In M.O. 67/2012 a fost publicata Decizia nr 1519/2011 a Curtii Constitutionale referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
DECIZIA Nr. 1.519
din 15 noiembrie 2011
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
Acsinte Gaspar – preşedinte
Aspazia Cojocaru – judecător
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Iulia Antoanella Motoc – judecător
Ion Predescu – judecător
Puskás Valentin Zoltán – judecător
Tudorel Toader – judecător
Valentina Bărbăţeanu – magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Marin Măciucă în Dosarul nr. 1.478/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 331D/2011.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 octombrie 2011 în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 20 octombrie 2011 şi, respectiv, 25 octombrie 2011. De asemenea, prin încheierea din 25 octombrie 2011, Curtea, având în vedere imposibilitatea constituirii majorităţii prevăzute de art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a repus cauza pe rol pentru data de 15 noiembrie 2011.
La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de domnul avocat George Dominic Pop, membru al Baroului Bucureşti, în calitate de apărător ales cu delegaţie la dosarul cauzei. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele completului acordă cuvântul părţilor. Apărătorul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia, arătând, în esenţă, că textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 16, 24, 41 şi 53 din Constituţie. În acest sens, precizează că este nesocotit dreptul la apărare, care implică şi dreptul părţii de a-şi alege avocatul. Corelativ, se produce o degradare a dreptului avocatului de a-şi exercita profesia, atunci când este vorba despre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Invocă dispoziţiile Recomandării (2000)21 din 25 octombrie 2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, potrivit cărora statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a respecta, a proteja şi a promova libertatea de a exercita profesia de avocat, fără discriminare şi fără imixtiuni din partea autorităţilor sau a publicului, în special având în vedere prevederile relevante ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, având cuvântul, achiesează la cele susţinute de apărătorul său.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate în măsura în care textul de lege criticat interzice desfăşurarea profesiei la întreaga instanţă, cu referire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de secţia la care soţul, ruda sau afinul avocatului funcţionează ca judecător. Apreciază că există o tensiune în ceea ce priveşte condiţia proporţionalităţii restrângerii dreptului la muncă, având în vedere caracterul unic al instanţei supreme.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1.478/1/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Marin Măciucă într-o cauză penală în care s-a pus problema asigurării asistării sale de către un anumit avocat, aflat în una dintre ipotezele vizate de textul de lege ce formează obiectul acesteia.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că interdicţia impusă de textul de lege criticat restrânge deopotrivă libertatea părţii de a-şi alege avocatul şi dreptul avocatului de a asista şi reprezenta persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor. Arată că interdicţia nu este justificată, de vreme ce există alte mijloace legale care pot asigura desfăşurarea proceselor în condiţii de imparţialitate, respectiv abţinerea şi recuzarea judecătorilor şi procurorilor. Autorul excepţiei susţine că textul de lege, în noua sa redactare dată prin Legea nr. 270/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, interzicând avocatului dreptul de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chiar şi la o altă secţie decât cea la care funcţionează ruda sau afinul său, încalcă dreptul la apărare al părţii care, din considerente independente de voinţa sa, nu mai poate fi asistată de acelaşi avocat şi la instanţa supremă, în calea ordinară sau extraordinară de atac ori în alte materii date prin lege în competenţa acesteia. Or, avocatul respectiv fusese ales în considerarea experienţei acestuia şi a raporturilor de încredere care trebuie să existe între apărător şi clientul său. În plus, susţine că privarea avocaţilor abilitaţi – prin vechimea în muncă, prin titluri ştiinţifice, prin prestigiu şi notorietate în profesie – de a pune concluzii la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile unicităţii acesteia, apare ca o încălcare a reglementărilor referitoare la interzicerea generală a discriminării, egalitatea de şanse şi neîngrădirea dreptului la muncă în ceea ce priveşte locul exercitării acestuia. În acelaşi sens, arată că prevederea de lege îngrădeşte dreptul la muncă al avocatului şi libertatea de a alege locul de muncă, prin „loc de muncă“ înţelegându-se, în acest caz, nu numai sediul de exercitare a profesiei, ci, în principal, instanţele sau autorităţile publice în faţa cărora poate asista sau reprezenta părţile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este întemeiată. În acest sens, apreciază că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 270/2010, aduc atingere existenţei dreptului părţii de a-şi alege liber avocatul, precum şi dreptului apărătorului de a-şi asista şi reprezenta clientul în faţa tuturor instanţelor. În opinia sa, norma criticată afectează dreptul de apărare al părţii care, având un avocat ales, nu poate beneficia de asistenţa juridică a acestuia în toate fazele procesului penal, în cazul în care desfăşurarea acestuia presupune şi învestirea instanţei supreme. Arată că este adevărat că statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, dar, în condiţiile unicităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reglementarea ce se invocă aduce atingere nemijlocită dreptului la apărare al persoanei chemate în faţa acestei instanţe. De asemenea, consideră că textul de lege criticat nesocoteşte art. 41 din Constituţie, întrucât prin limitarea dreptului de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt îngrădite dreptul la muncă al avocatului şi libertatea de a alege locul de muncă.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu şi-au exprimat punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei şi ale apărătorului acestuia, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. I pct. 12 din Legea nr. 270/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 decembrie 2010. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 51/1995 a fost republicată, în temeiul art. VI din Legea nr. 270/2010, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare, astfel că, în prezent, textul de lege supus controlului de constituţionalitate se regăseşte la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care are următoarea redactare: „(1) Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea.“
În opinia autorului excepţiei sunt încălcate următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (1) care statuează principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 24 alin. (2) care consacră dreptul părţilor de a fi asistate, în tot cursul procesului, de un avocat, ales sau numit din oficiu, art. 41 alin. (1) care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă şi art. 53 alin. (2) care detaliază condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi.
Totodată, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, invocă şi o serie de acte adoptate la nivelul Uniunii Europene şi al Consiliului Europei, şi anume: Directiva Consiliului 77/249/CEE din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 78 din 26 martie 1977, Recomandarea R (2000)21 din 25 octombrie 2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre privind libertatea exercitării profesiei de avocat, art. 15 – Libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă şi art. 21 – Nediscriminarea din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor COM (2008) 420 din 2 iulie 2008 privind nediscriminarea şi egalitatea de şanse: un angajament reînnoit.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că motivarea formulată de autorul excepţiei supune controlului instanţei de contencios constituţional textul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, sub aspectul încălcării dreptului la apărare al justiţiabilului, şi, pe de altă parte, prin prisma încălcării dreptului la muncă al avocatului.
I. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, Curtea constată că aceasta este întemeiată, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 contravenind dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie care garantează dreptul părţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Curtea observă că dreptul la un avocat ales conferă dreptului la apărare plenitudinea atributelor exercitării sale, în condiţiile în care o apărare eficientă nu poate fi realizată decât dacă între parte şi avocatul care îi reprezintă interesele există o relaţie bazată pe încredere deplină, având în vedere faptul că partea urmează să îi încredinţeze avocatului informaţii de natură personală, pe baza cărora acesta va construi o apărare adecvată. De aceea, justitiabilul trebuie să beneficieze de dreptul de a-şi alege acel avocat faţă de care are certitudinea ca îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime.
Legea instituie interdicţia exercitării profesiei de avocat la acele instanţe, precum şi la parchetele de pe lângă acestea la care soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea, limitând dreptul la apărare al justiţiabilului care apelează la serviciile respectivului avocat, contrar prevederilor art. 24 din Constituţie care garantează plenar acest drept.
Curtea urmează să verifice dacă această restrângere se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, care permite limitarea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai atunci când sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de textul constituţional.
Art. 53 din Constituţie are următorul conţinut: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.“
Prima condiţie fixată de textul constituţional, potrivit căreia restrângerea trebuie realizată prin intermediul unei legi, este indiscutabil îndeplinită.
