În Monitorul Oficial nr. 350 din 13 iunie 2013 a fost publicata Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 a Curtii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală.
Prin Încheierea din 9 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 23.556/245/2011, Judecătoria Iaşi – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală.
Excepţia a fost ridicată de Veronica Aneta şi Oana Dămoc cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei rezoluţii a procurorului de neîncepere a urmăririi penale pentru mai multe fapte, între care şi cele de insultă şi calomnie.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, încalcă prevederile constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, egalitatea în faţa legii, accesul liber la justiţie, limitele libertăţii de exprimare, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, categoriile de legi şi reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora, rolul Consiliului Legislativ, principiul legalităţii, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată că textul de lege criticat nu vine în contradicţie cu principiul consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, care prevede că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale“. Totodată, consideră că prevederile art. 61 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauza de faţă.
Excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată şi urmează să fie admisă pentru următoarele considerente:
Cadrul invocării excepţiei de neconstituţionalitate a art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală
Prezenta cauză aduce în fata Curţii Constituţionale, pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, şi anume a dispoziţiilor art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală, situaţia determinată de pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii, a unei soluţii obligatorii pentru instanţe, potrivit textului de lege criticat, dar contrară unei decizii deja pronunţate de Curtea Constituţională, decizie care este general obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, aşadar şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007
Decizia nr. 62/2007, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, dă expresie jurisprudenţei consecvente a Curţii în aceeaşi materie.
Curtea reţine în acest sens că, la data adoptării Codului penal, infracţiunile contra demnităţii persoanei au fost consacrate în titlul II din partea specială şi au format obiect de reglementare pentru cap. IV, cuprinzând infracţiunile de insultă
Efectul specific al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normelor abrogatoare
Dispoziţiile legale de abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate. Instanţa de contencios constituţional poate decide în legătură cu constituţionalitatea unei norme de abrogare, în condiţiile în care, pe de o parte, prezumţia de constituţionalitate a legii este o prezumţie relativă, iar, pe de altă parte, prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – potrivit cărora „Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial“ –, se adresează legiuitorului, vizând activitatea de legiferare. În acest sens, Curtea s-a pronunţat atât prin Decizia nr. 62/2007, cât şi prin alte decizii
Efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept“.
Efectul specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare, precizat de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor menţionate, dă expresie şi eficienţă – în situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii actului abrogator şi a lipsei intervenţiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei – normelor constituţionale cuprinse în art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în art. 147 alin. (4) care statuează că deciziile Curţii sunt general obligatorii.
De asemenea, Curtea reţine că, în afară de Decizia nr. 62/2007, toate celelalte decizii ale sale prin care au fost constatate ca fiind neconstituţionale norme abrogatoare au avut ca efect imediat repunerea în vigoare a normelor abrogate, consecinţă necontestată nici în jurisprudenţa instanţei supreme.
Deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – expresie a unor competenţe specifice, strict prevăzute de lege
Curtea constată că situaţia relevată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate pune în evidenţă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) din care se desprinde principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“ şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
Faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma„dezlegarea dată problemelor de drept judecate“, cuprinsă în art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală,pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii „dezlegarea dată problemelor de drept judecate“ poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituţiei, într-o formă de control al actelor Curţii Constituţionale.
Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011
Contrar prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1) şi (4), procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii „cu privire la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 […] asupra activităţii dispoziţiilor art. 205,206 şi 207 din Codul penal“. Altfel spus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată ca, prin intermediul recursului în interesul legii, să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale.
Infirmarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 – neconstituţionalitatea „dezlegării date problemelor de drept judecate“
Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză înfăţişează, în cadrul examinării constituţionalităţii art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, o interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la recursul în interesul legii care a condus, astfel cum s-a arătat, la infirmarea unei decizii a Curţii Constituţionale.
Întrucât, faţă de textul constituţional al art. 126 alin. (3), sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate“, cuprinsă în art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale de către instanţele judecătoreşti, interpretarea acestei sintagme la care a ajuns Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2010 este neconstituţională, contravenind prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care consacră principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142 alin. (1) potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“ şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
Procedând la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională.
Întrucât acest precedent afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii Constituţionale, se impune sancţionarea oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală, ce reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, în sensul că ar oferi acestei instanţe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul unei norme infraconstituţionale, să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi deciziilor Curţii Constituţionale.
