România a fost condamnată la CEDO în cauza Bucur şi Toma pentru încălcarea art. 6 din Convenţie

[Tanrıkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23.763/94, pct. 70, CEDO 1999-IV]. Faptul că un guvern se abţine, fără să dea o explicaţie satisfăcătoare, de la furnizarea informaţiilor de care dispune, poate conduce Curtea la anumite concluzii privind temeinicia alegaţiilor reclamanţilor. De asemenea, poate oferi o impresie negativă a măsurii în care statul pârât îşi respectă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 38 din Convenţie (Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, pct. 66 şi 70, CEDO2000-VI).

Curtea observă că Guvernul nu i-a transmis copia integrală a dosarului penal privind condamnarea penală a primului reclamant, pe care o solicitase. Curtea acordă o importanţă deosebită înscrisurilor din dosar pentru stabilirea faptelor specifice prezentei cereri. Guvernul nu a negat că se află în posesia dosarului integral, dar a trimis Curţii doar o parte a acestuia. În cazul volumelor nr. 1,2 şi 9, Guvernul a invocat caracterul strict secret al înscrisurilor, care nu puteau fi dezvăluite publicului, nici măcar unei organizaţii internaţionale. Curtea reaminteşte însă că, prin ratificarea Convenţiei, statele au acceptat, în condiţiile art. 38 din Convenţie, să furnizeze toate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şi efectivă a cererilor. Această obligaţie implică instituirea oricărei proceduri necesare pentru o comunicare fără restricţii şi pentru schimbul de documente cu Curtea. În aceste condiţii, Guvernul nu se poate limita la invocarea caracterului prezumtiv secret al înscrisurilor solicitate (a se vedea Timurtas, citată anterior, pct. 67, şi Noian şi K. împotriva Rusiei, nr. 2.512/04, pct. 56, 12 februarie 2009).

Mai mult, Curtea observă că reprezentaţii primului reclamant au putut lua cunoştinţă de înscrisurile clasificate strict secrete în cursul procedurii penale interne, însă le-a fost imposibil să facă public conţinutul lor din cauza angajamentelor de confidenţialitate pe care au fost obligaţi să le semneze (supra, pct. 26). Aceasta arată că informaţiile din înscrisurile respective nu se numără printre cele la care accesul este interzis oricărei persoane cu excepţia serviciului de informaţii sau a funcţionarilor de rang înalt (a se vedea, în acelaşi sens, Noian şi K., citată anterior, pct. 56).

Pe de altă parte, din nota SRI prezentată de Guvern reiese că acesta din urmă avea el însuşi dreptul de a decide, după caz, declasificarea înscrisurilor respective, însă nu a făcut acest lucru şi, în orice caz, nu şi-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intenţiona să procedeze astfel. De altfel, acesta nu a avut în vedere să solicite, în temeiul art. 33 §2 şi 3 din Regulamentul Curţii, confidenţialitatea înscrisurilor respective sau să transmită un rezumat al elementelor factuale importante. De asemenea, Guvernul nu a prezentat argumente sau elemente în sprijinul ideii că, pentru examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanţi, cuprinsul documentelor respective nu este decisiv.

Referindu-se la importanţa pe care o prezintă cooperarea cu un stat pârât în cadrul procedurilor desfăşurate în temeiul Convenţiei, precum şi la dificultatea stabilirii faptelor specifice prezentei cauze, Curtea consideră că în prezenta cauză statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia, care decurge din art. 38 din Convenţie, de a-i pune la dispoziţie toate facilităţile necesare pentru a putea stabili faptele.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie

Potrivit primului reclamant, condamnarea sa penală prin hotărârea definitivă din 13 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a constituit o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare prevăzut la art. 10 din Convenţie,

Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

Existenţa unei ingerinţe

În opinia primului reclamant, condamnarea sa penală a constituit o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare. Guvernul nu contestă acest argument. Curtea consideră că această măsură pronunţată împotriva reclamantului pe motiv că a făcut publice informaţii secrete şi şi-a însuşit unsprezece casete în vederea fundamentării susţinerilor sale se interpretează ca o „ingerinţă a unei autorităţi publice“ în exercitarea, de către persoana în cauză, a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin primul paragraf al art. 10 din Convenţie.

