În Monitorul Oficial nr. 258 din 9 mai 2013 a fost publicata Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 29 ianuarie 2013 în Cauza Catană împotriva României.
La originea cauzei se află Cererea nr. 10.473/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Constantin-Cristian Catană (reclamantul), a sesizat Curtea la 14 februarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
Reclamantul s-a plâns de relele condiţii de detenţie suportate în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău, de lipsa unei căi de atac efective pentru a contesta arestarea sa preventivă, de nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie şi de atingerea adusă dreptului său la respectarea vieţii private.
Circumstanţele cauzei
Reclamantul s-a născut în 1969 şi are domiciliul în Piatra-Neamţ.
La momentul faptelor, acesta era judecător la Judecătoria Piatra-Neamţ. Într-o cauză penală înscrisă pe rolul acestei instanţe de tribunal figura ca inculpat un anume B.C.V.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de relele condiţii pe care a trebuit să le suporte în timpul detenţiei sale în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău, din 19 octombrie 2004 până pe 7 ianuarie 2005, cu încălcarea art. 3 din Convenţie
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
Cu privire la fond
Făcând trimitere la faptele relevante, Guvernul consideră că condiţiile de detenţie suportate de reclamant nu atingeau gradul de gravitate impus de art. 3 din Convenţie.
Reclamantul susţine că, în ceea ce îl priveşte, condiţiile de detenţie din arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău au constituit un tratament contrar art. 3 din Convenţie.
Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie impune statului să se asigure că orice persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, iar modalităţile de executare nu supun partea în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, precum şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (Kudła împotriva Poloniei
În speţă, Curtea constată că reclamantul s-a plâns de relele condiţii de detenţie cu care s-a confruntat timp de două luni şi nouăsprezece zile petrecute în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău. În ceea ce priveşte, în special, spaţiul personal acordat reclamantului în arest, Curtea constată că persoana în cauză a suferit efectele unei situaţii de suprapopulare în celule (a se vedea, mutatis mutandis, Colesnicov împotriva României, nr. 36.479/03, pct. 78–82, 21 decembrie 2010, şi Budaca împotriva României, nr. 57.260/10, pct. 40–45, 17 iulie 2012). Într-adevăr, chiar şi luând în considerare informaţiile oferite de Guvern, reclamantul, care împărţea celula cu alte 3 persoane, dispunea de un spaţiu individual redus de 3,13 m2, ceea ce era sub norma recomandată de către CPT pentru celulele colective (supra, pct. 27). Insuficienţa spaţiului vital se pare că s-a agravat în speţă, în special din cauza posibilităţilor foarte limitate de a petrece timp în afara celulei. Astfel, reclamantul era închis mare parte din zi, beneficiind de o plimbare zilnică de o oră şi de dreptul de acces la baie timp de 15 minute pe zi şi acces la duş o dată pe săptămână.
Pe lângă problema suprapopulării din celule, afirmaţiile reclamantului cu privire la accesul restricţionat la toalete sunt mai mult decât plauzibile şi reflectă realităţi deja descrise de către CPT în urma vizitelor sale în centrele de reţinere şi arestare preventivă ale Poliţiei Române (supra, pct. 27).
Deşi Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant în timpul detenţiei sale în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău, absenţa unui astfel de scop nu exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că, în cauză, condiţiile de detenţie pe care reclamantul a trebuit să le suporte pentru o perioadă de două luni şi aproape 3 săptămâni l-au supus la o experienţă de o intensitate care depăşea nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 §4 din Convenţie
Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă principiului egalităţii armelor, subliniind că autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru a asigura prezenţa sa la termenul din 12 noiembrie 2004 în faţa Înaltei Curţi unde s-a judecat menţinerea arestării preventive. Art. 5 §4 din Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.“
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §2 din Convenţie
Reclamantul consideră că, prin conţinutul său, comunicatul de presă al PNA din 19 octombrie 2004 a încălcat dreptul său la prezumţia de nevinovăţie garantat de art. 6 §2 din Convenţie
Cu privire la admisibilitate
Curtea reaminteşte că, dacă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 §2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 §1, acesta nu se limitează la o garanţie procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă şi impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35–36, seria A nr. 308). O atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, pct. 4142, CEDO 2000-X).
Art. 6 §2 nu poate, cu toate acestea, împiedica, cu privire la art. 10 din Convenţie, autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cere ca acestea să o facă cu toată discreţia şi toată rezerva pe care o impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribermont, citată anterior, pct. 38).
