Editorial Legalis – Juridicizare

Ceea ce nu se vede la o privire superficială în Noul Cod civil este accentuarea rolului juristului în relaţiile interumane. Contractele devin mult mai elaborate (uneori chiar stufoase şi prolixe), uzul, obiceiul sau comportamentul părţilor în executarea contractului devin izvoare normative sau interpretative de drept, iar judecătorul capătă competenţe sporite de completare a contractului cu clauze secundare (dacă părţile vor fi convenit asupra clauzelor esenţiale) sau de revizuire ori de suspendare a contractului pentru motive precum impreviziunea, obiceiul, echitatea şi legea, imposibilitatea permanentă sau temporară de executare. Întrucât uzul, obiceiul, comportamentul părţilor, impreviziunea, buna-credinţă etc. sunt concepte juridice cu un grad destul de ridicat de tehnicitate juridică, este evident că aceste concepte vor fi de domeniul juriştilor, judecătorilor şi al experţilor legali. De aici o nedorită juridicizare a relaţiilor sociale şi o orientare nefirească a omului către soluţionarea în justiţie a impasului opţiunilor sale contractuale.

La aceste motive de juridicizare trebuie adăugate şi cele două tendinţe manifeste în jurisprudenţa noastră începând cu cauza Beian c. România (decembrie 2007): ridicarea la rangul de normă de drept a precedentului judiciar şi refuzul aplicării legii interne pe motiv de contrarietate a legii interne cu dreptul Uniunii Europene sau cu drepturile omului. În ultimii ani, când judecătorul intern a constatat că legea română este contrară dreptului Uniunii Europene sau CEDO, a înlăturat legea română de la aplicare, dând prevalenţă şi aplicând în schimb dreptul Uniunii Europene sau CEDO. Evident, în aceste două cazuri vorbim de raporturi juridice conflictuale care se vor a fi soluţionate de judecătorul intern. Nu vorbim de raporturi juridice de conformare voluntară întrucât practic, nimeni nu ar accepta, cel puţin în România prezentului (încă obişnuită – mai bine zis, blocată în – cu regula primordialităţii dreptului pozitiv), să aplice direct aceste concepte şi să se conformeze lor voluntar. Cu atât mai puţin autorităţile, care chiar sunt uluite că legi declarate de Curtea Constituţională „perfect” compatibile cu Constituţia sunt înlăturate de la aplicare de judecător.

Un om obişnuit s-ar simţi, cu siguranţă, sufocat de atâtea legi, reguli şi formalităţi sau chiar iritat de acest joc de poker între jurişti.

Nu trebuie să dramatizăm, totuşi. Realitatea este ca apa: oricât de sinuos este formatul în care curge, apa îşi va găsi locul în care să se stabilizeze.

Însuşi Noul Cod civil ne dă un motiv de optimism: art. 1170 dispune că buna-credinţă trebuie să ghideze comportamentul contractanţilor nu numai la negocierea contractului, ci şi în cursul executării acestuia. Dacă una sau mai multe clauze ale contractului sunt ilegale ori abuzive, uzul acestora va putea fi împiedicat sau sancţionat de instanţă. Dacă un drept social promis prin lege va fi refuzat ulterior pentru motive de austeritate, judecătorul va putea restabili echilibrul. Deşi buna-credinţă este un concept juridic, el are la bază, totuşi, un concept sociologic sau chiar etic: bunul simţ comun. Ceea ce pentru omul obişnuit, ne-familiarizat cu conceptele juridice, este de bun simţ, trebuie să fie de bun simţ şi pentru jurist. Cel ce acţionează după bunul simţ comun, este de bună-credinţă. Iar buna-credinţă este starea normală a omului, care nu trebuie, deci probată, ci doar afirmată. Cel ce intenţionează să contrazică afirmarea bunei-credinţe, trebuie să facă proba contrară, a relei-credinţe. De aceea, va fi relativ simplu pentru judecător să constate că nu este de bun simţ ca un profesionist, care a introdus în contractele sale pre-formulate clauze abuzive şi, în plus, a utilizat tehnici înşelătoare de convingere a consumatorului, să uzeze de aceste clauze abuzive pentru a câştiga din aplicarea acestora, în dauna consumatorului. De asemenea, va fi relativ simplu pentru judecător să constate că nu sunt de bun simţ legile prin care statul sau autorităţile publice refuză drepturi salariale, pensii şi alte prestaţii sociale la care s-a angajat în perioada de boom economic. Profesionistul, ca să schimbe soluţia în favoarea sa, va trebui să dovedească faptul că nu a introdus clauze abuzive în contract fără negocierea cu clientul a acestora, că nu a folosit reclame înşelătoare pentru a-l convinge pe client să achiziţioneze produsul sau creditul, că nu a beneficiat de starea de alterare a voinţei clientului la contractare (care a semnat pentru că psihologic sau economic nu avea de ales) etc. Iar statul şi autorităţile vor trebui să probeze că nu s-au folosit de pârghiile puterii în mod samavolnic sau prin mimarea regulilor democratice (utilizând ordonanţe de urgenţă sau mecanismul de asumare a răspunderii în Parlament) pentru a reduce sau neutraliza drepturile câştigate de cetăţeni prin acte normative emise de acelaşi stat sau aceleaşi autorităţi care acum, pe motiv de criză şi austeritate, refuză să-şi respecte angajamentele asumate.

Pe de altă parte, este încă în toi revolta judiciară declanşată în anul 2011 prin procesele colective contra băncilor şi contra autorităţilor. Sunt pe drum mai multe alte procese contra ridicărilor ilegale de maşini şi contra rovinietei ilegal aplicată, precum şi o reglementare care va putea re-instaura regula bunului simţ şi precedentele judiciare în contracte şi, în genere, în comportamentul juridic – legea proceselor colective.

În 2010 criza s-a instalat deplin în România şi a început să se simtă la nivel de individ, care a început să preţuiască orice leu pe are îl cheltuieşte în plus şi, cu atât mai mult, orice leu pe care îl plăteşte nedatorat băncilor sau îi este confiscat de stat ca urmare a măsurilor de austeritate. Cetăţenii români s-au asociat şi, în procese colective, au dat în judecată puternicii lor co-contractanţi şi statul. A fost o adevărată revoltă judiciară contra puterii economice sau politice, la care judecătorii au răspuns pozitiv într-o primă fază. Şi, cel mai important, procesele colective din 2010 i-au făcut pe deţinătorii puterii să se teamă de abuzurile lor şi să încerce să vadă legea şi contractele altfel, ca instrumente de drepturi nu numai pentru ei, ci şi pentru destinatari ori pentru co-contractanţi.

Răspunsul autorităţilor – în care includ şi şefii de orice nivel ai judecătorilor – la acest curent a fost încercarea, în parte reuşită, de descurajare a judecătorilor sau chiar de timorare a acestora. Mulţi dintre judecători au început să se teamă de sancţiuni disciplinare sau de riscul de a nu îşi putea continua ascensiunea profesională. Unora li s-a oferit o carieră corespunzătoare în schimbul unor soluţii care să nu deranjeze puterea economică sau politică. Şi probabil că unii au acceptat oferta, întrucât unele dintre soluţiile revoluţionare din toamna anului 2010 au fost desfiinţate în recurs, în ciuda unei evidente încălcări a principiilor CEDO şi ale dreptului Uniunii Europene. Răspunsul puternicilor economiei la acest curent a fost majorarea bugetelor de PR, cu accent pe decredibilizarea liderilor de procese colective şi pe descurajarea reclamanţilor. Mulţi judecători au început să se întrebe dacă este bine să acţioneze ca oameni ai cetăţii în timp ce cariera le este pusă în pericol sau creditele angajate la bănci le sunt declarate scadente anticipat. Şi probabil aceşti judecători, mai ales cei din Bucureşti, au cedat propriilor tentaţii mirene, în defavoarea atitudinii semi-eroice din toamnă, când în sute de procese băncile erau trimise la podea. Este clar că, spre exemplu, la Curtea de Casaţie puterea economică a băncilor este considerată mai importantă decât mulţimea celor 4 milioane de consumatori, din moment ce, recent, s-a desfiinţat decizia unei curţi de apel din ţară, decizie pe care eu o lăudam în urmă cu câteva luni pe blogul meu. Sau, cine ştie, judecătorilor le-a dispărut, între timp, curajul de a-şi respecta obligaţia din Constituţie de a aplica dreptul chiar şi în contra legii. Sau independenţa?

