În Monitorul Oficial nr. 269 din 27 martie a.c. a fost publicată Legea nr. 75/2018 pentru ratificarea Convenției dintre România și Bosnia și Herțegovina pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit, semnată la Sarajevo la 6 decembrie 2016.
România și Bosnia și Herțegovina,
dorind să încheie o Convenție pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit,
au convenit după cum urmează:
ARTICOLUL 1
Persoane vizate
Prezenta convenție se aplică persoanelor care sunt rezidente ale unuia sau ale ambelor state contractante.
ARTICOLUL 2
Impozite vizate
1. Prezenta convenție se aplică impozitelor pe venit stabilite în numele unui stat contractant sau al unităților administrativ-teritoriale, subdiviziunilor politice ori autorităților locale ale acestuia, indiferent de modul în care acestea sunt percepute.
2. Sunt considerate impozite pe venit toate impozitele stabilite pe venitul total sau pe elementele de venit, inclusiv impozitele pe câștigurile provenite din înstrăinarea proprietății mobiliare sau imobiliare, precum și impozitele asupra creșterii capitalului.
3. Impozitele existente asupra cărora se aplică Convenția sunt, în special:
a) în România:
(i) impozitul pe venit;
(ii) impozitul pe profit;
(denumite, în continuare, „impozit român”);
b) în Bosnia și Herțegovina:
(i) impozitul pe venitul persoanelor fizice;
(ii) impozitul pe profitul întreprinderilor;
(denumite, în continuare, „impozit al Bosniei și Herțegovinei”).
4. Convenția se aplică, de asemenea, oricăror impozite identice sau în esență similare care sunt stabilite după data semnării Convenției, în plus sau în locul impozitelor existente. Autoritățile competente ale statelor contractante se vor informa reciproc asupra oricăror modificări substanțiale care au fost făcute în legislațiile lor fiscale respective.
ARTICOLUL 3
Definiții generale
1. În sensul prezentei convenții, în măsura în care contextul nu cere o interpretare diferită:
a) expresiile „un stat contractant” și „celălalt stat contractant” înseamnă România sau Bosnia și Herțegovina, după cum cere contextul;
b) termenul „România” înseamnă teritoriul de stat al României, inclusiv marea sa teritorială și spațiul aerian de deasupra acestora, asupra cărora România își exercită suveranitatea, precum și zona contiguă, platoul continental și zona economică exclusivă asupra cărora România își exercită drepturile suverane și jurisdicția, în conformitate cu legislația sa și cu normele și principiile dreptului internațional;
c) expresia „Bosnia și Herțegovina” înseamnă teritoriul Bosniei și Herțegovinei asupra căruia, în baza legislației Bosniei și Herțegovinei și în conformitate cu dreptul internațional, sunt exercitate drepturile suverane ale Bosniei și Herțegovinei;
d) expresia „subdiviziuni politice” în cazul Bosniei și Herțegovinei înseamnă entitățile: Federația Bosnia și Herțegovina și Republika Srpska și Districtul Brcko al Bosniei și Herțegovinei;
e) termenul „persoană” include o persoană fizică, o societate și orice altă asociere de persoane;
f) termenul „societate” înseamnă orice persoană juridică sau orice entitate care este considerată ca fiind o persoană juridică în scopul impozitării;
g) expresiile „întreprindere a unui stat contractant” și „întreprindere a celuilalt stat contractant” înseamnă, după caz, o întreprindere exploatată de un rezident al unui stat contractant și o întreprindere exploatată de un rezident al celuilalt stat contractant;
h) termenul „național” înseamnă:
(i) orice persoană fizică având cetățenia unui stat contractant; și
(ii) orice persoană juridică, parteneriat sau asociație având statutul în conformitate cu legislația în vigoare într-un stat contractant;
i) expresia „transport internațional” înseamnă orice transport efectuat cu o navă sau aeronavă exploatată de o întreprindere care are sediul conducerii efective într-un stat contractant, cu excepția cazului când nava sau aeronava este exploatată numai între locuri din celălalt stat contractant;
j) expresia „autoritate competentă” înseamnă:
(i) în cazul României, Ministerul Finanțelor Publice;
(ii) în cazul Bosniei și Herțegovinei, Ministerul Finanțelor și Trezoreriei;
k) expresia „activitate de afaceri” include prestarea de servicii profesionale și de alte activități cu caracter independent.
2. În ceea ce privește aplicarea Convenției în orice moment de un stat contractant, orice termen care nu este definit în aceasta va avea, dacă contextul nu cere o interpretare diferită, înțelesul pe care îl are la momentul respectiv în baza legislației acelui stat cu privire la impozitele pentru care se aplică Convenția, orice înțeles pe care îl are în baza legislației fiscale a acelui stat prevalând asupra înțelesului pe care termenul îl are în alte legi ale acelui stat.
ARTICOLUL 4
Rezident
1. În sensul prezentei convenții, expresia „rezident al unui stat contractant” înseamnă orice persoană care, în baza legislației acelui stat, este supusă impozitării acolo datorită domiciliului său, rezidenței sale, locului său de conducere, locului său de înregistrare sau oricărui altui criteriu de natură similară și include de asemenea acel stat și orice unitate administrativ-teritorială, subdiviziune politică sau autoritate locală a acestuia. Totuși, această expresie nu include o persoană care este supusă Impozitării în acel stat numai pentru faptul că realizează venituri din surse situate în acel stat.
2. Când, în conformitate cu prevederile paragrafului 1, o persoană fizică este rezidentă a ambelor state contractante, atunci statutul său se determină după cum urmează:
a) aceasta va fi considerată rezidentă numai a statului în care are o locuință permanentă la dispoziția sa; dacă aceasta dispune de o locuință permanentă în ambele state, ea va fi considerată rezidentă numai a statului cu care legăturile sale personale și economice sunt mai strânse (centrul intereselor vitale);
b) dacă statul în care aceasta are centrul intereselor sale vitale nu poate fi determinat sau dacă aceasta nu dispune de o locuință permanentă în niciunul dintre state, ea va fi considerată rezidentă numai a statului în care locuiește în mod obișnuit;
c) dacă aceasta locuiește în mod obișnuit în ambele state sau nu locuiește în niciunul dintre ele, ea va fi considerată rezidentă numai a statului al cărui național este;
d) dacă aceasta este național al ambelor state sau nu este național al niciunuia dintre ele, autoritățile competente ale statelor contractante vor rezolva problema de comun acord.
3. Când, potrivit prevederilor paragrafului 1, o persoană, alta decât o persoană fizică, este rezidentă a ambelor state contractante, atunci ea va fi considerată rezidentă numai a statului în care se află locul conducerii sale efective.
ARTICOLUL 5
Sediu permanent
1. În sensul prezentei convenții, expresia „sediu permanent” înseamnă un loc fix de afaceri prin care întreprinderea își desfășoară în întregime sau în parte activitatea sa.
2. Expresia „sediu permanent” include, în special:
a) un loc de conducere;
b) o sucursală;
c) un birou;
d) o fabrică;
e) un atelier; și
f) o mină, un puț petrolier sau de gaze, o carieră sau orice alt loc de extracție a resurselor naturale.
3. Un șantier de construcții, un proiect de construcții, de asamblare sau de instalare ori activitățile de supraveghere legate de acestea constituie un sediu permanent numai atunci când un astfel de șantier, proiect sau astfel de activități continuă pentru o perioadă mai mare de douăsprezece luni.
4. Independent de prevederile anterioare ale acestui articol, expresia „sediu permanent” se consideră că nu include:
a) folosirea de instalații numai în scopul depozitării, expunerii sau livrării de produse sau mărfuri aparținând întreprinderii;
b) menținerea unui stoc de produse sau mărfuri aparținând întreprinderii numai în scopul depozitării, expunerii sau livrării;
c) menținerea unui stoc de produse sau mărfuri aparținând întreprinderii numai în scopul prelucrării de către o altă întreprindere;
d) menținerea unui stoc de produse sau mărfuri aparținând întreprinderii, care sunt expuse în cadrul unui târg comercial sau expoziții și care sunt vândute de întreprindere la închiderea unui astfel de târg sau a unei astfel de expoziții;
e) menținerea unui loc fix de afaceri numai în scopul cumpărării de produse sau mărfuri ori al colectării de informații pentru întreprindere;
f) menținerea unui loc fix de afaceri numai în scopul desfășurării pentru întreprindere a oricărei altei activități cu caracter pregătitor sau auxiliar;
g) menținerea unui loc fix de afaceri numai pentru orice combinare a activităților menționate în subparagrafele de la a) la f), cu condiția ca întreaga activitate a locului fix de afaceri ce rezultă din această combinare să aibă un caracter pregătitor sau auxiliar.
5. Prin derogare de la prevederile paragrafelor 1 și 2, atunci când o persoană – alta decât un agent cu statut Independent căruia i se aplică paragraful 6 – acționează în numele unei întreprinderi și are și exercită în mod obișnuit într-un stat contractant împuternicirea de a încheia contracte în numele întreprinderii, acea întreprindere se consideră că are un sediu permanent în acel stat în privința oricăror activități pe care persoana le exercită pentru întreprindere, în afară de cazul când activitățile unei astfel de persoane sunt limitate la cele menționate în paragraful 4 care, dacă sunt exercitate printr-un loc fix de afaceri, nu fac din acest loc fix de afaceri un sediu permanent în baza prevederilor acelui paragraf.
6. O întreprindere nu se consideră că are un sediu permanent într-un stat contractant numai pentru faptul că aceasta își exercită activitatea de afaceri în acel stat printr-un broker, agent comisionar general sau orice alt agent cu statut independent, cu condiția ca astfel de persoane să acționeze în cadrul activității lor obișnuite.
7. Faptul că o societate care este rezidentă a unui stat contractant controlează sau este controlată de o societate care este rezidentă a celuilalt stat contractant sau care își exercită activitatea de afaceri în celălalt stat (printr-un sediu permanent sau în alt mod) nu este suficient pentru a face una dintre aceste societăți un sediu permanent al celeilalte.
ARTICOLUL 6
Venituri din proprietăți imobiliare
1. Veniturile realizate de un rezident al unui stat contractant din proprietăți imobiliare (inclusiv veniturile din agricultură sau din exploatări forestiere) situate în celălalt stat contractant sunt impozabile în celălalt stat.
2. Expresia „proprietăți imobiliare” are înțelesul care este atribuit de legislația statului contractant în care proprietățile în cauză sunt situate. Expresia include, în orice caz, accesoriile proprietății imobiliare, inventarul viu și echipamentul utilizat în agricultură și în exploatări forestiere, drepturile asupra cărora se aplică prevederile dreptului comun cu privire la proprietatea funciară, uzufructul proprietăților imobiliare și drepturile la rente variabile sau fixe pentru exploatarea sau concesionarea exploatării zăcămintelor minerale, a izvoarelor și a altor resurse naturale; navele și aeronavele nu sunt considerate proprietăți imobiliare.
3. Prevederile paragrafului 1 se aplică veniturilor obținute din exploatarea directă, din închirierea sau din folosirea în orice altă formă a proprietății imobiliare.
4. Prevederile paragrafelor 1 și 3 se aplică de asemenea veniturilor provenind din proprietăți imobiliare ale unei întreprinderi.