CEDO – Cauza Brânduşe împotriva României

HOTĂRÂREA

din 7 aprilie 2009, definitivă la 7 iulie 2009,

în Cauza Brânduşe împotriva României

(Cererea nr. 6.586/03)

În Cauza Brânduşe împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 martie 2009,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6.586/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ioan Brânduşe (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 7 ianuarie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 31 mai 2007, Curtea a declarat cererea admisibilă în parte şi a hotărât să îi comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi 8 din Convenţie. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a mai stabilit că se va pronunţa în acelaşi timp asupra admisibilităţii şi temeiniciei cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în anul 1951. În prezent, el este deţinut în penitenciarul din Arad ca urmare a condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani pentru înşelăciune, pedeapsă stabilită prin hotărârile din 14 august 2002 şi din 11 noiembrie 2004 ale Curţii de Apel Timişoara.

A. Detalii referitoare la condiţiile de detenţie ale reclamantului

1. Versiunea reclamantului

5. În timpul arestului său preventiv, reclamantul a fost deţinut la sediul Poliţiei Arad. Era nevoit să îşi satisfacă unele dintre nevoile sale într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celula pe care o împărţea cu alţi deţinuţi. Nu avea acces la toaletă decât de două ori pe zi, la ora 6,00 şi la ora 17,00. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la penitenciarele din Timişoara şi Arad, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului de detenţie până în prezent, reclamantul a fost nevoit să împartă cu încă alţi 27 de deţinuţi o celulă de circa 38 m2, cu 18 paturi şi o singură fereastră. Conform afirmaţiilor reclamantului, la chiuveta din celulă nu curgea niciodată apă caldă. Ţinuta din penitenciar era o veche îmbrăcăminte militară, de mai mult de 20 de ani, şi, în penitenciarul Timişoara, administraţia nu i-a oferit nici cearceafuri, nici pătură. În ceea ce priveşte hrana, aceasta era de proastă calitate: i se serveau în fiecare zi cartofi fierţi şi ceai fără zahăr, dar niciodată carne.

2. Observaţiile Guvernului

6. În timpul detenţiei sale la sediul Poliţiei Arad, în perioada 17 ianuarie–14 februarie 2002, reclamantul a împărţit o celulă de 6,53 m2, prevăzută cu 4 paturi, cu unul sau mai mulţi codeţinuţi (maximum 4 în celulă). Guvernul confirmă, în esenţă, afirmaţiile reclamantului cu privire la accesul la toaletele separate de celulă, precizând însă că pe timpul zilei reclamantul putea solicita să fie condus la toaletă. Din februarie 2002 şi până în prezent, reclamantul a fost deţinut alternativ în penitenciarele Arad şi Timişoara (a petrecut cea mai mare parte a acestei perioade în penitenciarul Arad, în special o mare parte a verilor începând cu anul 2003 şi perioada decembrie 2004–martie 2007).

7. În penitenciarul Arad a împărţit cu un număr neprecizat de codeţinuţi celula nr. 161, care avea o suprafaţă de 15,37 m2 şi era prevăzută cu o fereastră de 1,50 m pe 1,80 m, având 6 paturi, un dulap, 3 noptiere, o masă, un suport TV şi două băncuţe metalice. Aerisirea celulei se făcea prin deschiderea ferestrei. Celula era prevăzută cu un grup sanitar (toalete, chiuvetă, cadă mică), separat de corpul celulei printr-un hol, iar reclamantul avea acces de două ori pe săptămână la duşuri cu apă caldă situate pe culoar. În prezent, în celula respectivă sunt 6 deţinuţi.

8. În penitenciarul Timişoara reclamantul a ocupat diferite celule. Guvernul arată că, din cauză că baza informatică de date este incompletă, nu dispune de informaţii decât referitor la celulele în care reclamantul a fost deţinut după luna noiembrie 2004. Din aceste informaţii reiese că reclamantul dispunea în general în aceste celule, pe care le împărţea cu alţi codeţinuţi, de un spaţiu de locuit de circa 1,50 m2 până în anul 2007 şi de circa 6,25 m2 ulterior. Mobilierul din camere era similar cu cel din penitenciarul Arad. La fel erau şi condiţiile de igienă şi de aerisire a celulelor. Conform unei adrese din 4 septembrie 2007 a penitenciarului Timişoara, care face trimitere la reglementările în materie, reclamantul a beneficiat de o alimentaţie conformă, precum şi de o oră de plimbare în aer liber, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (şi de două ore după această dată).

B. Detalii referitoare la fosta groapă de gunoi aflată în apropierea penitenciarului Arad

1. Funcţionarea gropii de gunoi şi măsurile autorităţilor în acest sens

9. Penitenciarul Arad se află la aproximativ 20 de metri de fosta groapă de gunoi menajer care, administrată de societatea S., la rândul ei controlată de Primăria Arad, funcţionase din 1998 până în 2003, când administraţia locală a ales un alt loc, situat într-o altă parte a oraşului. Din dosar reiese că groapa funcţionase fără autorizaţiile necesare ale autorităţilor locale însărcinate cu protecţia mediului (APE) şi, respectiv, ale sănătăţii publice. Pe de altă parte, închiderea fostei gropi în anul 2003 nu a fost urmată de o refacere a locului respectiv sau de lucrări de acoperire cu pământ a gropii. Întreprinderi şi numeroşi particulari continuă să arunce gunoaie şi deşeuri acolo. Conform reclamantului, de la fosta groapă vin în celulă muşte, insecte şi chiar păsări, ceea ce reprezintă un risc de infecţie, având în vedere şi faptul că deţinuţii păstrează mâncare în celulă, neexistând un frigider. Pe de altă parte, conform reclamantului, apropierea fostei gropi de gunoi este o sursă de mirosuri respingătoare şi de noxe olfactive.

10. Prin Hotărârea nr. 76 din 4 aprilie 2002, Primăria Arad a adoptat „o strategie pentru dezvoltarea şi funcţionarea serviciilor de salubritate“. Luând notă de vechimea sistemului de depozitare a gunoaielor sub cerul liber şi de riscurile la care se expune populaţia, primăria şi-a propus, printre altele, să „dezafecteze“ această groapă de gunoi cel târziu până în 2004.