Efectele deciziei Curţii Constituţionale
Prezenta decizie determină – de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I – restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării normelor de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Veronica Aneta şi Oana Dămoc în Dosarul nr. 23.556/245/2011 al Judecătoriei Iaşi – Secţia penală, având ca obiect dispoziţiile art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală, şi constată că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate“ prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.
OPINIE CONCURENTĂ
În acord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 considerăm că era necesar ca în motivarea acesteia Curtea Constituţională trebuia să reflecte rolul pe care libertatea de expresie, în special în presă, îl are într-o societate democratică.
Standardele internaţionale converg în direcţia unei depenalizări a insultei şi calomniei în presă, astfel cum rezultă din:
1. Interpretarea art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin Comentariul general nr. 34, adoptat în iulie 2011 de către Comitetul Drepturilor Omului, O.N.U, potrivit căreia statele părţi trebuie să aibă în vedere depenalizarea insultei şi calomniei, aplicarea legii penale trebuind să fie circumscrisă cazurilor celor mai grave, pedeapsa cu închisoarea nefiind considerată niciodată potrivită. Citând din jurisprudenţa sa, respectiv Cauza nr. 909/2000, Kankanamge împotriva Sri Lanka, Comitetul consideră că nu este acceptabil ca o persoană să fie inculpată pentru insultă şi calomnie fără a fi judecată în cel mai scurt timp posibil, acest lucru având un efect disuasiv pentru restrângerea libertăţii de exprimare pentru persoana interesată, precum şi pentru alte persoane. În acelaşi timp, Comitetul precizează că normele referitoare la insultă şi calomnie nu trebuie să determine o restrângere excesivă a dreptului la libertate de expresie.
2. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie menţionat că, potrivit acesteia, presei îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 24 februarie 1997, pronunţată în Cauza De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Culegerea 1997-I, pag. 233–234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).
Această jurisprudenţă este citată în Hotărârea din 17 decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, paragraful 93. În acelaşi paragraf Curtea reaminteşte rolul indispensabil de „câine de pază“ care revine presei într-o societate democratică, citând jurisprudenţa sa constantă, respectiv Hotărârea din 27 mai 1996, pronunţată în Cauza Goodwin împotriva Marii Britanii, Culegerea de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III.
În acelaşi timp, prin hotărârile pronunţate în două cauze recente, respectiv Axel Springer A.G. împotriva Germaniei (7 februarie 2012) şi Von Hannover împotriva Germaniei (7 februarie 2012), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat criteriile care pot determina o limitare a dreptului la libertatea de expresie în presă, printre care veridicitatea informaţiei jurnalistice, severitatea sancţiunii, modul în care informaţia contribuie la o dezbatere de interes public, şi nu la discuţii care să vizeze elementul senzaţional, fără niciun fel de utilitate.
În ceea ce priveşte România trebuia menţionată Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România prin care Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei reţinea că art. 205 şi 206 din Codul penal aduc atingere în special libertăţii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autorităţile române să modifice fără întârziere aceste prevederi, care pot aduce atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale.
De asemenea, trebuia să fie avut în vedere ultimul Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare în care se arată următoarele: „Comisia ar dori, de asemenea, să atragă atenţia asupra rolului mijloacelor de informare în masă. Au existat numeroase exemple de informare în masă care au exercitat presiuni asupra sistemului judiciar, precum şi anumite îndoieli cu privire la eficacitatea activităţii de supraveghere desfăşurată de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Situaţia sugerează necesitatea unei revizuiri a normelor existente pentru a garanta faptul că libertatea presei este însoţită de o protecţie corespunzătoare a instituţiilor şi a drepturilor fundamentale ale persoanelor, precum şi pentru a pune la dispoziţie măsuri reparatorii eficiente.“
Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, observaţiile cuprinse în Raportul Comisiei Europene anterior menţionat sunt obligatorii pentru legiuitorul naţional.
Considerăm că activităţile de supraveghere exercitate de Comisia Europeană trebuie să fie respectate, dar apreciem că procesul de reincriminare penală a insultei şi calomniei prin presă nu este o soluţie la presiunile pe care mass-media le exercită asupra sistemului judiciar, ţinând cont de rolul general pe care mijloacele de informare în masă îl deţin într-o societate democratică.
Prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc