Art. 27 C.proc.fisc.
Pentru angajarea raspunderii solidare, astfel cum este reglementata in art. 27 C.proc.fisc., este necesar ca debitorul sa fie declarat insolvabil, conform art. 176 C.proc.fisc., iar nu ca acesta sa se afle in stare de insolventa, stabilita in conditiile art. 177 din acelasi cod.
Sunt îndeplinite condiţiile răspunderii solidare prevăzute la art. 27 lit. a) C.proc.fisc., faţă de o persoană, fost acţionar al societăţii debitoare, ce a achiziţionat, în intervalul celor trei ani anteriori declarării insolvabilităţii, imobilul în care societatea îşi desfăşura activitatea, în condiţiile în care transferul personalului şi al procesului tehnologic s-au făcut către o altă societate la care soţia sa are calitatea de asociat, reaua-credinţă prevăzută de lege drept condiţie a atragerii răspunderii solidare, fiind în acest caz, dovedită.
Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1697 din 22 martie 2011
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamantul B.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Finanţelor Publice H anularea deciziei nr. 11053/30.04.2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice H, prin care s-a respins contestaţia reclamantului împotriva Deciziei nr. 2169/26.01.2009 privind antrenarea răspunderii solidare a reclamantului pentru obligaţii de plată restante ale debitorului SC E.P. SA, precum şi anularea acestui act fiscal ca netemeinic şi ilegal; totodată, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei acţiuni în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007, a solicitat şi suspendarea executării actului administrativ emis unilateral de pârâtă sub nr. 2169/26.01.2009.
În motivarea acţiunii se arată în esenţă următoarele:
Reclamantul a avut calitatea de acţionar al societăţii debitoare până la data de 19.09.2007, societate care a fost de tip SA şi a avut şi are un sistem de conducere şi funcţionare stabilit statutar, pe bază ierarhică în care actul de decizie şi răspunderea reveneau organelor de conducere, conform legii.
Începând cu anul 1996, prin deprecierea leului în raport cu euro, societatea a fost confruntată cu greutăţi în funcţionare, fiind nevoită să-şi schimbe partenerii, să lucreze la preţuri mereu mai mici, să-şi reducă numărul de salariaţi şi chiar să vândă o parte din bunuri, inclusiv un imobil, pentru a face faţă datoriilor.
La data de 19.09.2007 şi-a vândut acţiunile către un terţ, persoană fizică, iar societatea şi-a schimbat sediul în judeţul H, cu schimbarea denumirii sociale şi a unei părţi din acţionariat.
Prin Decizia nr. 2169/20.01.2009 D.G.F.P. H a decis antrenarea răspunderii sale în solidar pentru suma de 1.642.769.000 lei, reprezentând obligaţii de plată restante ale debitoarei E.P. SA sub motiv că ar fi provocat insolvabilitatea acestui debitor prin înstrăinarea bunurilor sale, fără plată.
Prin Decizia nr. 11053/30.04.2009, D.G.F.P. H i-a respins contestaţia pe motiv că nu era nevoie de o documentaţie pentru detalierea întinderii restanţelor.
A arătat reclamantul că nivelul sumei imputate depăşeşte suma de 500.000 lei, art. 28 pct. 2 din O.G. nr. 92/2003 prevăzând că pentru creanţele ce depăşesc suma menţionată competenţa revine organului fiscal central, iar nu teritorial.
A mai susţinut reclamantul că decizia de imputare, precum şi decizia de soluţionare a contestaţiei sunt în mod greşit întemeiate pe o pretinsă stare de insolvabilitate a debitoarei, de vreme ce insolvabilitatea nu a fost stabilită de o instanţă judecătorească. Or, organul fiscal nu poate decât să solicite să se constate o atare stare, printr-o cerere adresată instanţei judecătoreşti competente, respectiv judecătorului sindic.
Un alt argument pe care l-a prezentat reclamantul constă în faptul că deciziile atacate nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 27 pct. a şi b din O.G. nr. 92/2003, respectiv declararea stării de insolvenţă şi reţinerea relei-credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.
În ceea ce priveşte reaua-credinţă, s-a arătat că aceasta nu există, întrucât bunul a fost vândut prin întocmirea facturii şi chitanţei, preţul fiind stabilit la nivelul pieţei, iar scopul operaţiunii a fost acela de a acoperi o parte din creanţa bugetară.
Cu privire la cererea de suspendare, s-a precizat că înainte de a i se comunica decizia dată în contestaţie, pârâta a procedat la măsuri de executare contra sa, respectiv blocarea conturilor sale bancare şi a salariului personal, măsuri contestate de acesta la Judecătoria Reşiţa. Procedând în acest fel reclamantul se află pus în situaţia de a fi prejudiciat grav, lipsindu-l de surse de venituri curente.
Prin sentinţa nr. 331 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-au reţinut în esenţă următoarele:
Susţinerea potrivit căreia D.G.F.P. H nu avea competenţa de a soluţiona contestaţia formulată împotriva deciziei de antrenare a răspunderii, nu a putut fi reţinută faţă de dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi (2) C.proc.fisc., respectiv O.G. nr. 92/2003.
S-a reţinut astfel că potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. (1) lit. a), în forma în vigoare la data contestării deciziei de antrenare a răspunderii, cădeau în competenţa Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice contestaţiile care aveau ca obiect impozite, taxe şi contribuţii al căror cuantum se situa sub 1.000.000 lei, pe cale de consecinţă fiind de competenţa A.N.A.F, potrivit lit. b) a aceluiaşi alineat, contestaţiile care vizau debite fiscale ce depăşeau 1.000.000 lei (actualmente textul legal prevede limita de 3.000.000 lei).
S-a apreciat că acest text legal nu este însă incident cauzei, fiind aplicabil alineatul 2 al art. 209 din O.G. nr. 92/2003, potrivit căruia contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează de către organele fiscale emitente. Or, decizia de antrenare a răspunderii, prevăzută de dispoziţiile art. 28 C.proc.fisc., este menţionată la punctul 5.2 din Instrucţiunile pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, aprobate prin Ordinul nr. 519/2005, ca făcând parte din categoria „altor acte administrative fiscale”.
Aşadar, Curtea a apreciat că în mod corect contestaţia formulată de reclamantul B.V. împotriva deciziei de antrenare a răspunderii nr. 2169/26.01.2009 a fost soluţionată de către organul emitent, respectiv D.G.F.P. H.
Cât priveşte starea de insolvabilitate a societăţii SC E.P. SA, contrar susţinerilor reclamantei, Curtea a constatat că nu este necesară declanşarea procedurii insolvenţei prin încheierea judecătorului sindic, starea de insolvabilitate putând fi constatată, independent de procedura menţionată care se află sub incidenţa dreptului comercial, în conformitate cu dispoziţiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003.
Declararea insolvabilităţii reglementată de art. 176 din O.G. nr. 92/2003 este diferită de „deschiderea procedurii insolvenţei”, reglementată de art. 177 din O.G. nr. 92/2003, reclamantul făcând confuzie între cele două posibilităţi pe care le are organul fiscal în vederea recuperării debitelor fiscale restante.
Cât priveşte condiţia relei-credinţe prevăzută de art. 27 lit. a) din O.G. nr. 92/2003, Curtea a apreciat că aceasta a fost dovedită prin faptul că atât angajaţii, cât şi procesul tehnologic şi maşinile de cusut care au aparţinut SC E.P. SA au fost transferate către o altă societate, respectiv SC E. SRL, al cărei asociat este soţia reclamantului, aşa cum reiese din extrasul O.R.C.
Or, a reţinut Curtea că vânzarea imobilului în care se desfăşura activitatea societăţii insolvabile, transferul personalului şi procesului tehnologic, toate urmate de continuarea activităţii într-o altă societate având ca asociat pe soţia reclamantului şi ca administrator pe fostul administrator al societăţii, conduc la concluzia că în realitate s-a urmărit înstrăinarea formală a primei societăţi, prin cesiunea acţiunilor, tocmai pentru a se sustrage de la plata debitelor fiscale reţinute în sarcina acesteia.
Susţinerea potrivit căreia nu ar fi fost respectate dispoziţiile art. 9 raportat la art. 28 pct. 3 şi art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, cu privire la conţinutul deciziei, nu a putut fi reţinută întrucât antrenarea răspunderii nu este rezultatul unei confuzii între calitatea reclamantului de asociat majoritar al societăţii insolvabile şi cea de contribuabil, organul fiscal având în vedere posibilitatea de decizie şi control pe care o avea reclamantul în calitatea sa de asociat.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs B.V.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele:
Au fost încălcate prevederile art. 304 pct. 3, 6 şi 9 C.proc.civ., instanţa de fond declarând ea însăşi societatea debitoare insolvabilă şi stabilind răspunderea solidară a lui B.V. cu SC E.P. SA, cu toate că nu era competentă şi învestită să se pronunţe şi asupra declarării insolvabilităţii, aceasta aparţinând judecătorului sindic. De asemenea, instanţa nu putea extinde obiectul litigiului la alte bunuri şi cu privire la responsabilitatea altor persoane.
Instanţa trebuia să constate dacă sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative din art. 27 din O.G. nr. 92/2003. În primul rând, trebuia să se pronunţe cu privire la faptul dacă societatea debitoare a fost declarată în prealabil insolvabilă de către organul competent şi nu de însuşi creditorul societăţii prin aşa-zisul proces de insolvabilitate înregistrat sub nr. 6499 din 21 august 2008, deoarece nici o dispoziţie din Codul de procedură fiscală nu prevede declararea insolvabilităţii. Articolul 177 din actul normativ citat face trimitere la instanţa de judecată, adică la cea comercială, în condiţiile Legii nr. 85/2006. Apoi, instanţa trebuia să stabilească în ce măsură este atrasă răspunderea solidară a lui B.V., adică dacă a înstrăinat şi dobândit imobilul din litigiu cu rea-credinţă, provocând insolvabilitatea. Sub acest aspect, sunt relevante atât expertiza efectuată în cauză, cât şi declaraţia martorului B.I., administratorul societăţii.
În legătură cu opinia instanţei de fond privind reaua-credinţă a lui B.V., s-a considerat că nu este cazul să se facă vreo apărare în ceea ce priveşte societatea comercială a soţiei acestuia, respectiv a transferului care s-a realizat către SC E. SRL, deoarece nici soţia acestuia şi nici firma respectivă nu erau implicate în proces, iar obiectul litigiului se referea numai la bunul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare.
În realitate, conform actelor noi produse în recurs, rezultă că prin hotărârea adunării generale nr. 4 din 4 septembrie 2007, s-a aprobat modificarea actului constitutiv privind structura acţionariatului, în sensul retragerii acţionarilor B.V., B.V.V., B.P., B.M. şi completarea cu doi noi asociaţi, G.D. şi L.L., s-a aprobat modificarea capitalului social subscris, a fost înlocuit administratorul, iar noii acţionari au preluat activul şi pasivul societăţii.
Deoarece formalităţile de înscriere a acestei hotărâri la Registrul Comerţului presupuneau timp, noii acţionari au înstrăinat imobilul din litigiu către B.V. la data de 13 septembrie 2007.
Raportat la data de 4 septembrie 2007, când a avut loc adunarea generală, trebuie tratate toate acţiunile întreprinse ulterior, pentru că din acest moment se produc toate consecinţele juridice ale acordului de voinţă al părţilor din actul întocmit.
Tot atunci, noul acţionar majoritar a predat sub formă de comodat muncitorii şi cele 26 de maşini de cusut către societatea deţinută de către soţia lui B.V. pe timp de un an, şi nu cum a reţinut instanţa de fond că ar fi transferat maşinile de cusut, iar după 7 zile de la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost înstrăinate şi părţile sociale către acelaşi acţionar majoritar, D.G.
Cele 26 de maşini de cusut au fost restituite acţionarului majoritar, conform procesului-verbal din 4 martie 2008.
Prin cumpărarea imobilului, acesta a devenit bun comun, conform art. 30 C.fam. şi fiind cumpărat cu credit de la B.R.D., a fost notată interdicţia de înstrăinare.
Din moment ce societatea debitoare, înainte de a fi declarată insolvabilă de un organ competent, a înstrăinat tot activul şi pasivul celor doi acţionari care au preluat şi părţile sociale, atât B.V. cât şi ceilalţi asociaţi au fost descărcaţi de orice sarcină şi nu au nici o responsabilitate pentru funcţionarea ulterioară a acestei societăţi şi nici pentru pasivul ei, conform art. 25 alin. (2) lit. f) C.proc.fisc.
Insolvabilitatea şi deschiderea procedurii insolvenţei sunt reglementate de art. 176 şi 177 C.proc.fisc., care fac trimitere la faptul că cererile organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenţei se adresează instanţelor judecătoreşti.
Din interpretarea logică a acestor texte de lege, rezultă că sunt incidente prevederile Legii nr. 85/2006, nefiind de conceput să existe două organe care să declare insolvabilitatea – organul fiscal şi judecătorul sindic.
În legătură cu încălcarea prevederilor art. 9, art. 28 şi art. 43 C.proc.fisc., instanţa reţine greşit că sunt îndeplinite cumulativ prevederile art. 27 din acelaşi act normativ. Prevederile art. 9 sunt clare şi precise în sensul că organul fiscal înaintea luării deciziei era obligat să asigure contestatorului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei. Or, dacă această prevedere legală se referă numai la contribuabil, cu atât mai mult trebuia să i se asigure lui B.V. dreptul la apărare. Pârâta nu a făcut dovada respectării acestei dispoziţii legale şi drept consecinţă decizia luată este nulă de drept şi nu poate fi menţinută.
Recursul este nefondat.
Astfel cum a reţinut instanţa de fond, reclamantul face confuzie între insolvabilitatea la care face trimitere art. 176 C.proc.fisc. şi deschiderea procedurii insolvenţei reglementată în art. 177 din acelaşi act normativ.
În consens cu cele reţinute de către instanţa de fond, instanţa de control judiciar reţine că insolvabilitatea la care se referă art. 176 este diferită de deschiderea procedurii insolvenţei.
Indiscutabil că, în cazul reglementat în art. 177, organele fiscale, pentru a obţine deschiderea procedurii insolvenţei faţă de un anume debitor, trebuie să formuleze cerere în acest sens la instanţa de judecată.
În schimb, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 176 C.proc.fisc., declararea insolvabilităţii debitorului este în competenţa organului fiscal. Mai exact, pentru a recupera debitele fiscale restante, organul fiscal poate utiliza procedura declarării insolvabilităţii, cu condiţia îndeplinirii cerinţelor din textul legal amintit, în acest sens impunându-se a se verifica dacă veniturile sau bunurile urmăribile ale debitorului au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată, ori dacă nu are venituri sau bunuri urmăribile.
Este în afara oricărei discuţii că răspunderea solidară, astfel cum este reglementată în art. 27 C.proc.fisc., vizează debitorii declaraţi insolvabili, conform art. 176 din acelaşi act normativ, iar nu pe cei aflaţi în stare de insolvenţă, cum susţine reclamantul.
În ceea ce priveşte incidenţa în speţă a prevederilor art. 27 C.proc.fisc., în mod corect instanţa de fond a stabilit în baza probelor administrate în cauză că este angajată răspunderea solidară a reclamantului B.V.
Conform acestui text de lege, în vigoare la data emiterii deciziei contestate, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.
Faţă de prevederile art. 27 lit. a) se observă că reclamantul se încadrează în ipoteza normativă, în condiţiile în care are calitatea de cumpărător al imobilului ce se afla în proprietatea societăţii debitoare, achiziţionare care s-a produs în intervalul celor trei ani anteriori declarării insolvabilităţii de către organul fiscal. reaua-credinţă a acestuia este demonstrată de aceea că angajaţii societăţii debitoare, precum şi maşinile de cusut care au aparţinut societăţii comerciale E.P. au fost preluate de către SC E. SRL, firmă al cărei asociat este soţia reclamantului. Or, cum bine a reţinut prima instanţă, înstrăinarea imobilului în care debitoarea îşi desfăşura activitatea, preluarea personalului, a procesului tehnologic şi a utilajelor de către cealaltă societate al cărei asociat este soţia reclamantului, cu acelaşi obiect de activitate, demonstrează cu evidenţă că, în realitate, este vorba despre o înstrăinare formală, scopul urmărit fiind acela al sustragerii de la plata debitelor fiscale restante.
La fel, corect a reţinut judecătorul fondului că sunt irelevante apărările reclamantului, reiterate şi în recurs, cu privire la faptul că preţul imobilului s-ar fi plătit efectiv şi cu privire la destinaţia preţului încasat, în condiţiile în care operaţiunile întreprinse de către reclamant au pus societatea debitoare în situaţia de a nu-şi putea continua activitatea, de a realiza venituri şi de a-şi plăti datoriile restante la bugetul de stat.
Sunt nefondate şi criticile din recurs referitoare la soluţia instanţei de fond sub aspectul nereţinerii încălcării prevederilor art. 9, art. 28 şi art. 43 C.proc.fisc.
În privinţa încălcării art. 9 C.proc.fisc., reclamantul susţine că nu i-a fost respectat dreptul de a fi ascultat, consacrat de textul legal amintit. Instanţa de control judiciar constată că susţinerea recurentului este nefondată. Astfel, reclamantul a fost notificat, conform acestui text legal, prin adresa nr. 8225 din 27 octombrie 2008, a cărei primire a fost confirmată în data de 2 noiembrie 2008, pentru a formula apărările în legătură cu răspunderea acestuia în temeiul art. 27 C.proc.fisc., însă nu a dat curs acestei invitaţii.
În privinţa încălcării art. 28 şi art. 43 din acelaşi act normativ, Curtea constată că reclamantul doar afirmă că textele legale mai sus menţionate nu au fost respectate, dar nu a formulat critici concrete în care să arate în ce constă nerespectarea acestor prevederi. dispoziţiile legale precitate stabilesc care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă decizia privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare potrivit art. 27 C.proc.fisc. (art. 28) şi care sunt elementele actului administrativ fiscal, precum şi obligaţia motivării acestora (art. 43). Din examinarea deciziei nr. 2169 din 26 ianuarie 2009 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice H, rezultă că actul administrativ fiscal în discuţie a fost emis în consonanţă cu art. 28 şi art. 43 C.proc.fisc.
Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.V.