11. Conform Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 şi Hotărârii Guvernului nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor, Universitatea Arad a întocmit două rapoarte de mediu („bilanţurile I şi II“) în lunile iulie şi septembrie 2003 pentru societatea S., care au fost depuse la data de 17 noiembrie 2003 la APE. Conform afirmaţiilor acesteia din urmă, al doilea raport fusese întocmit pentru a obţine autorizaţia APE pentru închiderea gropii de gunoi. Rapoartele au subliniat că groapa de gunoi „nu avea autorizaţiile necesare“ pentru funcţionare şi că amplasamentul său nu respecta distanţa minimă de 1.000 m, prevăzută în Ordinul ministrului sănătăţii nr. 536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei, între groapă şi imobilele cu destinaţia de locuinţă (situate în principal în partea cealaltă şi la o distanţă mai mare decât penitenciarul). O altă neconformitate era lipsa oricărei amenajări adecvate, în special cea a unui sistem de colectare a gazului metan produs prin fermentarea gunoaielor. Groapa se întindea pe circa 13 ha şi era încă folosită la data respectivă: era umplută la 90% din capacitate, adică un volum de gunoi de 350.000 m3. Rapoartele recomandau organizarea activităţii de depunere a gunoaielor într-un mod adecvat pentru a evita riscul de incendiu şi emanaţie de mirosuri neplăcute şi pentru a înlătura şobolanii şi larvele de muşte. Din analizele de aer reieşea că valorile regulamentare erau depăşite (indicatorul amoniac) chiar şi la temperaturi mai puţin ridicate (14ºC), că aerul din perimetrul gropii era „puternic poluat“ şi că în anotimpurile mai calde poluarea era şi mai crescută, descompunerea gunoaielor cu emanaţii de amoniac cauzând un puternic disconfort şi disfuncţii pentru locuitorii din cartierele învecinate sau chiar, în cazul în care era vânt, pentru cei situaţi la o distanţă mai mare. Indiferent de soluţia pe care ar fi adoptat-o Primăria Arad (neutralizarea gropii in situ sau mutarea gunoaielor), rapoartele recomandau supravegherea nivelului de poluare.

12. La data de 26 noiembrie 2003 şi 24 februarie 2005, APE i-a solicitat Primăriei Arad să îşi completeze cererea de închidere a gropii prin furnizarea mai multor documente. În urma răspunsului insuficient dat de primărie la data de 18 mai 2005, care se limita la problema finanţării, APE a solicitat din nou completarea cererii la data de 22 august 2006.

13. Între timp, în luna februarie 2006, Primăria Arad i-a delegat societăţii S. răspunderea pentru fosta groapă de gunoi a oraşului.

14. La data de 11 iulie 2006 a izbucnit un incendiu pe care viceprimarul Aradului l-a descris ca fiind „extrem de puternic“ şi care s-a extins pe cea mai mare parte a fostei gropi de gunoi din apropierea penitenciarului în care era încarcerat reclamantul la acea dată, incendiu favorizat de emanaţiile de gaz metan rezultate din straturile de gunoi din adâncime. Au fost mobilizate câteva zeci de pompieri timp de 3 zile pentru a stinge incendiul care făcea să se ridice nori negri deasupra cartierelor învecinate. Prefectura şi Poliţia Arad au dispus efectuarea unor anchete. Conform afirmaţiilor Guvernului, care se bazează pe adresele din septembrie 2007 primite de la penitenciarul Arad şi de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, reclamantul nu a fost afectat de incendiu deoarece vântul suflase în direcţia opusă.

15. Prin Procesul-verbal întocmit la data de 12 iulie 2006, comisarul D. de la autoritatea judeţeană însărcinată să prevină, să constate şi să sancţioneze încălcările reglementărilor privind protecţia mediului (Garda de mediu, denumită în continuare GM) a obligat Primăria Arad la plata unei amenzi contravenţionale de 30.000 lei (RON), în temeiul art. 96 alin. (2) pct. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului (O.U.G. nr. 195/2005). Pasajul relevant din procesul-verbal avea următorul cuprins:

„Pe amplasament nu existau niciun fel de mijloace, dotări, panouri de avertizare care să informeze publicul privind riscurile generate pentru mediu şi sănătatea populaţiei, riscuri create de existenţa acestui obiectiv referitor la care până în prezent nu au fost realizate lucrări de închidere şi de reconstrucţie ecologică. Informarea publicului trebuia să fie făcută anterior de către autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu prevederile art. 96, alin. (2), pct. 4 din O.U.G. nr. 195/2005.“

16. La cererea APE, în luna iulie 2006 Universitatea Arad a efectuat un studiu de fezabilitate pentru închiderea vechii gropi de gunoi. Studiul arăta că penitenciarul Arad se afla la o distanţă de 18 m la est de groapă şi menţiona că groapa continua să fie folosită „fără un acord prealabil“, având un volum de gunoaie de 462.000 m3 pe o suprafaţă de 14 ha. Pe baza analizelor efectuate, studiul arăta că aerul din perimetrul respectiv era poluat – prin raportare la normele stabilite în anul 1987 –, ceea ce cauza un „disconfort total“ pentru locuitorii din această zonă. Având în vedere gradul de poluare, studiul recomanda curăţarea locului şi transferarea gunoiului, pe timp de iarnă, într-un alt loc, care să respecte cerinţele Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor şi ale Ordinului ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 757/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor (Hotărârea nr. 349/2005 şi Ordinul nr. 757/2004 ), referitoare la depozitarea deşeurilor. Pentru susţinerea acestei propuneri, departamentul tehnic din cadrul Primăriei Arad a indicat prezenţa unei „poluări puternice“, iar primarul a făcut referire printre altele la lipsa autorizaţiilor necesare şi la încălcarea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 536/1997.

17. Prin Decizia din data de 22 august 2006, Consiliul Municipal Arad a aprobat studiul menţionat mai sus, însă la data de 31 octombrie 2006 Ministerul Mediului a considerat că volumul de gunoi era de aproape 1.000.000 m3 şi că închiderea gropii trebuia, aşadar, să urmeze procedura prevăzută de Ordinul nr. 757/2004 menţionat mai sus. În anul 2007 a avut loc o corespondenţă între Primăria Arad şi APE în vederea obţinerii de către prima dintre ele a acordului celei de-a doua cu privire la programul de conformare la cerinţele de protecţia mediului şi la lucrările de închidere ce trebuiau efectuate, acord impus de Ordinul nr. 757/2004. Din adresa APE din 26 octombrie 2007 reiese că acordul referitor la programul descris mai sus a fost dat la data de 18 octombrie 2007, cel referitor la lucrări fiind în curs de analiză. Programul respectiv prevede, printre altele, ca obligaţie în sarcina Primăriei Arad pentru perioada 2008–2009, ameliorarea calităţii aerului în perimetrul fostei gropi de gunoi prin lucrări de reabilitare şi de închidere a perimetrului, inclusiv prin acoperirea gropii cu straturi de pământ şi iarbă şi crearea de conducte pentru gazele emanate de groapă. Guvernul nu a furnizat informaţii mai recente cu privire la procedura de autorizare şi stadiul lucrărilor respective.

18. În Adresa din 29 octombrie 2007 transmisă de Guvern, directorul închisorii Arad menţiona că fosta groapă de gunoi fusese „dezactivată“ din anul 2000. Conform directorului, tocmai din acest motiv fusese respinsă acţiunea reclamantului întemeiată pe O.U.G. nr. 56/2003 (paragrafele 22–23 de mai jos), iar deţinuţii nu au fost afectaţi de apropierea gropii, nicio boală nefiind cauzată de faptele susţinute. Pe de altă parte, pe baza dosarului medical al reclamantului, un raport medical ce datează din august 2007 arăta că starea de sănătate a reclamantului nu fusese afectată de existenţa gropii de gunoi.

2. Demersurile administrative şi judiciare ale reclamantului

19. La data de 27 aprilie 2004, în urma unei scrisori trimise de reclamant cu privire la efectele nocive ale fostei gropi de gunoi asupra vieţii deţinuţilor, prefectul judeţului Arad a precizat că o societate italiană avea intenţia să cumpere acest teren public şi să îl refacă. Prefectul a concluzionat precizând că speră ca acest proiect să fie dus la îndeplinire şi că îi doreşte reclamantului să treacă cu bine peste momentele dificile pe care le trăia.

20. La data de 1 iunie 2004, Primăria Arad a răspuns la o scrisoare similară a reclamantului, arătând că fosta groapă fusese închisă şi că nu mai era folosită. Primăria a adăugat că societatea S. redactase un raport de mediu şi supraveghea în permanenţă această groapă. Pe de altă parte, se afla în studiu un program de neutralizare a gunoaielor menajere, autorităţile dorind să obţină în acest scop o finanţare de la Uniunea Europeană.

21. La data de 4 aprilie 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Arad cu o acţiune întemeiată pe Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate (denumită în continuare O.U.G. nr. 56/2003 ), plângându-se în special de condiţiile de igienă din spaţiile de detenţie ale Poliţiei Arad şi din penitenciarul Arad, de lipsa unui frigider şi de faptul că trebuia să suporte în acest penitenciar aerul şi mirosurile respingătoare emanate de fosta groapă de gunoi menajer.

22. Prin Sentinţa din data de 27 ianuarie 2006, Judecătoria Arad a respins ca nefondată acţiunea reclamantului, statuând că „unele aspecte invocate de reclamant nu fac obiectul O.U.G. nr. 56/2003 şi

[că] celelalte aspecte referitoare la o încălcare a drepturilor sale nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă“.

23. Prin Decizia din data de 24 mai 2006, Tribunalul Arad a respins recursul formulat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate, prin care acesta solicita administraţiei penitenciarului să ia măsuri de dezinfectare şi neutralizare a fostei gropi de gunoi. Instanţa a statuat că aspectele prezentate de reclamant nu puteau face obiectul unei analize sub aspectul O.U.G. nr. 56/2003, menţionând însă că partea interesată putea eventual să sesizeze administraţia locală însărcinată cu curăţenia oraşului şi cu menţinerea nivelului de confort al populaţiei în ceea ce priveşte mediul înconjurător.

C. Detalii referitoare la convorbirile telefonice ale reclamantului în închisoare

24. Într-o scrisoare din data de 29 septembrie 2006, reclamantul precizează că un gardian al închisorii se afla lângă el în timpul convorbirilor sale telefonice cu persoane din exteriorul închisorii şi că era obligat să îi comunice administraţiei, pentru înregistrare într-un registru, numerele de telefon la care dorea să sune.

II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale pertinente

A. Prevederile privind supunerea la rele tratamente şi răspunderea civilă delictuală

25. Prevederile art. 267 şi 2671 din Codul penal (CP) referitoare la infracţiunile de „supunere la rele tratamente“ şi, respectiv, de „tortură“ sunt citate în cauzele Iambor împotriva României (nr. 64.536/01, § 130, 24 iunie 2008) şi, respectiv, Velcea împotriva României [(dec.), nr. 60.957/00, 23 iunie 2005]. Prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998–999 din Codul civil) sunt descrise în Hotărârea Iambor (precitată, § 142).

B. Prevederile referitoare la convorbirile telefonice ale persoanelor private de libertate

26. O.U.G. nr. 56/2003, publicată şi intrată în vigoare la data de 27 iunie 2003, prevedea la art. 3 că deţinuţii aveau dreptul să sesizeze judecătoria cu o plângere împotriva măsurilor luate de administraţia penitenciară cu privire la exercitarea drepturilor lor. Art. 9 prevedea că deţinuţii aveau dreptul să utilizeze cabinele telefonice publice instalate în incinta închisorii şi convorbirile telefonice aveau un caracter confidenţial. O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 275/2006, care a intrat în vigoare la data de 20 octombrie 2006 şi conţine dispoziţii similare, prevăzând, de altfel, şi că convorbirile telefonice ale deţinuţilor se efectuează „sub supraveghere vizuală“.

C. Prevederile interne şi internaţionale relevante în materia protecţiei mediului şi, în special, depunerea şi gestionarea deşeurilor

27. Partea esenţială a prevederilor interne relevante (art. 35 din Constituţia din 1991, Legea nr. 137/1995 şi Ordonanţa Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care a înlocuit legea sus-menţionată, precum şi Ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului nr. 125/1996 pentru aprobarea Procedurii de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului înconjurător) este prezentată în Cauza Tătar împotriva României (nr. 67.021/01, 27 ianuarie 2009). În acelaşi loc sunt prezentate şi prevederile internaţionale relevante (Declaraţia finală a Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, dată la Stockholm la data de 16 iunie 1972; Declaraţia de la Rio asupra mediului înconjurător şi dezvoltării, din 14 iunie 1992; şi Convenţia internaţională privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de protecţie a mediului – Convenţia de la Aarhus – din 25 iunie 1998).

28. Art. 5 din Legea nr. 137/1995 sus-menţionată prevedea că statul recunoştea oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi garanta accesul la informaţii referitoare la calitatea mediului şi dreptul de a se adresa autorităţilor administrative sau judiciare în scopul prevenirii sau reparării prejudiciului suferit. Art. 82 din aceeaşi lege prevedea că încălcarea prevederilor acestei legi atrăgea răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, iar art. 86 prevedea că constatarea şi cercetarea infracţiunilor prevăzute de această lege se efectuau din oficiu de către organele de cercetare.

29. Prevederile referitoare la activităţile de stocare şi gestionare de deşeuri au făcut obiectul mai multor acte normative. Astfel, Ordinul ministrului sănătăţii nr. 81/1994 şi Ordinul ministrului sănătăţii nr. 536/1997 referitoare la normele de igienă pentru populaţie prevedeau amplasarea gropilor de gunoi la mai mult de 1.000 m distanţă faţă de cartierele de locuinţe. Pe de altă parte, atât ordinele Ministerului Mediului nr. 437/1991 şi 125/1996, cât şi Legea nr. 137/1995, în vigoare pe durata de funcţionare a gropii de gunoi din Arad, prevedeau obligativitatea unei autorizaţii de mediu pentru desfăşurarea oricărei activităţi cu consecinţe asupra mediului, cum ar fi stocarea şi gestionarea deşeurilor. Ordinul nr. 125/1996, care prevedea procedura de obţinere a autorizaţiei de mediu, preciza necesitatea unor studii specifice în cazul activităţilor care, prin natura, localizarea sau amploarea lor, puteau să aibă un impact serios asupra mediului înconjurător. În orice caz, în cererea de autorizare era necesar ca autorităţile competente să fie informate, printre altele, cu privire la cantitatea de emisii poluante, la instalaţiile depoluante utilizate, la distanţa până la populaţia eventual afectată şi la măsurile luate pentru protecţia acesteia. Se prevedeau măsuri pentru a asigura în cadrul acestei proceduri de autorizare accesul publicului la informaţiile relevante (a se vedea descrierea din Cauza Tătar, citată anterior), în special în cazul în care autoritatea competentă considera necesară întocmirea, în scopul autorizării, a unui „bilanţ de mediu“ – raportul în acest sens trebuind să fie supus dezbaterii publice. În cazul unui refuz de acordare a autorizaţiei de mediu, persoana juridică în cauză trebuia să înceteze activitatea de stocare în locul respectiv. În ceea ce priveşte bilanţul sus-menţionat, art. 10 din Legea nr. 137/1995 prevedea că acesta era dispus de APE în vederea stabilirii unui „program pentru conformare“, în cazul activităţilor existente ce nu îndeplineau condiţiile necesare pentru a primi autorizaţia de mediu.