 O asemenea ingerinţă încalcă art. 10, cu excepţia cazului în care, fiind „prevăzută de lege“, viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la paragraful 2 şi era „necesară într-o societate democratică“ pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.

Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia formularea „prevăzută de lege“ impune nu numai ca măsura incriminată să aibă temei în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în efectele ei [a se vedea, de exemplu, Rekvenyi împotriva Ungariei (MC), nr. 25.390/94, pct. 34, CEDO 1999-III]. Condiţia previzibilităţii este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate ştii, pornind de la textul prevederii relevante şi, după caz, prin intermediul interpretării ei de către instanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală (Karademirci şi alţii împotriva Turciei, nr. 37.096/97 şi 37.101/97, pct. 40, CEDO 2005-I).

În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat în temeiul articolelor menţionate de Guvern. Prin urmare, concluzionează că măsura avea un temei în dreptul intern. În ceea ce priveşte calitatea legii în cauză, accesibilitatea acesteia nu a fost pusă la îndoială. În schimb, Curtea nu este convinsă că dreptul intern răspunde cerinţei de previzibilitate care decurge din jurisprudenţa sa. Totuşi, Curtea nu consideră necesar să soluţioneze această chestiune din moment ce măsura în litigiu este, din alte motive, incompatibilă cu art. 10 din Convenţie.

Scop legitim

Primul reclamant consideră că ingerinţa nu avea niciun scop legitim. Guvernul, la rândul său, este de părere că măsura în litigiu avea ca scop prevenirea şi pedepsirea infracţiunilor care aduc atingere siguranţei statului.

Curtea consideră legitim scopul invocat de Guvern. În prezent, aceasta trebuie să cerceteze dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică.

Motivarea Curţii

Principiile generale aplicabile în prezenta cauză

 Principala problemă de soluţionat este aşadar aceea dacă amestecul era o măsură „necesară într-o societate democratică“. Principiile fundamentale în această privinţă sunt consacrate în jurisprudenţa Curţii şi au fost rezumate după cum urmează (Steel şi Morris împotriva Marii Britanii, nr. 68.416/01, pct. 87, CEDO 2005-II):

„(ii) Adjectivul «necesar», în sensul art. 10 §2, presupune existenţa unei «nevoi sociale imperioase». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când stabilesc dacă există o astfel de nevoie, dar aceasta este compatibilă cu un control european, în ceea ce priveşte atât legislaţia, cât şi hotărârile care o aplică, inclusiv cele pronunţate de o instanţă independentă. Prin urmare, Curtea este împuternicită să se pronunţe printr-o hotărâre definitivă asupra chestiunii dacă o «restricţie» poate fi reconciliată cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

 În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente, ci mai degrabă de a examina, din perspectiva art. 10, hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere. Acest lucru nu echivalează cu limitarea controlului la a stabili dacă statul pârât şi-a exercitat puterea discreţionară în mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună-credinţă; sarcina Curţii este de a analiza ingerinţa incriminată în lumina cauzei în ansamblu şi de a stabili dacă a fost «proporţională cu scopul legitim urmărit» şi dacă motivele prezentate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt «relevante şi suficiente» […] Procedând astfel, Curtea trebuie să se asigure că autorităţile naţionale au aplicat standarde care erau conforme cu principiile prevăzute la art. 10 şi, în plus, că s-au bazat pe o evaluare satisfăcătoare a faptelor relevante […]“.