Dintre situaţiile enumerate în art. 53 alin. (1) ca susceptibile de a justifica restrângerea se poate reţine, în cazul de faţă, imperativul apărării „drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor“, cu referire la dreptul la un proces echitabil, care, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implică, în mod necesar, printre altele, şi judecarea acestuia de către o instanţă imparţială. Sub acest aspect, textul de lege criticat are ca scop crearea premiselor existenţei unei instanţe care să prezinte o astfel de caracteristică.
Întrucât cu privire la instanţa în componenţa căreia intră un magistrat care se află într-o relaţie izvorâtă din căsătorie sau din relaţii de rudenie ori afinitate există permanent dubiul lipsei de imparţialitate, legiuitorul a apreciat că înlăturarea acestei surse de suspiciune se poate realiza în mod eficient prin interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat.
Un raţionament similar este aplicabil şi în ceea ce priveşte parchetele pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. În consecinţă, restrângerea cuprinsă în textul de lege criticat se justifică în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil.
Examinând următoarea condiţie impusă de prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la necesitatea restrângerii într-o societate democratică, instanţa de contencios constituţional constată că aceasta nu poate fi considerată îndeplinită, întrucât finalitatea anterior arătată, constând în păstrarea imparţialităţii magistraţilor, este pe deplin asigurată prin alte mijloace legale. Astfel, Codul de procedură civilă şi cel de procedură penală reglementează instituţia abţinerii şi cea a recuzării judecătorilor şi a procurorilor, într-o manieră categorică, aptă să se constituie într-o garanţie suficient de puternică pentru asigurarea menţinerii imparţialităţii magistraţilor: art. 25 din Codul de procedură civilă stabileşte în sarcina judecătorului obligaţia de a se abţine de la a judeca în acea cauză în care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa; art. 27 din acelaşi cod enumera situaţiile în care judecătorul poate fi recuzat, la pct. 2 fiind menţionată cea în care judecătorul este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul
De asemenea, Codul de procedură penală prevede, la art. 48 alin. (1) lit. f), că este incompatibil de a judeca judecătorul care, în cauza respectivă, este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia, aceeaşi incompatibilitate vizând şi procurorii, în virtutea art. 49 alin. (2). Totodată, art. 51 conferă oricăreia dintre părţi posibilitatea de a recuza persoana incompatibilă, care nu a făcut declaraţie de abţinere. În plus, atât Codul de procedură civilă, cât şi cel de procedură penală reglementează la art. 37, respectiv art. 55 instituţia strămutării pricinii la o altă instanţă de acelaşi grad.
În acelaşi sens, Curtea apreciază, de asemenea, că dispoziţiile menţionate din codurile de procedură civilă şi penală referitoare la abţinere şi recuzare sunt de natură să satisfacă şi exigenţele cuprinse în Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354, din 14 decembrie 2006, referitoare la existenţa, în toate statele membre, a unui sistem judiciar şi administrativ imparţial, independent şi eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între altele, pentru a lupta împotriva corupţiei. Astfel, obiectivul de referinţă constând în înfiinţarea unei agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive nu presupune existenţa în sistemul normativ naţional a unor prevederi legale precum cea criticată în cauza de faţă. Tot astfel, nici obiectivul de referinţă privitor la garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient nu implică în mod necesar instituirea unei interdicţii de felul celei vizate de prezenta excepţie de neconstituţionalitate.
O altă condiţie impusă de art. 53 este aceea ca restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie analizat în ce măsură există un just echilibru între limitarea la care este supus dreptul la apărare şi interesul public protejat prin această limitare. Or, sub acest aspect, ţinând seama de existenţa reglementărilor legale mai sus menţionate referitoare la abţinerea ca obligaţie a judecătorilor şi procurorilor, corelată cu posibilitatea recuzării acestora, Curtea apreciază că interzicerea dreptului avocaţilor de a pleda la instanţele şi parchetele la care soţul sau rudele ori afinii săi funcţionează ca judecători, respectiv procurori nu îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat, menţinerea prezumţiei de imparţialitate a instanţei este asigurată prin dispoziţiile corespunzătoare din codurile de procedură civilă şi penală. Prin urmare, apare ca excesivă restrângerea dreptului la apărare, ca o consecinţă a interdicţiei de a exercita profesia la întreaga instanţă în cazul în care în cadrul acesteia funcţionează un judecător aflat în relaţie de rudenie sau afinitate cu avocatul ales. Interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat face abstracţie de obligaţia de abţinere care revine judecătorului şi procurorului, în detrimentul plenitudinii de exercitare a dreptului la apărare. Mai mult, într-o interpretare teleologică, textul de lege criticat porneşte chiar de la premisa neîndeplinirii de către judecător, respectiv procuror a obligaţiei menţionate. Or, o astfel de concepţie legislativă intră în contradicţie cu principiile de bază ale eticii şi deontologiei magistraţilor.
Textul art. 53 din Constituţie mai prevede că măsura trebuie să fie „aplicabilă în mod nediscriminatoriu“. Curtea va analiza această condiţie din perspectiva celui asupra căruia poartă interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat. Astfel, dacă ne raportăm la categoria avocaţi lor afectaţi de interdicţia exercitării profesiei la acea instanţă la care soţul, ruda sau afinul său funcţionează ca magistrat, se poate constata că măsura este aplicată în mod nediscriminatoriu, afectându-i în mod egal pe toţi cei aflaţi în această situaţie. Cu toate acestea, măsura are însă ca efect o discriminare evidentă a avocatului care, pentru unicul considerent al relaţiei rezultate din căsătorie, rudenie sau afinitate cu un judecător sau procuror, este pus în imposibilitatea de a-şi exercita profesia la întreaga instanţă, respectiv la întregul parchet, deşi îndeplineşte aceleaşi condiţii cerute de lege ca toţi ceilalţi avocaţi care sunt abilitaţi să asigure asistenţa juridică la acea instanţă.
Aşadar, restricţia prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 aduce atingere însăşi existenţei dreptului la apărare, acesta neputând fi exercitat în plenitudinea sa.
De altfel, Curtea reţine că interdicţia instituită prin textul de lege criticat nu reprezintă o incompatibilitate pentru avocaţi, întrucât incompatibilităţile sunt aferente îndeplinirii unei funcţii, nicidecum exercitării unei profesii. În procesele în care asigură asistenţa judiciară, avocatul are o poziţie specială, distinctă de cea a părţilor din proces, precum şi de cea a judecătorului sau a procurorului. Avocatul este un profesionist chemat să susţină apărarea drepturilor substanţiale şi procedurale ale părţii pe care o reprezintă. Interzicerea exercitării profesiei la instanţele sau parchetele unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea, reprezintă o veritabilă sancţiune pentru avocatul respectiv. Imparţialitatea judecătorului şi a procurorului nu poate fi asigurată însă printr-o asemenea sancţiune aplicată avocatului.
Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituţionale, contravenind art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 53 din Constituţie.
Curtea observă că dreptul la un apărător ales este garantat şi de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „orice acuzat are, în special, […] dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el […]“. În clarificarea înţelesului acestor dispoziţii convenţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Hotărârea din 23 aprilie 1983, pronunţată în Cauza Pakelli împotriva Germaniei, paragraful 31, că „un acuzat care nu doreşte să se apere personal trebuie să aibă posibilitatea de a apela la un avocat ales de el […]“. Această observaţie a fost reiterată în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, de exemplu, în Hotărârea din 28 iunie 1984, pronunţată în Cauza Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, paragraful 99, sau Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunţată în Cauza Balliu împotriva Albaniei, paragraful 32.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, totodată, şi următoarele: „Cu toate acestea şi în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 paragraful 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanţele au sarcina de a decide dacă interesele justiţiei impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil să ţină cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente pentru a considera că interesele justiţiei o impun“. (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, paragraful 29, Hotărârea din 25 martie 2008, pronunţată în Cauza Vitan împotriva României, paragraful 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunţată în Cauza Micu împotriva României, paragraful 103).
Prin urmare, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, rezultă că limitările admise de aceasta nu sunt limitări legislative, precum cea cuprinsă în textul de lege ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, ci sunt limitări de natură judiciară, apărute în cauze concrete, în situaţii individuale.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, de asemenea, că textul art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curţii de la Strasbourg revenindu-i sarcina de a examina dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38).
Consacrând dreptul la un avocat ales al părţilor dintr-un proces, fără să facă distincţie între procesele penale şi cele din alte materii, Constituţia României instituie, prin art. 24 alin. (2), un standard de protecţie mai ridicat decât cel stabilit prin art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referă doar la dreptul persoanelor acuzate de săvârşirea unei fapte penale de a beneficia de dreptul la un avocat ales de acestea. Or, potrivit art. 53 din Convenţie, „nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi Interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte“.
II. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă, Curtea constată că nu o poate reţine, fiind formulată de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalităţii unui text de lege. Or, din perspectiva nesocotirii dreptului la muncă şi la exercitarea liberă a profesiei, autorul prezentei excepţii, inculpat într-o cauză penală, nu poate invoca excepţia în interesul avocatului său.
III. Curtea observă că există state europene ale căror legislaţii nu conţin cu privire la avocaţi interdicţii similare celei cuprinse în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ci prevăd obligaţia judecătorului, respectiv a procurorului de a se abţine, corelativ cu posibilitatea recuzării în caz contrar.
Astfel, de exemplu, în Italia, art. 36 lit. b) din Codul de procedură penală precizează că judecătorul trebuie să se abţină să judece o cauză în care o rudă a sa ori soţul său este avocat, iar art. 51 paragraful 2 din Codul de procedură civilă stabileşte că judecătorul trebuie să se abţină dacă el/ea sau soţia/soţul sa/său este rudă până la gradul 4 inclusiv cu unul dintre avocaţi sau una dintre părţi. Este de remarcat că nu există nicio interdicţie pentru avocat în acest sens cuprinsă în legea italiană a avocaturii, respectiv Decretul-lege nr. 1.578 din 27 noiembrie 1933, modificat prin Decretul-lege nr. 27 din 24 februarie 1997.
Nici în Franţa Decretul nr. 91–1.197 din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat nu instituie vreo interdicţie pentru avocat de natura celei cuprinse în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. În schimb, art. 668 paragraful 3 din Codul de procedură penală stabileşte că judecătorul poate fi recuzat dacă el sau soţul său este rudă cu avocatul uneia dintre părţi.
Tot astfel, în Ungaria, art. 13 paragraful 1 lit. c) din Actul nr. 3 din 1952 privind procedura civilă impune judecătorului să se abţină să judece dacă este rudă sau fost soţ cu reprezentantul uneia dintre părţi. În Actul nr. XI din 1998 privind profesia de avocat nu este menţionată însă, sub acest aspect, nicio restricţie pentru avocat.
IV. Curtea constată că, în precedent, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, prin Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005, că interdicţia instituită prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 [care, la acea dată, se regăsea la art. 20 alin. (1) din lege] „vizează sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de către membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apărare al cetăţeanului, prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie.“
V. În ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 51/1995, Curtea observă că acestea reprezintă norme explicative şi de trimitere la cele ale alin. (1) din aceleaşi articol, astfel că rămân fără obiect în condiţiile admiterii prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, precum şi al art. 1–3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 31 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marin Măciucă în Dosarul nr. 1.478/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2011.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent,
Valentina Bărbăţeanu
OPINIE SEPARATĂ
Dosarul nr. 331D/2011
1. În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt neconstituţionale, consider că se impunea o soluţie de admitere a excepţiei cu rezervă de interpretare, în sensul constatării neconstituţionalităţii textului de lege menţionat numai în măsura în care interzice avocatului care este soţ, rudă sau afin până la gradul al treilea inclusiv cu un judecător care funcţionează la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi exercite profesia la toate secţiile acestei instanţe, iar nu doar la cea la care judecătorul respectiv îşi desfăşoară activitatea.
Această soluţie se impunea, pe de o parte, întrucât în acest sens şi în aceste limite a fost învestită Curtea Constituţională, iar pe de altă parte, pentru a fi respectate cerinţele procedurale prevăzute de Legea nr. 47/1992.
Din acest punct de vedere, este de observat că atât critica formulată de autorul excepţiei, cât şi opinia exprimată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în cuprinsul încheierii prin care a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea prezentei excepţii au vizat neconstituţionalitatea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 doar din perspectiva interdicţiei instituite pentru avocat de a-şi exercita profesia la toate secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul în care acesta este soţ, rudă sau afin până la gradul al treilea inclusiv cu unul dintre judecătorii instanţei supreme, indiferent de secţia la care acesta îşi desfăşoară activitatea. Constatând neconstituţionalitatea textului în integralitatea sa, Curtea Constituţională a depăşit limitele sesizării. Or, instanţa de contencios constituţional exercită controlul de constituţionalitate exclusiv in limine litis, extinderea controlului asupra art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 în ansamblul său echivalând cu o sesizare din oficiu, în dezacord cu prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.
În plus, declarând neconstituţionalitatea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, în întregime, Curtea Constituţională a nesocotit dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 care stabilesc una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume cea care impune ca textul de lege ce formează obiectul acesteia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Prevederile de lege supuse, în cazul de faţă, controlului de constituţionalitate au un conţinut complex, referindu-se la toate instanţele din sistemul judiciar românesc, indiferent de gradul acestora (judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), dar şi la parchetele de pe lângă acestea, „indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul“ în care judecătorul, respectiv procurorul care este soţ, rudă sau afin cu avocatul asupra căruia poartă interdicţia îşi desfăşoară activitatea. Deci, textul de lege are în vedere relaţia izvorâtă din rudenie sau căsătorie între avocat şi judecător, dar şi între avocat şi procuror. Or, în speţa de faţă, menţiunile referitoare la interdicţia prin raportare la procurori nu au legătură cu soluţionarea litigiului pendinte pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în cadrul căruia ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost determinată de împrejurarea că avocatul care ar fi trebuit să îl reprezinte pe autorul excepţiei în faţa instanţei menţionate este soţ cu unul dintre judecătorii care îşi desfăşoară activitatea la o altă secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, Curtea Constituţională ar fi trebuit să disocieze dispoziţiile textului de lege criticat, astfel încât controlul de constituţionalitate să se exercite numai în ceea ce priveşte interdicţia impusă avocatului de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“. Aşadar, în România există o singură instanţă supremă, care este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, singura instanţă nominalizată expres prin Legea fundamentală. Or, din perspectiva unicităţii instanţei supreme, interdicţia impusă avocatului de a-şi exercita profesia la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apare ca fiind neconstituţională prin prisma nesocotirii dreptului la apărare. În acest sens, este de observat că, spre deosebire de toate celelalte instanţe de la care se poate solicita strămutarea pricinii la o altă instanţă de grad egal, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi utilizată această instituţie juridică. Astfel, în cazul relaţiei de rudenie sau afinitate dintre judecător şi avocatul uneia dintre părţi strămutarea ar putea fi solicitată fie în condiţiile art. 37–39 din Codul de procedură civilă pe motiv de bănuială legitimă, fie potrivit art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală „în cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei“. În ceea ce priveşte instanţa supremă, însă, strămutarea nu este posibilă, având în vedere caracterul singular al acestei instanţe, unicitatea sa în cadrul sistemului naţional de instanţe. Cu alte cuvinte odată ajuns în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interdicţia devine insurmontabilă, având în vedere că aceasta vizează instanţa supremă în ansamblu, iar nu, de exemplu, doar secţia de competenta căreia este soluţionarea litigiului în care este angajat respectivul avocat. De aceea, interdicţia impusă prin textul de lege criticat, cu distincţia precizată mai sus, este de natură să aducă atingere dreptului la apărare al justiţiabilului.
2. În raport cu motivarea excepţiei, Curtea trebuia să disocieze din cuprinsul art. 21 alin. (1) reglementarea corespunzătoare asupra căreia să îşi exercite controlul şi nu să îl extindă şi la celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi în cazul parchetelor de pe lângă acestea. Prin extinderea controlului de constituţionalitate, Curtea, pe de o parte, şi-a depăşit limitele sesizării, iar, pe de altă parte, şi-a infirmat propria jurisprudenţă constantă în materie.
Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost supusă controlului de constituţionalitate înainte de promulgare, la sesizarea a 52 de deputaţi şi a Curţii Supreme de Justiţie.
Soluţionând obiecţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, cu privire la textul criticat în redactarea de la acea dată – art. 17 – devenit art. 21 în urma unor modificări şi a republicării legii, Curtea a constatat că acesta este constituţional întrucât nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. Textul legal îl priveşte direct pe avocat şi nu pe judecător, procuror etc., astfel cum se prevede în codurile de procedură.
De-a lungul timpului, Curtea a fost sesizată cu mai multe excepţii de neconstituţionalitate, prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală invocate şi în prezenta cauză.
Printr-o jurisprudenţă constantă (de exemplu: Decizia nr. 679 din 18 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 18 iunie 2010; Decizia nr. 223 din 17 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 16 martie 2009; Decizia nr. 816 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007; Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005; Decizia nr. 166 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 14 mai 2004; Decizia nr. 190 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 5 februarie 2001; Decizia nr. 57 din 14 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 19 noiembrie 1996), Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reţinând, în esenţă, următoarele:
– Interdicţia instituită prin art. 20 din Legea nr. 51/1995 vizează sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de către membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apărare al cetăţeanului, prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie. Acest drept este garantat prin posibilitatea titularului de a alege orice avocat înscris în barourile din România, în afara celor care au interdicţia de a exercita acte specifice profesiei datorită unei situaţii personale (interdicţie limitată la o anumită instanţa).
– Interdicţia cuprinsă în textul de lege este impusă de necesitatea apărării unor valori sociale importante, şi anume ordinea şi morala publică, iar, pe de altă parte, nu atinge existenţa vreunui drept.
– Incompatibilitatea reglementată de dispoziţia criticată reprezintă o garanţie şi o măsură de protecţie a justiţiabililor care recurg la serviciile unui avocat, ale căror interese trebuie asigurate potrivit legii.
– Textul nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi în exercitarea profesiei de avocat la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul, ruda sau afinul până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat.
– Aceste incompatibilităţi constituie măsuri de protecţie pentru părţi împotriva suspiciunilor privind situaţii de natură să altereze actul de justiţie.
– Incompatibilitatea stabilită prin textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor din Constituţie, care prevăd că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, deoarece textul nu instituie restrângerea exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală, prevăzută în scopul asigurării participanţilor la realizarea justiţiei.
Prin aceste decizii Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile criticate sunt constituţionale şi că nu sunt motive care să justifice reconsiderarea acestei jurisprudenţe.
Adoptând Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Curtea şi-a reconsiderat jurisprudenţă constantă enunţată mai sus.
Desigur, de principiu, Curtea Constituţională poate să îşi reconsidere propria jurisprudenţă, dar aceasta nu poate fi făcută decât în cazul apariţiei unor noi elemente care să facă posibilă modificarea acesteia. În aceste condiţii revirimentul jurisprudenţei Curţii ar fi trebuit justificat în mod expres în considerentele deciziei. Oricum, reconsiderarea jurisprudenţei în această materie este discutabilă.
Judecător,
Acsinte Gaspar