30. Pe de altă parte, în materie de stocare şi gestionare a deşeurilor au fost adoptate acte normative specifice: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor ( O.U.G. nr. 78/2000 ), intrată în vigoare la data de 22 iulie 2000, şi hotărârile Guvernului nr. 162/2002 şi nr. 349/2005, aceasta din urmă transpunând Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deşeuri.

O.U.G. nr. 78/2000 prevedea că autorităţile competente aveau obligaţia să autorizeze şi să controleze procesul „de eliminare a deşeurilor“, pentru a evita, printre altele, riscurile pentru sănătatea populaţiei şi mirosurile neplăcute (art. 5 § 1). Acestea trebuiau să ia măsuri pentru utilizarea unor tehnologii şi instalaţii specifice în vederea eliminării deşeurilor şi trebuiau să întocmească planuri pentru gestionarea acestora (art. 6–8). Autorităţile şi întreprinderile însărcinate cu eliminarea deşeurilor trebuiau să obţină „autorizaţii de mediu“ care stabileau tehnicile ce trebuiau folosite şi măsurile de siguranţă ce trebuiau adoptate (art. 11); pe de altă parte, ele trebuiau să adopte sisteme de depoluare, să controleze nivelul de poluare înainte şi după închiderea gropii şi să asigure efectuarea unor lucrări de „reconstrucţie ecologică“ după ce a încetat utilizarea gropii respective (art. 26).

Hotărârea Guvernului nr. 162/2002, precum şi Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 care a înlocuit-o prevedeau proceduri pentru acordarea autorizaţiei de mediu, inclusiv pentru gropile existente la data intrării lor în vigoare (pe baza raportului numit „bilanţ II“), procedura pentru supravegherea permanentă a nivelului de poluare, inclusiv a bunei funcţionări a instalaţiilor şi conductelor pentru captarea şi arderea gazelor emanate de pe urma fermentaţiei deşeurilor, precum şi cea pentru închiderea gropilor neconforme sau aflate la finalul duratei de funcţionare (era necesară acoperirea gropilor şi întreţinerea conductelor menţionate mai sus). Încălcarea prevederilor acestor hotărâri constituia contravenţii, ce trebuiau constatate şi pedepsite de personalul calificat al APE sau al administraţiei centrale ori locale.

31. Metodologia închiderii gropilor de gunoi a făcut succesiv obiectul unor prevederi detaliate în normative tehnice anexate la Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr. 1.147/2002 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor – construirea, exploatarea, monitorizarea şi închiderea depozitelor de deşeuri şi Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 757/2004. Precizând că proiectul iniţial de autorizare a unei gropi de gunoi trebuia să cuprindă un proiect pentru închiderea, supravegherea şi reconstrucţia ecologică ulterioară a gropii, aceste normative prezentau obligaţiile şi tehnicile în materie.

III. Dispoziţiile şi rapoartele Consiliului Europei

32. Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) exprimate în urma vizitelor efectuate în penitenciare din România, precum şi observaţiile sale cu caracter general sunt rezumate în Hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22.088/04, §§ 73–76, 6 decembrie 2007).

33. În ultimul său raport publicat la data de 11 decembrie 2008, în urma vizitei sale din luna iunie 2006 în mai multe instituţii penitenciare din România, CPT a precizat următoarele:

„§ 70: (…) Comitetul este foarte preocupat de faptul că lipsa paturilor rămâne o problemă constantă nu numai în instituţiile vizitate, ci şi la scară naţională, încă de la prima vizită în România din anul 1995. Este timpul să fie luate măsuri de anvergură pentru a pune definitiv capăt acestei situaţii inacceptabile. CPT face apel la autorităţile române pentru începerea unei acţiuni prioritare şi decisive pentru ca fiecare deţinut aflat într-o instituţie penitenciară să dispună de un pat.

În schimb, Comitetul se arată mulţumit de faptul că, la puţin timp de la vizita sa din luna iunie 2006, norma oficială de spaţiu de locuit per deţinut în celule a fost mărită de la 6 m3 (ceea ce însemna o suprafaţă aproximativă de 2 m2 per deţinut) la 4 m2 sau 8 m3. CPT le recomandă autorităţilor române să ia măsurile necesare în vederea respectării normei de 4 m2 de spaţiu de locuit per deţinut în celulele colective ale tuturor instituţiilor penitenciare din România.“

IV. Alte rapoarte referitoare la condiţiile de detenţie şi la efectele proximităţii gropii de gunoi

34. Redactat în urma unei vizite din 6 şi 7 iunie 2001 în penitenciarul Arad, raportul organizaţiei neguvernamentale „Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului – comitetul Helsinki“ (Apador-CH) arăta, printre altele, că în aripa veche a penitenciarului, care trebuia în mod normal să poată primi 868 de persoane, existau 1,229 deţinuţi şi că nivelul de hrană era nesatisfăcător. Pe de altă parte, raportul menţiona pasivitatea autorităţilor în faţa problemei foarte grave legate de prezenţa gropii de gunoi a oraşului în imediata apropiere a penitenciarului, de unde emanau mirosuri insuportabile în lunile calde şi care ridicau foarte mult riscul ca personalul şi deţinuţii să contracteze boli.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie

35. Reclamantul se plânge într-o scrisoare din 6 iulie 2004 de condiţiile de detenţie din sediul Poliţiei Arad şi din penitenciarele Timişoara şi Arad, în special de suprapopularea penitenciarelor, de proasta calitate a hranei şi de condiţiile de igienă. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, care, în partea relevantă, prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.“

36. Guvernul combate acest argument.

A. Asupra admisibilităţii

37. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamant. Acesta ar fi putut să sesizeze instanţele cu o acţiune în despăgubiri pe baza prevederilor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998–999 din Codul civil) sau să formuleze o plângere penală pentru „supunere la rele tratamente“ şi „tortură“ împotriva persoanelor responsabile (art. 267 şi 2671 CP). Ca jurisprudenţă internă relevantă, Guvernul depune două hotărâri susceptibile de recurs – fără a preciza cum s-au finalizat –, pronunţate de Tribunalul Bucureşti în anul 2007 în cauze referitoare la răspunderea civilă delictuală în cazul absenţei tratamentului medical în închisoare şi al deţinerii unui învinuit împreună cu recidivişti.

38. Guvernul mai invocă şi tardivitatea capătului de cerere al reclamantului în partea referitoare la condiţiile de detenţie din sediul Poliţiei Arad. Se susţine că, în cazul în care reclamantul nu dispunea de o cale de atac ce trebuia epuizată, el ar fi trebuit să sesizeze Curtea în cel mult 6 luni de la data transferului său la penitenciarul Arad, în luna februarie 2002.

39. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la aceste aspecte.