Procesele colective sunt grele şi de natură a demola unele cutume ale instanţelor ori de natură a deranja comoditatea judecătorilor. Refuzul de a le judeca sub diverse pretexte (inadmisibilitate, lipsă de timp, lipsă de resurse financiare, logistice şi umane, complexitate ridicată, lipsă de obiect pe motiv de abrogare sau revocare a actului administrativ atacat, înlocuit între timp de putere cu un alt act administrativ sau cu o ordonanţă de urgenţă, inatacabilă în contencios, „ne-prevederea” în lege etc.) este cel mai periculos risc pentru statul de drept, mai ales în această perioadă de criză, când cei puternici devin şi mai puternici, pe motiv că sunt prea puternici pentru a eşua.

CEDO ne spune de ani de zile că tocmai refuzul precedentului judiciar este încălcarea cea mai gravă a accesului liber şi efectiv la justiţie şi că precedentul judiciar este lege în sensul Convenţiei, în timp ce legea internă, imprevizibilă, schimbată zi de zi, împănată cu politici efemere, nu este lege în sensul Convenţiei şi trebuie înlăturată de la aplicare.

Dacă procesele colective sunt atât de ostil primite de judecători, după ce în anii din urmă le acceptau pe motiv că reclamanţi sunt ei, poate că ar fi momentul să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui organizate curţi cu juri pentru acest gen de procese, care să se pronunţe cu simplitate şi pe înţelesul tuturor, pe baza realităţii faptelor, a echităţii şi a bunului simţ comun, lăsând judecătorilor „grija” sau „distracţia” formelor procedurale şi a excepţiilor, inadmisibilităţilor şi a altor bla-bla-uri tehnice neinteresante, ba chiar detestabile pentru omul de rând. Şi poate că ar fi bine să ne întrebăm dacă nu cumva unii dintre judecători, măcar cei de la vârful sistemului judiciar, ar trebui să fie supuşi scrutinului alegătorilor, aşa cum se întâmplă de sute de ani în SUA. În fine, dacă precedentul judiciar este atât de vehement refuzat de judecători care se consideră un fel de semi-zei ai societăţii, poate că ar fi bine ca precedentul judiciar din procesele colective să devină lege internă a României.

Revirimentul de încredere în justiţie a cetăţenilor din anul 2010 este o oportunitate pe care CSM, profesiile juridice şi autorităţile nu ar trebui să o piardă. Oamenii au vrut să creadă în justiţia noastră şi de aceea au creat consorţii procesuale declanşând procese colective. Implicând un număr mare de oameni, costurile legale şi judiciare sunt suportabile, numărul cauzelor se reduce, iar soluţiile date în dosare cu mii de reclamanţi sunt mai greu de refuzat de judecători cu titlu de precedent judiciar. E simplu, e de bun simţ. Dacă justiţia va deveni simplă, logică, pe înţelesul tuturor şi predictibilă, oamenii îşi vor recăpăta încrederea în justiţie, iar deţinătorii puterii vor învăţa treptat să ne respecte pe noi ca cetăţeni, votanţi şi consumatori à la fois. Ştiind la ce trebuie să se aştepte, oamenii nu vor mai merge atât de des în justiţie să îşi pretindă drepturile, ci îşi vor respecta convenţiile şi obligaţiile din bun simţ. Iar CEDO va răsufla, în sfârşit, uşurată, putând să închidă robinetul cu miile de cazuri româneşti cu care este inundată în prezent.

Vă recomandăm ultima lucrare publicată de autor :
DREPT COMERCIAL. ÎNTREPRINDEREA
în reglementarea Noului Cod civil