în care convenţia încheiată nu a prevăzut locul executării obligaţiei de încheiere a contractului în formă autentică, s-a considerat că este competentă instanţa de la domiciliul ori sediul pârâtului.
3.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că aceste acţiuni sunt reale imobiliare sau mixte, pentru că vizează valorificarea atât a unui drept real, respectiv încheierea contractului translativ de proprietate, cât şi a unui drept de creanţă ce are, ca obligaţie corelativă, o obligaţie de a face.
Ca atare, judecarea acestor cereri aparţine competenţei exclusive a instanţei de la locul situării imobilului, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Codul de procedură civilă.