În ceea ce priveşte protecţia conferită de Convenţie avertizorilor proveniţi din rândul funcţionarilor publici, Curtea a stabilit următoarele principii [Guja împotriva Moldovei (MC), nr. 14.277/04, pct. 70–78, 12 februarie 2008]:

„[…] [A]rt. 10 se aplică de asemenea sferei profesionale şi […] funcţionarii […] au dreptul la libertate de exprimare […]. Astfel, aceasta nu uită faptul că angajaţii au obligaţia de loialitate, reţinere şi discreţie faţă de angajatorul lor. Acest lucru este îndeosebi valabil pentru funcţionari, dat fiind că însăşi natura funcţiei publice impune reprezentanţilor acesteia o obligaţie de loialitate şi reţinere […].

Întrucât misiunea funcţionarilor dintr-o societate democratică este de a ajuta guvernul să se achite de funcţiile sale, iar populaţia are dreptul de a se aştepta ca funcţionarii să ofere acest ajutor şi să nu ridice nicio piedică pentru guvernul ales în mod democratic, obligaţia de loialitate şi reţinere prezintă o importanţă deosebită în ceea ce îi priveşte […]. Mai mult, având în vedere însăşi natura poziţiei lor, funcţionarii au adesea acces la informaţii în privinţa cărora guvernul, din diverse raţiuni legitime, poate avea un interes în a le proteja confidenţialitatea sau caracterul secret. Prin urmare, aceştia sunt în general supuşi unei obligaţii de discreţie foarte stricte.

[…] În ceea ce priveşte reprezentanţii funcţiei publice, fie că sunt funcţionari numiţi sau personal contractual, Curtea observă că aceştia pot ajunge, în exerciţiul misiunii lor, să ia cunoştinţă de informaţii interne, eventual de natură secretă, pe care cetăţenii au un interes sporit să le vadă divulgate sau făcute publice. Aceasta consideră că semnalarea de către un angajat din sectorul public a unui comportament nelegal sau a unui act ilicit la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanţe, să beneficieze de protecţie. Această protecţie poate fi necesară în cazul în care funcţionarul public în cauză este singura persoană – sau face parte dintr-o categorie restrânsă de persoane – care are cunoştinţă de ceea ce se întâmplă la locul său de muncă şi, astfel, este cea în măsură să acţioneze în interesul public, alertând angajatorul sau publicul larg. […]

Având în vedere obligaţia de discreţie sus-menţionată, dezvăluirea ar trebui să fie făcută în primul rând superiorului persoanei în cauză sau altei autorităţi ori organ competent. O dezvăluire în public nu trebuie avută în vedere decât în ultimă instanţă, în cazul în care orice altă acţiune este în mod evident imposibilă […]. În cadrul aprecierii proporţionalităţii restricţiei privind libertatea de exprimare, Curtea trebuie, prin urmare, să ia în considerare dacă persoana a avut alte mijloace eficiente de remediere a actului ilicit pe care a intenţionat să îl dezvăluie.

La stabilirea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare a unui funcţionar public într-un astfel de caz, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare şi alţi câţiva factori. În primul rând, trebuie acordată o deosebită atenţie interesului public pe care îl implică informaţia dezvăluită. Curtea reaminteşte că art. 10 §2 din Convenţie nu lasă loc pentru restricţii privind libertatea de exprimare în domeniul problemelor de interes general […]. Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie supuse unui control atent exercitat nu doar de către puterea legislativă şi cea juridică, ci şi de către media şi opinia publică. Interesul opiniei publice faţă de o anumită informaţie poate fi, câteodată, atât de puternic, încât să depăşească chiar şi o obligaţie de confidenţialitate impusă prin lege […].

Al doilea factor de luat în considerare în acest exerciţiu de punere în balanţă este autenticitatea informaţiei dezvăluite. Autorităţile de stat competente pot să adopte măsuri cu scopul de a reacţiona în mod corespunzător şi fără exces la acuzaţiile calomnioase lipsite de temei sau formulate cu rea-credinţă […]. Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi, iar orice persoană care decide să dezvăluie informaţii trebuie să verifice atent, în măsura în care circumstanţele permit acest lucru, că aceasta este corectă şi de încredere […].

Pe de altă parte, Curtea trebuie să pună în balanţă prejudiciul, dacă este cazul, pe care dezvăluirea în litigiu l-ar putea cauza autorităţii publice şi interesul pe care publicul l-ar putea avea faţă de dezvăluirea respectivă […]. În această privinţă, Curtea poate lua în considerare obiectul dezvăluirii şi natura autorităţii administrative în cauză […].

Motivaţia angajatului care face dezvăluirea este un alt factor decisiv pentru a stabili dacă demersul trebuie sau nu să beneficieze de protecţie. De exemplu, o acţiune motivată de o doleanţă sau o animozitate cu caracter personal ori de perspectiva unui avantaj personal, în special un câştig pecuniar, nu justifică un nivel de protecţie deosebit de ridicat […]. Este important de stabilit aşadar dacă, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana respectivă a acţionat cu bună-credinţă şi cu convingerea că informaţia este adevărată, dacă dezvăluirea acesteia a fost în interes public şi dacă autorul dispunea sau nu de mijloace mai discrete pentru a denunţa acţiunile în litigiu.

În cele din urmă, evaluarea proporţionalităţii ingerinţei în raport cu scopul legitim urmărit se face printr-o analiză atentă a pedepsei aplicate şi a consecinţelor acesteia […].“

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 şi §3 lit. d) din Convenţie

 Primul reclamant denunţă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil şi invocă art. 6 §1 şi §3 lit. d) din Convenţie

Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului egalităţii armelor

Primul reclamant s-a plâns de respingerea de către procurorul militar, în cursul instrumentării cauzei şi, ulterior, de către Tribunalul Militar şi de către Curtea Militară de Apel, a mai multor cereri de probe care erau decisive pentru examinarea învinuirilor care îi erau aduse. Pe de altă parte, acesta susţine că instanţele au luat în considerare un proces-verbal întocmit de procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasării sale la sediul SRI, în absenţa reclamantului şi a avocatului său. În cele din urmă, în observaţiile scrise transmise Curţii la 16 aprilie 2008, reclamantul se plângea, pentru prima dată, că mijloacele de probă esenţiale pe baza cărora a fost condamnat nu i-ar fi fost puse la dispoziţie fiind declarate „secrete de stat“.

Cu privire la admisibilitate

 În ceea ce priveşte partea din capătul de cerere prin care reclamantul susţine că instanţele ar fi luat în considerat un proces-verbal întocmit de procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasării sale la sediul SRI, în absenţa reclamantului şi a avocatului său, Curtea observă că reclamantul a omis să invoce acest motiv în faţa instanţelor interne. Rezultă că această parte a capătului de cerere trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 §1 şi 4 din Convenţie.

 În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului privind lipsa accesului la mijloacele de probă esenţiale declarate „secrete de stat“, Curtea consideră că este puţin credibilă. Astfel, concluziile prezentate de reclamant în cursul procedurii penale îndreptate împotriva sa se bazau, printre altele, pe înscrisurile din volumele dosarului clasificate „secrete“ (supra, pct. 40 in fine). Pe de altă parte, acel acces este coroborat cu faptul că avocaţii săi au fost obligaţi să semneze declaraţii scrise prin care s-au angajat să nu divulge informaţiile clasificate „strict secrete“ în temeiul legislaţiei interne (supra, pct. 26). În orice caz, Curtea observă că această parte a capătului de cerere a fost formulată pentru prima dată la 16 aprilie 2008, adică la peste 6 luni de la terminarea procedurii penale împotriva acestuia. Reiese că această parte a capătului de cerere este, de asemenea, tardivă şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 §1 şi 4 din Convenţie.

În ceea ce priveşte restul capătului de cerere, Curtea constată că nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe lipsa independenţei şi a imparţialităţii instanţelor

Primul reclamant susţine că Tribunalul Militar şi Curtea Militară de Apel nu pot fi considerate „instanţe independente şi imparţiale“ în sensul art. 6 §1 din Convenţie, dat fiind că acestea sunt instanţe militare în compunerea cărora intră judecători militari subordonaţi Ministerului Apărării, în timp ce el nu mai era ofiţer activ, ci fusese trecut în rezervă şi, prin urmare, avea statut de „civil“. În plus, reclamantul susţine că Tribunalului Militar i-a lipsit imparţialitatea prin prisma declaraţiilor făcute de C.L., preşedintele completului de judecată: „O să-l rad pe Bucur“.