40. În ceea ce priveşte excepţia ridicată de Guvern şi întemeiată pe neepuizarea căilor de atac, Curtea observă că acest capăt de cerere al reclamantului se referă la condiţiile de detenţie, în special la suprapopulare. Aceasta aminteşte că a statuat deja, într-o cauză recentă referitoare la un capăt de cerere similar şi îndreptată împotriva României, că, având în vedere particularitatea acestui capăt de cerere, nu exista nicio cale efectivă pe care să o epuizeze reclamantul (Petrea împotriva României, nr. 4.792/03, § 37, 29 aprilie 2008). Argumentele Guvernului nu pot duce, în speţă, la o altă concluzie. Curtea observă că Guvernul nu a arătat în ce fel ar fi putut căile de atac invocate să remedieze problema suprapopulării în cauză şi nu a furnizat hotărâri definitive relevante în acest sens. În plus, Curtea observă că reclamantul le-a atras atenţia autorităţilor cu privire la condiţiile de detenţie (paragraful 21 de mai sus şi, mutatis mutandis, Yakovenko împotriva Ucrainei, nr. 15.825/06, § 76, 25 octombrie 2007, şi Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15.591/03, § 33, 26 iunie 2008).

41. În ceea ce priveşte pretinsa tardivitate a capătului de cerere referitoare la condiţiile de detenţie din sediul Poliţiei Arad, Curtea observă că a analizat într-o cauză recentă modul în care trebuie aplicată regula celor 6 luni în cauzele de acest tip (Seleznev, menţionată mai sus, § 35). Făcând trimitere la jurisprudenţa relevantă în materie, aceasta a arătat că nu este cazul să ia în considerare condiţiile de detenţie ca situaţie continuă în măsura în care capătul de cerere aferent se referă la un episod, un tratament sau un regim de detenţie specific, legat de o perioadă de detenţie determinată; dimpotrivă, situaţia este continuă dacă respectivul capăt de cerere se referă la aspecte generale (condiţii de igienă, suprapopulare, temperatură în celule etc.) şi la condiţii de detenţie rămase aproximativ aceleaşi, în ciuda transferului reclamantului (Seleznev, menţionată mai sus, § 36).

42. Spre deosebire de cauza menţionată mai sus, în speţă, Curtea observă că, în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din sediul Poliţiei Arad, capătul de cerere, aşa cum a fost prezentat de reclamant, se referă exclusiv la accesul limitat la toalete în perioada menţionată în cauză (paragraful 5 de mai sus). Or, trebuie constatat că după transferul său din luna februarie 2002 în penitenciarul Arad, problema menţionată mai sus nu mai exista deoarece reclamantul a fost deţinut în celule prevăzute cu toalete separate şi accesibile în orice moment. Fără îndoială, reclamantul s-a plâns şi de condiţiile de detenţie din penitenciarele Arad şi Timişoara, însă a invocat probleme de ordin general, precum suprapopularea, lipsa apei calde sau calitatea hranei. În condiţiile în care nu este cazul să se scindeze în mod artificial o perioadă de detenţie continuă în mai multe părţi din simplul motiv că a avut loc un transfer al deţinutului, Curtea apreciază totuşi că, în speţă, ţinând seama în special de caracterul punctual şi determinat al aspectului de care se plânge partea interesată cu privire la sediul Poliţiei Arad, nu se poate considera că transferul reclamantului din luna februarie 2002 nu a adus o schimbare notabilă în condiţiile de detenţie descrise, pentru a concluziona că este vorba de o situaţie continuă (a contrario, Seleznev, § 36, şi Sudarkov împotriva Rusiei, nr. 3.130/03, § 40, 10 iulie 2008).

43. Prin urmare, trebuie admisă excepţia invocată de Guvern şi respinsă această parte a capătului de cerere a reclamantului ca tardivă, aplicându-se art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

44. În ceea ce priveşte restul capătului de cerere (condiţiile de detenţie din penitenciarele Arad şi Timişoara), Curtea constată că acesta nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că această parte a capătului de cerere nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

45. Guvernul face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie. Referindu-se la descrierea condiţiilor de detenţie pusă la dispoziţie de instituţiile penitenciare în cauză, Guvernul susţine conformitatea condiţiilor de detenţie ale reclamantului cu cerinţele art. 3 din Convenţie.

46. Reclamantul îşi reiterează în esenţă alegaţiile.

47. Curtea reaminteşte faptul că art. 3 din Convenţie impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare nu supun reclamantul la o suferinţă sau la o încercare de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate într-un mod adecvat (Kudła împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, §§ 92–94, CEDO 2000-XI).

48. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa referitoare la modul în care, în cauze similare, a făcut aplicarea principiului affirmanti incumbit probatio atunci când Guvernul este singurul care are acces la informaţiile de natură să confirme sau să infirme afirmaţiile reclamantului. [Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase), şi Seleznev, menţionată mai sus, § 41]. În speţă, în ceea ce priveşte alegaţiile de suprapopulare, Guvernul nu a furnizat informaţii nici cu privire la mărimea celulelor în care a fost deţinut reclamantul în penitenciarul Timişoara înainte de luna noiembrie 2004, nici cu privire la numărul de codeţinuţi cu care reclamantul a fost nevoit să împartă celulele penitenciarelor Arad şi Timişoara, cu excepţia celui de-al doilea penitenciar după anul 2004. Caracterul incomplet al bazei informatice de date până în luna noiembrie 2004 invocată de Guvern nu poate constitui un motiv suficient în acest sens pentru a înlătura pur şi simplu alegaţiile reclamantului referitoare la suprapopularea celulelor (paragraful 5 de mai sus). Desigur, reclamantul nu a furnizat detalii cu privire la diferitele celule şi nici, dacă era cazul, declaraţii ale codeţinuţilor pentru a clarifica aceste aspecte; de asemenea, reclamantul nici nu a contrazis informaţiile incomplete prezentate de Guvern referitoare la mărimea celulelor. Prin urmare, Curtea consideră că este suficient, în cazul de faţă, să analizeze acest capăt de cerere ţinând cont, deopotrivă, de alegaţiile necontrazise ale părţilor şi, în ceea ce priveşte celula nr. 161 a penitenciarului Arad, de existenţa gradului de ocupare corespunzător numărului de paturi.

49. Curtea constată că în celula nr. 161 din penitenciarul Arad, pe care reclamantul a ocupat-o în cea mai mare parte a perioadei sale de detenţie, adică timp de mai mulţi ani, partea interesată dispunea de un spaţiu de locuit de circa 2,50 m2; pe de altă parte, aceasta apreciază că trebuie luat în considerare faptul că acest spaţiu era în realitate mai mic din cauza mobilierului prezent. Referitor la penitenciarul Timişoara, atât datele furnizate de reclamant şi necontrazise de Guvern (paragraful 5 de mai sus), cât şi cele prezentate de acesta din urmă pentru perioada de după luna noiembrie 2004 arată că, înainte de anul 2007, reclamantul dispunea de un spaţiu de aproximativ 1,50–2,00 m2. Pe de altă parte, Curtea observă că din informaţiile furnizate de Guvern reiese că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006, reclamantul avea dreptul la o oră de plimbare în aer liber pe zi (paragraful 6 in fine de mai sus).