Curtea subliniază că, în speţă, comunicatul de presă incriminat a informat publicul cu privire la decizia parchetului de a începe urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracţiunea de luare de mită. Subliniind importanţa alegerii termenilor utilizaţi de agenţii statului, Curtea reaminteşte că ceea ce e important pentru aplicarea dispoziţiilor citate anterior este sensul real al declaraţiilor în cauză, şi nu forma lor textuală (Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, pct. 126,28 noiembrie 2002). Or, în speţă, comunicatul de presă relata că reclamantul a fost surprins în flagrant, precum şi circumstanţele concrete constatate în cursul procedurii de organizare a flagrantului. Faptele relatate de comunicatul de presă pot fi înţelese ca o modalitate prin care Ministerul Public afirmă că existau suficiente probe pentru a justifica decizia sa de începere a urmăririi penale împotriva reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Butkevičius împotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, pct. 52, CEDO 2002-II).
În plus, Curtea observă că impactul cauzei şi importanţa pe care aceasta o avea în ochii opiniei publice rezultau din poziţia ocupată de reclamant, judecător la Judecătoria Piatra-Neamţ, în contextul luptei împotriva corupţiei, un subiect de interes atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru marele public.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu identifică, în speţă, nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §3 şi 4 din Convenţie.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
Reclamantul s-a plâns de o atingere a dreptului său la respectarea vieţii private, susţinând că fusese fotografiat şi filmat pe 19 octombrie 2004, în timp ce era arestat şi încătuşat. Curtea va examina aceste afirmaţii ale reclamantului în temeiul art. 8 din Convenţie,
Cu privire la admisibilitate
Cu titlu preliminar, Curtea reţine că, deşi reclamantul a fost sursa mai multor articole de ziar apărute în zilele ce au urmat arestării sale, niciunul din aceste articole nu a fost însoţit de poza reclamantului pretins realizată în condiţiile denunţate de cel în cauză. În plus, niciun document care să ateste că au fost realizate şi transmise imagini nu a fost depus la dosar.
Curtea observă, în continuare, că, presupunând chiar că susţinerile reclamatului cu privire la înregistrarea de imagini sunt justificate, conform observaţiilor părţilor, nu s-a stabilit că jurnaliştii fuseseră informaţi de către autorităţi de prezenţa reclamantului la sediul Parchetului. Dacă este adevărat că, după audierea sa, reclamantul s-a aflat la dispoziţia anchetatorilor, acest element singular nu permite stabilirea cu certitudine a faptului că prezenţa mass-mediei în apropierea sediului Parchetului avea acordul autorităţilor, iar Curtea nu poate face speculaţii cu privire la acest aspect. De asemenea, înregistrarea imaginilor a avut loc în afara sediului Parchetului (a se vedea, a contrario, Toma împotriva României, nr. 42.716/02, pct. 91, 24 februarie 2009). Prin urmare, capătul de cerere vizând ingerinţa în viaţa privată a reclamantului prin faptul că fusese fotografiat şi filmat cu acordul poliţiei este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §3 a) şi 4 din Convenţie.
În cazul în care jurnaliştii l-ar fi filmat şi fotografiat pe reclamant fără acordul autorităţilor, cel în cauză ar fi trebuit să iniţieze o acţiune civilă în faţa instanţei pentru a obţine repararea prejudiciilor suferite, acest lucru fiind posibil în virtutea dispoziţiilor Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală (Pop Blaga împotriva României (dec.), nr. 37.379/02, pct. 146, 10 aprilie 2012). Reiese că acest capăt de cerere este inadmisibil din cauza neepuizării căilor de atac interne şi trebuie respins în temeiul art. 35 §1 şi 4 din Convenţie.
Prejudiciu
Reclamantul solicită 230.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material reprezentând salariile pe care nu le-a primit ca urmare a procedurii iniţiate împotriva lui şi costul unui credit pe care îl contractase. Acesta solicită, de asemenea, 2.250.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.
Curtea subliniază că singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauză, în încălcarea art. 3 în ceea ce priveşte condiţiile rele de detenţie, precum şi a art. 5 §4 din Convenţie. Curtea nu consideră că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge cererea. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil, care nu poate fi remediat prin simpla constatare a încălcării. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 3.900 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Cheltuieli de judecată
Reclamantul solicită, de asemenea, 1.000 EUR pentru cheltuielile de judecată şi prezintă documente justificative pentru această sumă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 1.000 EUR pentru toate cheltuielile.
Dobânzi moratorii
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi art. 5 §4 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 §4 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, sumele următoare, care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
- (i)
3.900 EUR (trei mii nouă sute euro) plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
- (ii)
1.000 EUR (una mie euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;