 Curtea observă încă de la început că cererea formulată de reclamant are două capete, care trebuie examinate separat: pe de o parte, lipsa independenţei şi a imparţialităţii obiective a instanţelor militare şi, pe de altă parte, lipsa imparţialităţii subiective a Tribunalului Militar.

Curtea reaminteşte că prin Convenţie nu se interzice instanţelor militare să se pronunţe asupra unor acuzaţii în materie penală formulate împotriva membrilor personalului militar, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi de imparţialitate prevăzute de art. 6 §1 [Morris împotriva Marii Britanii, nr. 38.784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Marii Britanii (MC), nr. 48.843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, şi Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, pct. 40, CEDO 2006-VI]. Pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată „independentă“ – în special în raport cu executivul şi cu părţile – Curtea a ţinut seama de modalitatea de numire şi de durata mandatului membrilor, precum şi de existenţa unor garanţii împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A nr. 43, pct. 55, şi Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, 28 iunie 1984, pct. 78, seria A nr. 80).

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în prezenta cauză, dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanţă independentă şi în mod obiectiv imparţială a fost respectat. Rezultă că această parte a capătului de cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 §3 lit. a) şi §4 din Convenţie.

Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii

Reclamantul consideră că durata procedurii penale împotriva sa a fost excesivă. Acesta subliniază că, şi în condiţiile amânării şedinţelor, instanţele ar fi trebuit să se asigure ca durata totală a procedurii să fie rezonabilă, mai ales că, în speţă, procedura a fost soluţionată exclusiv pe baza mijloacelor de probă în acuzare.

Curtea reaminteşte că în aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se ţine seama de circumstanţele cauzei şi, având în vedere criteriile consacrate prin jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru persoanele interesate [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].

În prezenta cauză, Curtea observă că unica etapă care ar putea ridica probleme este cea care s-a derulat înaintea Curţii Supreme de Justiţie şi care acoperă jumătate din durata totală a procedurii. Cu toate acestea, Curtea constată că perioada respectivă se datorează în principal cererilor repetate de amânare a şedinţei formulate de reclamant, care a dorit să fie reprezentat de un avocat ales sau să îşi formuleze singur apărarea. Curtea concluzionează aşadar că reclamantul a contribuit în mare măsură la prelungirea procedurii.

 În consecinţă, ca urmare a examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea apreciază că nu se poate considera că a existat, din cauza autorităţilor interne, o depăşire a termenului rezonabil prevăzut de art. 6 §1 din Convenţie în ceea ce priveşte procedura penală împotriva primului reclamant. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §3 lit. a) şi §4 din Convenţie.

Cu privire ia pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

 Al doilea şi al treilea reclamant, tată şi fiică, consideră că dreptul lor la respectarea vieţii private a fost încălcat prin interceptarea fără drept a convorbirilor lor telefonice, între 16 noiembrie 1995 şi 13 mai 1996, şi prin păstrarea înregistrărilor de către SRI. Aceştia invocă art. 8 din Convenţie

Cu privire la admisibilitate

Curtea observă că a examinat deja dispoziţiile legale în domeniul interceptării convorbirilor, existente în România, şi că a concluzionat, la momentul producerii faptelor, lipsa oricărui control a priori al autorizaţiei emise de procuror din partea unui judecător sau a altei autorităţi independente, precum şi a oricărui control a posteriori al temeiniciei autorizaţiei respective [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71.525/01, pct. 72–76, 26 aprilie 2007]. Aşadar, la momentul producerii faptelor, nu exista o cale de atac efectivă care să permită contestarea la nivel naţional a ingerinţei în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private ca urmare a interceptării convorbirilor lor telefonice. În consecinţă, domnul Toma ar fi trebuit să transmită Curţii – în numele său şi al fiicei sale minore – această parte a capătului de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situaţiei incriminate (Begu, citată anterior, pct. 147).

Or, este evident că reclamanţii nu au sesizat Curtea decât la 11 noiembrie 2002, adică la peste 6 luni după ce au luat cunoştinţă de interceptarea convorbirilor lor, şi că s-ar putea pune problema tardivităţii capătului de cerere. Deşi Guvernul nu a ridicat nicio excepţie cu privire la acest punct, Curtea va examina proprio motu problema respectării termenului de 6 luni [Palie împotriva Bosniei şi Herţegovinei, nr. 4.704/04, pct. 48, 15 februarie 2011, şi Gadi împotriva Franţei (dec.), nr. 45.533/05, 13 ianuarie 2009].

Curtea reaminteşte că termenul de 6 luni începe să curgă din momentul la care persoana interesată a luat cunoştinţă de existenţa înregistrărilor în cauză, moment care trebuie stabilit în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze (Begu, citată anterior, pct. 148). În prezenta cauză, trebuie să se constate că la 11 aprilie 1997, data audierii sale de către Tribunalul Militar, domnul Toma ştia că postul telefonic fix de la domiciliul său şi cel instalat la ziarul A.C. au fost puse sub ascultare şi că nu au fost eficiente căile de atac pe care a încercat să le exercite (supra, pct. 34). Faptul că a aflat la 29 mai 2003 doar că interceptările păreau să fi fost efectuate în temeiul unei autorizaţii emise de către procuror (supra, pct. 52) nu schimbă această concluzie.

Reiese că acest capăt de cerere este tardiv în măsura în care vizează interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea şi ale celui de-al treilea reclamant şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§1 şi 4 din Convenţie.

În schimb, în ce priveşte păstrarea înregistrărilor, Curtea constată că această parte a capătului de cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarată admisibilă.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie

Reclamanţii susţin că nu au avut la dispoziţie nicio cale de atac internă efectivă care să le permită să se plângă de nerespectarea drepturilor garantate prin articolele sus-menţionate. Aceştia invocă art. 13 din Convenţie

Curtea reafirmă că art. 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţie, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Dispoziţia respectivă are aşadar drept consecinţă impunerea unei căi de atac interne care permite instanţei naţionale competente să soluţioneze conţinutul unei „plângeri credibile“ întemeiate pe Convenţie şi să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare, chiar dacă statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie.

În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 (proces echitabil) şi a art. 10 din Convenţie în privinţa primului reclamant. De asemenea, a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie, ca urmare a păstrării înregistrărilor convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea şi celui de-al treilea reclamant. În aceste condiţii, este necesar ca acest capăt de cerere să fie declarat admisibil în măsura în care vizează articolele citate anterior.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte primul reclamant, Curtea constată că acest capăt de cerere vizează aceleaşi fapte ca şi cele examinate în legătură cu art. 6 şi 10 din Convenţie. Întrucât acest capăt de cerere nu ridică nicio problemă distinctă faţă de cele deja invocate din perspectiva articolelor sus-menţionate, Curtea consideră că nu este necesar să fie examinat separat, pe fond.

În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de cel de al doilea şi cel de al treilea reclamant, Curtea a concluzionat deja că nu există în dreptul român nicio dispoziţie care permite contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date cu privire la viaţa privată a unei persoane sau să se nege veridicitatea acestor informaţii (Rotaru, citată anterior, pct. 72).

 În ceea ce priveşte căile de atac la care face referire Guvernul în prezenta cauză, trebuie să se observe că acestea vizează legalitatea şi temeinicia interceptărilor, nu păstrarea datelor cu privire la viaţa privată. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte contestaţia adresată procurorului ierarhic superior privind autorizarea interceptării, Curtea a concluzionat deja că nu exista niciun control a priori sau a posteriori independent [Dumitru Popescu (nr. 2), citată anterior, pct. 72–76].

Având în vedere cele menţionate anterior şi faptul că nu a fost informată cu privire la adoptarea unei dispoziţii care permite să se conteste păstrarea datelor colectate ca urmare a interceptării convorbirilor telefonice, Curtea consideră că cel de al doilea şi cel de al treilea reclamant au fost victimele unei încălcări a art. 13 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Prejudiciu

 Primul reclamant solicită Curţii „repunerea sa în drepturi, cu toate consecinţele care decurg din aceasta“ şi susţine că, în urma încălcării drepturilor sale, şi-a pierdut locul de muncă şi drepturile salariale aferente. Acesta ar fi trebuit în cele din urmă să se pensioneze din cauza unei boli cronice grave diagnosticate ulterior evenimentelor în litigiu. De asemenea, solicită 500.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, având în vedere suferinţa pe care i-ar fi provocat-o încălcarea gravă a drepturilor sale, precum şi absenţa recunoaşterii şi a reparaţiei la nivel naţional a acestor încălcări. Al doilea şi al treilea reclamant solicită fiecare 25.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Al doilea reclamant consideră că supravegherea prelungită şi înscrierea sa nejustificată în categoria persoanelor care reprezintă o ameninţare la adresa siguranţei naţionale este de natură să cauzeze suferinţe psihice grave. Supravegherea sa ar fi adus totodată atingere principiului protecţiei surselor jurnalistice, ceea ce l-ar fi împiedicat să îşi desfăşoare activitatea în bune condiţii.

Al treilea reclamant argumentează că era minor la momentul interceptării convorbirilor sale şi că, prin urmare, înscrierea sa nejustificată în categoria persoanelor care reprezintă o ameninţare la adresa siguranţei naţionale i-a cauzat un grav traumatism psihic.

În ceea ce priveşte cererea primului reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, Curtea observă că prejudiciul pretins nu a fost susţinut de documente justificative. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o despăgubire cu acest titlu.

În schimb, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil. Ţinând seama de încălcările constatate în privinţa acestora şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea concluzionează că trebuie să se acorde cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral 20.000 EUR primului reclamant şi 7.800 EUR celui de-al doilea şi, respectiv, celui de-al treilea reclamant.

Cheltuieli de judecată

Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de criteriile susmenţionate, de centralizatorul detaliat cu numărul de ore de activitate care i-a fost înaintat şi de problemele ridicate de această speţă, Curtea acordă reclamanţilor 7.955 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă care trebuie plătită direct domnului avocat Mihai.

Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. hotărăşte că nu a fost respectat art. 38 din Convenţie, întrucât Guvernul nu a prezentat toate documentele solicitate de Curte;

2. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere formulate de primul reclamant în temeiul art. 10 (libertatea de exprimare) şi art. 6 (proces echitabil) din Convenţie, luate în considerare individual şi coroborate cu art. 13 din Convenţie, precum şi în privinţa capătului de cerere formulat de cel de al doilea şi al treilea reclamant, în temeiul art. 8 din Convenţie ca urmare a existenţei riscului de păstrare a înregistrărilor convorbirilor lor telefonice, luat în considerare individual şi coroborat cu art. 13 din Convenţie, şi inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant;

4. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie (proces echitabil) în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant;

5. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe al doilea şi al treilea reclamant ca urmare a existenţei riscului de păstrare a înregistrărilor convorbirilor lor telefonice;

6. hotărăşte că nu consideră necesar să se recurgă la o analiză suplimentară din perspectiva art. 13 coroborat cu art. 10 şi 6 din Convenţie, în privinţa primului reclamant;

7. hotărăşte că a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie, în ceea ce îi priveşte pe al doilea şi al treilea reclamant;

8. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

1. (i)

20.000 EUR (douăzeci mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat primului reclamant;

2. (ii)

7.800 EUR (şapte mii opt sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat fiecăruia dintre cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant;

3. (iii)

7.955 EUR (şapte mii nouă sute cincizeci şi cinci euro) pentru cheltuielile de judecată, sumă care trebuie plătită direct domnului avocat Mihai;