1. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Sibiu la data de 14 aprilie 2011, ca primă instanţă
Prin acţiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 4 martie 2010, reclamanţii S.M., S.M.P. şi S.C., în calitate de moştenitori ai defunctului S.I., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B.C.R. SA, obligarea acesteia la plata contravalorii sumei de 43.321,60 euro, respectiv 178.212,06 lei reprezentând echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării de către bancă a obligaţiilor asumate în art. 21.3 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007221296P încheiat la 11 ianuarie 2008, cu antecesorul acestora S.I.
Potrivit reclamanţilor, prin contractul de credit banca s-a obligat să încheie, în calitate de contractant, o asigurare de viaţă pentru împrumutat, asigurare ce urma să acopere riscul produs în cazul decesului împrumutatului în perioada asigurată.
Au susţinut reclamanţii că, la data de 7 martie 2009, autorul lor, împrumutatul S.I., a decedat şi adresându-se băncii pentru suma asigurată au constatat că nu există contract de asigurare aferent contractului de credit.
Prin întâmpinare, pârâta s-a apărat arătând că, potrivit normelor interne ale băncii, contractul de asigurare s-a încheiat pe numele coplătitorului din contractul de credit, reclamanta S.P.
Tribunalul Sibiu, astfel învestit, analizând actele dosarului, susţinerile şi apărările părţilor, prin sentinţa comercială nr. 470/C din 14 aprilie 2011 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi.
Tribunalul a reţinut că banca avea posibilitatea, conform normelor interne, să încheie contractul de asigurare pe numele coplătitorului din contractul de împrumut, potrivit circularei nr. 2 din 19 ianuarie 2006 încheiată cu B.C.R. – Asigurări de viaţă SA.; că la data de 1 februarie 2008 s-a încheiat contractul de asigurare nr. 1030529 pe numele coplătitorului S.M.P., aferent contractului de credit încheiat la 11 ianuarie 2008.
În aceste circumstanţe, tribunalul a apreciat că prin semnarea contractului de asigurare de către coplătitor s-a acceptat aplicarea normelor interne ale băncii, atât de împrumutat cât şi de coplătitor.
2. Apelul. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia la data de 21 octombrie 2011
Împotriva sentinţei fondului, reclamanţii au declarat apel, susţinând, în esenţă, că atât împrumutatul cât şi coplătitorii nu au aderat la circulara nr. 2/2006 invocată de bancă, de care nu au avut cunoştinţă, nefiindu-le prezentată de bancă.
Curtea de Apel, prin decizia civilă nr. 96/2011, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a constatat că încheierea contractului de asigurare de către coplătitor îşi are izvorul în dispoziţiile art. 6 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit încheiat cu împrumutatul S.I., dispoziţii conform cărora împrumutatul se obligă să încheie un contract de asigurare având pe B.C.R. (banca finanţatoare) ca beneficiar, la o societate de asigurări agreată de bancă.
A reţinut instanţa că faptul încheierii contractului de asigurare de viaţă de către coplătitor nu poate avea o altă explicaţie decât cunoaşterea şi acceptarea de împrumutat şi coplătitor a normelor speciale, respectiv Circulara nr. 2/2006, prin care B.C.R. este autorizată să încheie asigurări în numele şi în contul B.C.R. Asigurări de viaţă SA.
În continuarea raţionamentului său, instanţa de apel a apreciat că doar în considerarea dispoziţiilor convenţiei dintre cele două entităţi juridice pot fi interpretate prevederile art. 21.3 din contractul de credit încheiat cu B.C.R. potrivit cu care banca încheie contractul de asigurare de viaţă cu împrumutatul S.I.
Concluzionând, instanţa de apel a constatat că, contractul de asigurare a fost încheiat în baza Circularei nr. 2/2006 în deplină cunoştinţă a părţilor implicate, în primul rând a împrumutatului, aşa încât dispoziţiile art. 21.3 din contractul de credit devin inaplicabile şi, ca urmare, nu se poate reţine un abuz în conduita băncii în ce priveşte neîncheierea contractului de asigurare cu împrumutatul, antecesorul reclamanţilor din prezenta cauză.
3. Recursul. Motivele de recurs
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii solicitând modificarea în tot a hotărârii în sensul admiterii apelului declarat în cauză şi, în consecinţă, admiterea acţiunii introductive.
Recurenţii şi-au întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., apreciind că dezlegarea dată de prima instanţă, menţinută de instanţa de control judiciar, este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 969 C.civ.
Potrivit recurenţilor, nu există niciun document sau dovadă scrisă din partea băncii care să ateste că împrumutatul sau coplătitorii şi-au însuşit circulara nr. 2/2006, document intern care nu este pus la dispoziţia clienţilor.
Au susţinut recurenţii că, la solicitarea lor adresată băncii anterior promovării litigiului, aceasta răspunde în sensul că „normele interne ale B.C.R. SA cu privire la încheierea asigurărilor de viaţă aferente contractelor de credit sunt folosite doar pentru uzul intern al băncii”.
Faţă de această împrejurare incontestabilă, recurenţii au susţinut că dezlegarea dată de instanţe este rezultatul încălcării clauzelor contractului care este legea părţilor, în sensul modificării clauzelor sale prin lipsa consimţământului împrumutatului.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Clauza a cărei nerespectare se impută pârâtei – banca în contractul de credit bancar nr. 2007221296P/2008 – este cuprinsă în art. 21.3 şi are un conţinut clar şi precis nesusceptibil de interpretare.
Potrivit celor stipulate, banca încheie în calitate de contractant o asigurare de viaţă pentru împrumutat, asigurare care acoperă riscul produs ca urmare a intervenirii decesului împrumutatului în cadrul perioadei de asigurare.
Împrejurarea că banca, în temeiul unor norme interne, a încheiat asigurarea de viaţă pe numele unuia dintre coplătitori, este irelevantă din punct de vedere al îndeplinirii obligaţiei prevăzute de art. 21.3 din contract, în condiţiile în care părţile nu au convenit prin contract asupra posibilităţii ca asigurarea de viaţă să se încheie numai cu coplătitorul, şi aceasta deoarece, după art. 969 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege pentru părţile contractante şi ele trebuie respectate întocmai şi ad litteram.
Prin interpretarea dată de instanţele devolutive clauzei de la art. 21.3 în sensul că atât împrumutatul cât şi coplătitorul ar fi cunoscut şi acceptat circulara băncii nr. 2/2006, respectiv încheierea contractului de asigurare de viaţă numai cu coplătitorul, se denaturează, până la anulare, înţelesul clar al clauzei, al cărui conţinut este practic înlocuit cu o ipoteză străină de înţelegerea părţilor.
De altfel, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, banca a susţinut numai faptul că potrivit normelor sale interne avea posibilitatea să încheie asigurarea de viaţă pe numele coplătitorului.
Cum această variantă nu s-a materializat in terminis în clauza din contract referitoare la asigurare, ci s-a prevăzut expres că banca încheie în calitate de contractant o asigurare de viaţă pentru împrumutat, conţinutul clauzei nu este susceptibil de nicio altă interpretare.
Aşa fiind, Înalta Curte, constatând că hotărârile pronunţate încalcă dispoziţiile art. 969 C.civ. denaturând înţelesul clauzei care obliga banca la încheierea contractului de asigurare de viaţă pentru împrumutat, obligaţie nerespectată, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C.proc.civ. a admis recursul şi a modificat decizia atacată în sensul admiterii apelului reclamanţilor şi schimbării sentinţei fondului şi, în consecinţă, a admis acţiunea reclamanţilor.
Notă: În decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.
