Procurorul general al Romaniei, Laura Codruta Kovesi, a promovat in data de 28 aprilie 2011 un recurs in interesul legii in materie civila cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 74 alin. (1) lit. d) C.muncii in cazul concedierilor din motive care nu tin de persoana salariatului, in temeiul dispozitiilor art. 65 C.muncii.

În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, Procurorul general a constatat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la acest aspect.

I. Unele instanţe de judecată au apreciat că dispoziţiile art. 74 lit. d) C.muncii se aplică în raport de prevederile art. 64 C.muncii, numai în cazul concedierilor întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c) şi d) şi art. 56 lit. f), iar nu şi în situaţia în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65.

S-a reţinut că, acea condiţie înscrisă în art. 74 alin. (1) lit. d) C.muncii, referitoare la inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a listei tuturor locurilor de muncă disponibile din unitate şi a termenului în care salariaţii urmează să opteze pentru un astfel de loc de muncă, în condiţiile art. 64 C.muncii, este valabilă numai în cazul concedierilor pentru inaptitudine fizică şi psihică a salariatului, întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c), a concedierilor pentru necorespundere profesională, dispuse în baza art. 61 lit. d), precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă, în situaţia prevăzută de art. 56 lit. f) C.muncii.

Prin urmare, având în vedere că, în cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, nu este prevăzută de legiuitor această obligaţie, menţiunile prevăzute de art. 74 lit. d) C.muncii nu pot fi aplicabile prin analogie, pentru a suplini o eventuală carenţă legislativă.

II. Alte instanţe de judecată, în aceleaşi ipoteze, au considerat dimpotrivă, că prevederile art. 74 alin. (1) lit. d) C.muncii îşi găsesc aplicarea şi în situaţia în care contractul individual de muncă al salariatului a încetat din iniţiativa angajatorului şi din motive care nu ţin de persoana salariatului, întrucât dispoziţia legală mai sus evocată face trimitere la condiţiile şi nu la cazurile prevăzute de art. 64 C.muncii, astfel încât, este incidentă, chiar dacă temeiul de drept al concedierii este reprezentat de art. 65.

În acest sens, s-a apreciat că, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere dispusă în temeiul art. 65 C.muncii, a menţiunilor prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. d), atrage nulitatea absolută a deciziei, deoarece Codul muncii nu prevede că o atare menţiune este obligatorie doar în cazurile prevăzute de art. 64, ci „în condiţiile art. 64”, astfel încât este o normă de trimitere nu la situaţiile de concediere prevăzute de acest articol, ci la condiţiile pe care trebuie să le respecte angajatorul atunci când are obligaţia de a propune salariatului locurile de muncă vacante.

Astfel, s-a reţinut că, în alin. (1) al art. 64 C.muncii sunt enumerate trei situaţii în care angajatorul are obligaţia de a propune salariatului un loc de muncă vacant în unitate şi anume: concedierea din motive medicale, concedierea pentru necorespundere profesională şi situaţia încetării de drept a contractului individual de muncă, în temeiul prevăzut de art. 56 lit. f) C.muncii.

Pentru cele trei cazuri, acelaşi articol, în alin. (2), reglementează şi condiţiile, respectiv procedura (cuprinzând termenul şi modalitatea) în care se realizează această opţiune a salariatului pentru un loc de muncă vacant în unitate şi sprijinirea activă a salariatului pentru găsirea unui alt loc de muncă prin intermediul asistenţei oferite de agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă.

S-a apreciat deci, că norma de trimitere din cuprinsul art. 74 alin. (1) lit. d) C.muncii face referire la alin. (2)-(4) ale art. 64 C.muncii, întrucât se referă la condiţiile şi nu la cazurile enumerate de art. 64 alin. (1) C.muncii.

Prin urmare, s-a concluzionat că, prin art. 74 alin. (1) lit. d) C.muncii, se instituie un al patrulea caz în care este obligatorie prezentarea către salariat a listei locurilor de muncă vacante din unitate, respectiv cel de concediere în temeiul art. 65 C.muncii.

În susţinerea aceleiaşi opinii, s-a reţinut că, în pofida formulării limitative a art. 64 alin. (1) şi (2) C.muncii, în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. (1) C.muncii, angajatorul are obligaţia propunerii altor locuri de muncă vacante (dacă are), în caz contrar, de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, întrucât relaţiile se bazează pe principiul bunei-credinţe şi garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.

S-a statuat că nu este logic ca, în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori, după caz, să se apeleze la serviciile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă, iar în ipoteza desfiinţării locului de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului să nu se procedeze la fel.

Totodată, s-a invocat ca argument şi faptul că, modul de organizare a dispoziţiilor legale şi plasarea art. 74 în Secţiunea a 6-a a Capitolului V „Încetarea contractului individual de muncă”, este de natură a conduce la concluzia că textul legal analizat se referă la decizia de concediere în sens generic, astfel încât îşi găseşte aplicarea în toate deciziile de desfacere a contractului individual de muncă.

Prin urmare, s-a apreciat că dispoziţiile art. 74 lit. d) C.muncii, conform cărora lista posturilor vacante din cadrul unităţii trebuie comunicată salariaţilor, sunt incidente inclusiv în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 65 C.muncii.

Procurorul general apreciază primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii şi, în temeiul dispoziţiilor art. 3307 C.proc.civ., solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei decizii în această chestiune de drept.

Sursa: Ministerul Public