50. Curtea aminteşte că a constatat deja în numeroase cauze încălcarea art. 3 din Convenţie în principal din cauza lipsei de spaţiu individual suficient (a se vedea, printre altele, Petrea, citată anterior, §§ 45 şi urm., Seleznev, citată anterior, §§ 46–47, şi Khoudoyorov, citată anterior, §§ 104 şi urm.). Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat cu adevărat intenţia de a-l umili sau de a-l înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, lipsa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării art. 3. Curtea apreciază că prin condiţiile de detenţie din cauză, pe care reclamantul a fost nevoit să le suporte mai mulţi ani, acesta a fost supus unei încercări de o intensitate ce depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.

51. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie.

II. Asupra pretinselor încălcări ale art. 8 din Convenţie

52. Reclamantul susţine că, din cauza apropierii de fosta groapă de gunoi şi din cauza pasivităţii autorităţilor faţă de neutralizarea acesteia, a fost obligat să respire un aer pestilenţial şi a fost supus unui risc real de a contracta boli. În plus, el se plânge de lipsa de confidenţialitate a convorbirilor sale telefonice cu exteriorul, purtate de la posturile telefonice instalate în penitenciarul Arad, din cauza obligaţiei de a comunica toate numerele de telefon pe care dorea să le apeleze şi din cauza prezenţei gardienilor lângă deţinuţi în timpul acestor convorbiri. Reclamantul invocă în substanţă art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.“

53. Guvernul contestă această teză.

A. Asupra capătului de cerere referitor la fosta groapă de gunoi

1. Asupra admisibilităţii

54. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Observând că partea interesată a formulat acest capăt de cerere la data de 20 iulie 2004, Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut să invoce art. 5 şi 82 coroborate din Legea nr. 137/1995, prevederi preluate de O.U.G. nr. 195/2005 care a abrogat legea respectivă, pentru a depune o plângere penală sau pentru a sesiza instanţele cu o acţiune civilă împotriva persoanelor sau autorităţilor răspunzătoare de pretinsa poluare. Guvernul observă că, în locul acestor căi de atac, reclamantul a ales să formuleze numai câteva cereri adresate autorităţilor administrative.

55. Reclamantul nu a prezentat observaţii în acest sens.

56. Curtea constată că a respins deja o excepţie similară, referitoare la calea penală şi calea civilă menţionate mai sus, în Cauza Tătar împotriva României (dec.) (nr. 67.021/01, 5 iulie 2007). Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun element relevant pentru a o determina să ajungă la o concluzie contrară în cauza de faţă. În acest sens, subliniază că, potrivit art. 86 din Legea nr. 137/1995, constatarea şi pedepsirea infracţiunilor prevăzute de această lege revenea autorităţilor competente, care aveau obligaţia să acţioneze din oficiu, că reclamantul le-a atras atenţia în mai multe rânduri autorităţilor locale cu privire la problema fostei gropi şi că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă internă pentru a demonstra caracterul efectiv al căilor de atac invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Tătar, citată anterior, §§ 56 şi 63–64).

57. În plus, Curtea observă că, fiind privat de libertate, reclamantul a sesizat instanţele interne cu o acţiune întemeiată pe O.U.G. nr. 56/2003 şi care urmărea, printre altele, obligarea autorităţilor să acţioneze având în vedere problemele olfactive legate de existenţa fostei gropi în apropierea penitenciarului. Chiar dacă O.U.G. nr. 56/2003 nu cuprindea prevederi care să ofere remediu pentru capătul de cerere formulat de reclamant, trebuie menţionat că, prin decizia de respingere, rămasă definitivă, din data de 24 mai 2006, Tribunalul Arad nu l-a direcţionat pe reclamant către căile de atac invocate de Guvern, ci pur şi simplu a observat că acesta putea eventual, pentru acest tip de probleme legate de mediu, să sesizeze administraţia locală – ceea ce acesta a şi făcut, fără rezultat (paragrafele 19–20 şi 23 in fine de mai sus).

58. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a demonstrat cu un grad suficient de certitudine existenţa unei căi de atac care ar fi permis soluţionarea cererii reclamantului. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.

59. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, aceasta constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

2. Asupra fondului

a) Argumentele părţilor

60. Guvernul susţine că disconfortul cauzat reclamantului de groapa de gunoi situată în apropierea penitenciarului Arad nu a atins un nivel de gravitate suficient pentru a fi luat în calcul în sensul art. 8 din Convenţie. Acesta evidenţiază faptul că, în perioada mai 2002–decembrie 2004, reclamantul a fost deţinut alternativ în penitenciarele Arad şi Timişoara (aproape un an în cel din urmă), că fosta groapă nu mai fusese utilizată după anul 2002 şi că reclamantul nu a furnizat niciun element care să poată dovedi că starea sa de sănătate sau, în general, viaţa sa privată au fost afectate de existenţa acestei gropi de gunoi. În ceea ce priveşte incendiul din luna iulie 2006, acesta nu a avut decât cel mult un efect redus asupra reclamantului. În ceea ce priveşte obligaţiile ce revin autorităţilor pentru a proteja dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauzele Giacomelli împotriva Italiei (nr. 59.909/00, 2 noiembrie 2006) şi Guerra şi alţii împotriva Italiei [MC] (nr. 14.967/89, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I), în speţă administraţia s-a conformat legislaţiei interne şi a luat măsurile necesare în materie de protecţia mediului. În acest sens, Guvernul face trimitere la Hotărârea Consiliului Municipal Arad din 4 aprilie 2002, la depunerea la APE a „bilanţului II“, precum şi la celelalte demersuri ale autorităţilor pentru acordarea avizului de mediu din data de 18 octombrie 2007.

61. Reclamantul furnizează în principal declaraţia unui codeţinut (F.I.), care menţionează că aerisirea celulelor de către deţinuţi era dificilă din cauza mirosurilor neplăcute emanate de groapa de gunoi din apropierea închisorii Arad şi că în fiecare vară aveau loc incendii, chiar dacă erau de o intensitate mai mică decât cel din iulie 2006.

b) Aprecierea Curţii

(i) Principii generale

62. Curtea face trimitere la principiile dezvoltate în jurisprudenţa sa referitoare la încălcările grave de ordin imaterial ale dreptului la respectarea vieţii private şi de familie a unui individ, din cauza noxelor sonore, olfactive sau de alt tip suferite de persoana respectivă la domiciliul său, în sensul art. 8 din Convenţie (Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, §§ 96 şi urm., CEDO 2003-VIII). Aceasta reaminteşte că într-o cauză referitoare la decizii şi măsuri ale autorităţilor cu incidenţă asupra unor probleme de mediu analiza pe care o poate face Curtea cuprinde două direcţii. În primul rând, aceasta poate aprecia conţinutul material al deciziei în cauză pentru a se asigura că este compatibilă cu art. 8. În al doilea rând, ea poate analiza procesul decizional pentru a verifica dacă interesele individului au fost luate în calcul cum se cuvine (Giacomelli, citată anterior, § 79).

63. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că art. 8 nu se limitează la a constrânge statul să se abţină de la ingerinţe arbitrare din partea puterilor publice: la acest angajament mai degrabă negativ se pot adăuga obligaţii pozitive inerente unei respectări efective a vieţii private sau de familie (Guerra, citată anterior, § 58). Statele au înainte de toate, în special în cazul unei activităţi periculoase, obligaţia pozitivă de a adopta o reglementare adaptată trăsăturilor specifice respectivei activităţi, în special la nivelul riscului ce ar putea rezulta de pe urma ei. Această obligaţie trebuie să reglementeze autorizarea, punerea în funcţiune, exploatarea, securitatea şi controlul activităţii respective, precum şi să îi impună oricărei persoane căreia îi revine această obligaţie să adopte măsuri de ordin practic capabile să asigure protecţia efectivă a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie expusă pericolelor inerente domeniului în cauză (vezi, mutatis mutandis, Oneryildiz împotriva Turciei, [MC], nr. 48.939/99, § 90, CEDO 2004–XII). Pe de altă parte, procesul decizional menţionat mai sus trebuie în primul rând să cuprindă realizarea anchetelor şi studiilor adecvate, astfel încât să prevină şi să evalueze dinainte efectele activităţilor ce pot aduce prejudicii mediului înconjurător şi încălca drepturile indivizilor, şi să permită astfel stabilirea unui echilibru just între diferitele interese concurente aflate în joc. Importanţa accesului publicului la concluziile acestor studii, precum şi la informaţii care să permită evaluarea pericolului la care este expus este incontestabilă (Giacomelli, citată anterior, § 83).

(ii) Asupra aplicabilităţii art. 8 în speţă

64. Curtea trebuie să analizeze dacă este cazul să aplice principiile sus-menţionate referitoare la art. 8 din Convenţie în cazul de faţă, în care „spaţiul de trăit“ al reclamantului este reprezentat de celula în care îşi execută pedeapsa cu închisoarea, şi dacă noxele olfactive pretinse de partea interesată au atins pragul minim de gravitate pentru ca problema ridicată să intre sub incidenţa articolului menţionat mai sus (vezi, mutatis mutandis, Morenr. Gómez împotriva Spaniei, nr. 4.143/02, § 58, CEDO 2004–X).

65. În acest sens, Curtea reaminteşte că într-o altă cauză a reţinut aplicabilitatea art. 8, având în vedere incidenţa directă a emisiilor de substanţe nocive asupra dreptului reclamantelor la respectarea vieţii lor private şi de familie (Guerra, citată anterior, § 60). Pe de altă parte, după ce a arătat că prejudiciile grave cauzate mediului înconjurător pot afecta confortul unei persoane şi o pot împiedica să se bucure de domiciliul său într-un mod care îi afectează viaţa privată şi de familie, fără a fi necesar ca prin aceasta să pună în pericol grav sănătatea reclamantului, Curtea a statuat într-o altă cauză că art. 8 era aplicabil şi atunci când efectele periculoase ale unei activităţi la care persoanele în cauză riscau să fie expuse au fost determinate în cadrul unei proceduri de evaluare a impactului asupra mediului (Taskin şi alţii împotriva Turciei, nr. 46.117/99, § 113, CEDO 2004–X).

66. În speţă, Curtea observă că alegaţiile reclamantului cu privire la noxele olfactive puternice pe care a fost nevoit să le suporte sunt susţinute nu numai de declaraţia codeţinutului său, F.I., ci şi de mai multe elemente, printre care studiile de impact asupra mediului, redactate de experţi în anii 2003 şi 2006 la cererea autorităţilor. Aceste studii confirmă nivelul foarte ridicat de poluare a aerului în perimetrul gropii de gunoi şi „disconfortul total“ suferit de locuitorii clădirilor învecinate, aflate la o depărtare şi mai mare de groapa de gunoi decât penitenciarul Arad (paragrafele 11 in fine şi 16 de mai sus). Constatările făcute de Primăria Arad şi de organizaţia neguvernamentală APADOR-CH merg în aceeaşi direcţie (paragrafele 16 in fine şi 34 in fine de mai sus). Pe de altă parte, Curtea constată că problema neutralizării fostei gropi de gunoi, situată la câteva zeci de metri de penitenciarul în care reclamantul şi-a petrecut cea mai mare parte a perioadei sale de detenţie, de aproximativ 6 ani până în prezent, nu pare să fi fost încă rezolvată în mod efectiv (paragraful 17 in fine de mai sus).

67. Reţinând că starea de sănătate a reclamantului nu s-a înrăutăţit din cauza apropierii de fosta groapă de gunoi, Curtea apreciază totuşi că acest element nu poate duce, prin el însuşi, la concluzia inaplicabilităţii art. 8. Într-adevăr, Curtea consideră că, având în vedere concluziile studiilor menţionate mai sus şi durata în care reclamantul a fost expus noxelor respective, calitatea vieţii şi confortul părţii interesate au fost afectate într-un mod care i-a adus atingere vieţii private şi care nu era o simplă consecinţă a regimului privativ de libertate. În acest sens, Curtea constată că acest capăt de cerere al reclamantului se referă la aspecte pe care le-a analizat deja din perspectiva art. 8, care depăşesc cadrul condiţiilor de detenţie propriu-zise şi care sunt strict legate de „spaţiul de trăit“ de care dispune reclamantul de mai mulţi ani.

Aşadar, Curtea apreciază că, în speţă, este aplicabil art. 8.

(iii) Asupra respectării art. 8 din Convenţie

68. Curtea reaminteşte că, în speţă, reclamantul se plânge de pasivitatea autorităţilor în tratarea într-un mod adecvat a problemei fostei gropi de gunoi situată în imediata apropiere a penitenciarului în care este deţinut, pentru a face să înceteze noxele olfactive pe care este nevoit să le suporte în celula sa.

69. Indiferent dacă se abordează cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive în sarcina statului, de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor conferite reclamantului prin paragraful 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice, justificate prin paragraful 2 al acestui articol, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare (a se vedea, mutatis mutandis, López Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303–C, şi Giacomelli, citată anterior, § 78).

70. Curtea observă încă de la început că, în speţă, autorităţile sunt răspunzătoare de emanaţiile şi noxele olfactive existente în cauză, având în vedere controlul societăţii S. de către Primăria Arad, faptul că transferul de responsabilitate nu a avut loc decât în luna februarie 2006 şi că, chiar şi după această dată, autorităţile de mediu au stabilit obligaţii direct în sarcina primăriei pentru închiderea gropii de gunoi în discuţie (paragrafele 9, 13 şi 16–17 de mai sus).

71. Curtea constată că din dosar rezultă că groapa de gunoi în discuţie a funcţionat efectiv din 1998 până în 2003 şi că volumul în creştere al gunoaielor acumulate demonstrează că a continuat să fie folosită şi ulterior de către particulari, autorităţile neadoptând măsuri pentru închiderea efectivă a locului (paragrafele 11 şi 16 de mai sus). Or, în toată această perioadă, groapa de gunoi nu a avut autorizaţiile necesare nici pentru funcţionare şi nici pentru închiderea sa. Deşi dispoziţiile în materie prevedeau, chiar înainte de deschiderea gropii de gunoi, necesitatea unei autorizaţii, precum şi respectarea diferitelor cerinţe, autorităţile locale, nerespectând procedura impusă, au încălcat mai multe dintre aceste obligaţii (amplasarea gropii de gunoi în imediata apropiere a penitenciarului Arad, lipsa instalaţiilor specifice şi de supraveghere a nivelului de poluare a aerului etc.; paragrafele 11 şi 29–30 de mai sus) din cauză că nu au respectat procedura necesară.

72. Curtea apreciază că obţinerea în cele din urmă, de către Primăria Arad, la data de 18 octombrie 2007, a acordului APE pentru programul de conformare la obligaţiile privind protecţia mediului, în aşteptarea autorizaţiei pentru lucrările de închidere ce trebuiau efectuate, nu schimbă cu nimic constatarea de mai sus referitoare la nerespectarea obligaţiilor legale în materie. Admiţând chiar că, în măsura în care ar fi respectat obligaţia de a obţine o autorizaţie de închidere a gropii de gunoi, autorităţile locale au respectat, începând cu luna noiembrie 2003, prevederile legale succesive referitoare la închiderea gropilor neconforme, trebuie analizat dacă şi în ce măsură, în cadrul procesului decizional în discuţie, drepturile şi interesele reclamantului, care trăia în imediata apropiere a gropii, au fost luate în calcul aşa cum se cuvine (vezi, mutatis mutandis, Giacomelli, menţionată mai sus, § 84).

73. Curtea observă că, deşi autorităţilor competente le revenea obligaţia de a se asigura că studiile pentru măsurarea efectelor activităţii poluante în cauză au fost efectuate în prealabil pentru a permite astfel stabilirea unui just echilibru între diferitele interese concurente aflate în joc (Hatton şi alţii, citată anterior, § 128), abia a posteriori, în 2003 şi după violentul incendiu din luna iulie 2006, autorităţile locale au respectat această obligaţie. Or, în ceea ce priveşte efectele gropii respective asupra mediului înconjurător şi asupra populaţiei din apropierea ei, aceste studii au concluzionat că activitatea desfăşurată era incompatibilă cu cerinţele în materie de protecţia mediului, că exista o poluare puternică ce depăşea normele stabilite în 1987 şi că persoanele care locuiau în apropiere erau obligate să suporte noxe olfactive puternice (mutatis mutandis, Giacomelli, menţionată mai sus, § 89).

74. Mai cu seamă, Curtea constată că autorităţile competente au sancţionat explicit Primăria Arad în luna iulie 2006 pentru faptul că în locul gropii nu exista niciun mijloc de informare şi avertizare a publicului cu privire la riscurile produse asupra mediului şi sănătăţii populaţiei din cauza existenţei gropii de gunoi, cu privire la care nu fuseseră realizate lucrările de închidere şi reconstrucţie ecologică (paragraful 15 de mai sus). În acest sens, Curtea observă că Guvernul nu a indicat ce măsuri au fost luate de autorităţi pentru ca deţinuţii din penitenciarul Arad, şi în special reclamantul – care solicitase de la administraţie informaţii cu privire la groapa respectivă –, să poată avea acces efectiv la concluziile studiilor menţionate mai sus, precum şi la informaţii care să permită evaluarea riscului sanitar la care erau expuşi (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra, citată anterior, § 60).

75. În fine, Curtea observă că procedurile referitoare la lucrările de închidere a fostei gropi din apropierea penitenciarului Arad se află încă în curs de desfăşurare şi că Guvernul nu a furnizat informaţii cu privire la stadiul – nici măcar la începerea – acestor lucrări de acoperire şi reabilitare a gropii, lucrări ce ar fi trebuit să se finalizeze în anul 2009 (paragraful 17 de mai sus).

76. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că, deoarece statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din articolul 8 din Convenţie, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private, în sensul acestui articol.

B. Asupra capătului de cerere referitor la confidenţialitatea convorbirilor telefonice ale reclamantului

77. Reclamantul se plânge de lipsa de confidenţialitate a convorbirilor sale telefonice cu exteriorul, purtate de la posturile telefonice instalate în penitenciarul Arad, din cauza obligaţiei de a indica toate numerele de telefon pe care dorea să le apeleze şi din cauza prezenţei gardienilor lângă deţinuţi în timpul acestor convorbiri. În sprijinul acestei alegaţii, el ataşează declaraţia unui codeţinut, care afirmă că a văzut odată gardieni în apropierea reclamantului, dacă îşi aminteşte bine, cu ocazia unei conversaţii telefonice care a avut loc în anul 2005 sau 2006.

78. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamant, care nu a formulat nicio plângere în faţa instanţelor interne în temeiul O.U.G. nr. 56/2003 sau, după anul 2006, în temeiul Legii nr. 275/2006 (paragraful 26 de mai sus). De asemenea, acesta arată că aspectele invocate nu au fost dovedite şi nu reprezintă în niciun caz ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, deoarece nu se pune problema înregistrării convorbirilor sale, ci pur şi simplu de o supraveghere vizuală, fără incidenţă asupra dreptului respectiv.

79. Curtea nu consideră necesar să analizeze excepţia invocată de Guvern deoarece capătul de cerere al reclamantului trebuie respins în orice caz ca vădit nefondat. În acest sens, Curtea constată că a respins deja un capăt de cerere similar într-o altă cauză, în care a constatat că alegaţiile reclamantului aveau un caracter pur general şi că nu erau susţinute de nicio probă care să îi poată permite să considere că aspectele invocate ar putea duce la concluzia că exista o problemă ce intră sub incidenţa articolului 8 din Convenţie [Treptow împotriva României (dec.), nr. 30.358/03, 20 mai 2008]. Curtea consideră că nu există elemente suficiente pentru a ajunge, în speţă, la o altă concluzie.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

80. Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“

A. Prejudiciu

81. Reclamantul solicită suma de 12.650.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale pe care le-a suferit din cauza încălcărilor drepturilor sale garantate de Convenţie, menţionând pe scurt în acest sens, printre altele, aspecte şi capete de cerere ce nu au făcut obiectul cauzei de faţă sau care au fost respinse ca inadmisibile.

82. În lumina jurisprudenţei relevante a Curţii, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă.

83. Reiterând faptul că a constatat încălcarea art. 3 şi 8 din Convenţie din cauza condiţiilor de detenţie ale reclamantului şi a încălcării de către stat a obligaţiilor sale de protecţie a dreptului părţii interesate la respectarea vieţii sale private, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral. Ţinând cont de circumstanţele speţei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41, aceasta apreciază că se cuvine să îi acorde suma de 8.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

84. Fără a prezenta documente justificative, reclamantul solicită şi suma de 100.000 EUR pentru cheltuielile angajate în procedurile interne, pe care nu le detaliază, şi încă 100 EUR pentru cheltuielile de corespondenţă cu Curtea.

85. Guvernul se opune acordării vreunei sume în acest sens.

86. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care s-a stabilit realitatea acestora, necesitatea şi caracterul rezonabil. Având în vedere că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile pe care susţine că le-a angajat, Curtea hotărăşte să nu îi aloce nicio sumă în acest sens.

C. Dobânzi moratorii

87. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie, referitor la condiţiile de detenţie în penitenciarele Arad şi Timişoara, şi pe art. 8 din Convenţie, referitor la fosta groapă de gunoi din apropierea penitenciarului Arad, şi inadmisibilă în rest;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8.000 EUR (opt mii euro), ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

b) ca, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 aprilie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier