DCC nr. 33/2018. Admitere parțială a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară [Opinie separată]

În Monitorul Oficial nr. 146 din 15 februarie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Judecătorul dr. Livia Doina Stanciu a formulat opinie separată, în sensul admiterii integrale a obiecției.

Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, obiecţie formulată de un număr de 29 de senatori aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Cu Adresa nr. 6.178 din 22 decembrie 2017, secretarul general al Senatului României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 12.637 din 22 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.962A/2017.
În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii arată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 încalcă dispoziţiile art. 74 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la Iniţiativă legislativă, întrucât, în derularea procesului legislativ parlamentar, Comisia specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a aplicat proceduri care încalcă dreptul de iniţiativă legislativă al deputaţilor sau al senatorilor. În conformitate cu regulamentele parlamentare în vigoare, dreptul de iniţiativă legislativă aparţinând deputaţilor şi senatorilor are un conţinut strict determinat, deputaţii şi senatorii dispunând de dreptul de a înregistra propuneri legislative, precum şi de dreptul de a depune amendamente, în scris, la proiectele de lege sau propunerile legislative aflate în dezbatere parlamentară. Dreptul de a depune amendamente îi revine şi Guvernului României. Per a contrario, nicio altă persoană fizică sau juridică nu poate formula amendamente, scrise sau orale, la proiectele sau propunerile legislative care sunt supuse dezbaterii şi aprobării în Camerele Parlamentului. Or, conform ambelor rapoarte adoptate de către Comisia specială, rezultă că, în cadrul şedinţelor comisiei, au fost luate în discuţie şi aprobate un număr mare de amendamente formulate de alte subiecte de drept decât cele care au drept de iniţiativă legislativă.
În cadrul procedurii parlamentare de consultare publică, orice autoritate, instituţie, organizaţie civică sau profesională sau persoană fizică poate formula şi transmite opinii cu privire la redactarea unui text de lege pentru un proiect sau o iniţiativă legislativă înregistrată la Parlament. O astfel de procedură se desfăşoară doar prealabil procedurii dezbaterii iniţiativei legislative în comisii, tocmai pentru a evita potenţiale confuzii între sugestiile venite din cadrul societăţii civile şi amendamentele formulate de parlamentari. Însuşirea unor astfel de opinii de către parlamentari este posibilă, însă, în acest caz, amendamentul este al parlamentarilor şi nu poate fi formal atribuit, prin raport, entităţii care I-a exprimat la origine. Nominalizarea asociaţiilor profesionale ale magistraţilor generic denumite U.N.J.R., A.M.R., Forumul judecătorilor, dar şi a Consiliului Superior al Magistraturii sau Consiliului Legislativ, în raportul elaborat de Comisia specială, ca autori ai unor amendamente, chiar alăturat menţiunii că aceste amendamente au fost însuşite de unii parlamentari, încalcă prevederile art. 74 din Constituţie.
Prin raportul Comisiei speciale se creează impresia că autorităţi publice precum Consiliul Superior al Magistraturii sau Consiliul Legislativ ar putea fi autoare ale unor amendamente în cadrul procedurii legislative parlamentare, fapt ce încalcă şi rolul atribuit acestora de către Constituţie, respectiv prevederile art. 79 şi ale art. 133 din Legea fundamentală. Relevant poate fi şi faptul că plenul Consiliului Superior al Magistraturii a exprimat, prin Hotărârea nr. 1.148 din 9 noiembrie 2017, un aviz negativ cu privire la această iniţiativă legislativă.
În continuare, autorii sesizării susţin că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 64 din Constituţie care consacră autonomia celor două Camere ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula amendamente, cât şi în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea raportului comisiei sesizate în fond.
Astfel, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 a fost transmisă, în vederea avizării în fond, de către Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei şi, ulterior, de către Biroul permanent al Senatului la aceeaşi Comisie specială comună. Or, sesizarea unei comisii comune este posibilă doar de către birourile permanente ale celor două Camere reunite în şedinţă comună, şi nu de fiecare birou permanent în mod succesiv, în funcţie de camera sesizată. Mai mult, amendamentele au fost formulate de către senatori în cadrul dezbaterii de la Camera Deputaţilor şi de către deputaţi în cadrul dezbaterii de la Senat, iar votul exprimat în cadrul Comisiei comune speciale de către senatori a avut loc în cadrul dezbaterii de la Camera Deputaţilor cu privire la amendamente şi pe raportul acestei comisii şi, similar, votul exprimat în cadrul Comisiei comune speciale de către deputaţi a avut loc în cadrul dezbaterii de la Senat. Un astfel de proces legislativ este în flagrant dezacord cu principiile şi normele constituţionale ce instituie şi garantează bicameralismul funcţional şi nu poate fi justificat sau motivat de urgenţa ori de necesitatea aducerii la zi a reglementărilor în domeniul justiţiei, autorii sesizării susţinând că desfăşurarea şi finalizarea unei astfel de proceduri de legiferare este un precedent cu grave consecinţe pentru parlamentarismul românesc.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii arată că înfiinţarea, prin art. I pct. 45 din legea supusă controlului de constituţionalitate (care introduc în Legea nr. 304/2004, art. 88¹-88⁹), în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, având o competenţă materială după calitatea persoanei (judecător sau procuror, inclusiv judecător sau procuror militar şi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii) încalcă prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3) şi alin. (5) raportat la art. 148 alin. (2) şi alin. (4), precum şi în art. 132 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie.
Înfiinţarea acestei secţii are ca efect eliminarea din competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie – D.N.A. a cercetării infracţiunilor de corupţie, a infracţiunilor asimilate şi în legătură directă cu acestea, comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi a celor comise de alte persoane (membri ai Parlamentului, miniştrii în funcţie la data cercetării sau foştii miniştri, aleşi locali etc.), doar pentru faptul că au comis respectivele infracţiuni alături de magistraţi. Pe cale de consecinţă, rolul D.N.A. în combaterea corupţiei va fi limitat, fiind încălcate recomandările Comisiei Europene cuprinse în „rapoartele M.C.V.” şi, implicit, prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
În contradicţie cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 stabileşte reglementări care se află în strânsă legătură cu statutul magistraţilor, statut reglementat prin Legea nr. 303/2004. Astfel, aspectele legate de cariera magistraţilor care fac parte din Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (numirea şi revocarea procurorului şef şi a procurorului şef-adjunct al Secţiei, numirea procurorilor din cadrul secţiei, interzicerea detaşării şi a delegării procurorilor în cadrul acestei secţii) sunt aspecte care ţin de statutul magistratului, nu de organizarea judiciară, motiv pentru care acestea trebuie reglementate în primul rând în Legea nr. 303/2004.
Mai mult, art. I pct. 45 din legea supusă controlului constituţional, care reglementează Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, introduce un regim juridic distinct care nu este justificat în mod raţional prin raportare la obiectivul urmărit de legiuitor. Astfel, nu este justificată diferenţa de tratament juridic cu privire la organizarea şi funcţionarea acestei secţii prin raportare la organizarea şi funcţionarea celorlalte structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu atribuţii similare, chiar dacă nu identice.
În baza reglementărilor legale acum în vigoare, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt înfiinţate ca direcţii specializate D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce atât D.N.A., cât şi D.I.I.C.O.T., prin intermediul procurorilor şefi ai acestor direcţii. Din ansamblul normelor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 rezultă că „Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este condusă de un procuror şef de secţie numit de plenul Consiliului Superior al Magistraturii în urma unui concurs şi nu de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., prin intermediul procurorului şef de secţie ca în cazul celorlalte două direcţii specializate”. Prin urmare, autorii sesizării susţin că „reglementarea referitoare la această nouă funcţie de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. îi conferă o independenţă totală acestui procuror şef de secţie faţă de Parchetul din care face parte, aspect care încalcă principiul controlului ierarhic consacrat în art. 132 alin. (1) din Constituţie”.
Autorii sesizării mai arată că, întrucât dispoziţiile nou-introduse, cuprinse în art. 88¹ alin. (2), prevăd că Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie îşi păstrează competenţa de urmărire penală şi în situaţia în care, alături de procurori şi judecători, sunt cercetate şi alte persoane, reglementarea conţine germenii unor viitoare conflicte de competenţă între această secţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public, conflicte pe care ar urma să le soluţioneze Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. Însă, procedura efectivă de soluţionare a acestor conflicte nu este reglementată expres de textul de lege, ceea ce generează impredictibilitate în aplicare şi încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, aşa cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
În fine, modificarea prin art. I pct. 62 din legea supusă controlului de constituţionalitate a prevederilor art. 135 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 în sensul eliminării avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea statelor de funcţii şi de personal pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii şi parchete, încalcă, în opinia autorilor sesizării, prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi în art. 133 alin. (1) din Constituţie. Dimensionarea instanţelor şi parchetelor reprezintă un element esenţial pentru buna funcţionare a acestora, dar şi pentru asigurarea independenţei funcţionale a acestora. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că „transferul puterii de decizie în totalitate către ministrul justiţiei, factor politic, reprezintă o reală ameninţare la adresa Independenţei justiţiei”. Eliminarea C.S.M., garant al independenţei justiţiei conform art. 133 alin. (1) din Constituţie, din procedura de stabilire a statelor de funcţii şi de personal ale instanţelor şi parchetelor reprezintă o nesocotire a garanţiilor oferite la nivel constituţional independenţei justiţiei, componentă a statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. Nu în ultimul rând, potrivit dispoziţiilor modificate ale art. 135 alin. (2), numai majorarea sau diminuarea schemelor de personal se face cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii, însă stabilirea acestor state de funcţii şi de personal se face prin simplul ordin al ministrului. Necorelarea celor două alineate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la claritatea, precizia şi predictibilitatea legii.
Prin Adresa nr. 931 din 22 decembrie 2017, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale Hotărârea nr. 3 din 22 decembrie 2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a sesizat instanţa constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 12.647 din 27 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.965A/2017.
În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii formulează critici de neconstituţionalitate intrinsecă, vizând încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, art. 73 alin. (3) privind legile organice, art. 124 şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti.
Astfel, art. I pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate elimină forma anterioară a alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 304/2004, în conţinutul căruia sunt menţionate expres instanţele care funcţionează în cadrul sistemului naţional de justiţie, împrejurare ce este de natură a atrage încălcarea prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, care impun cerinţa ca instanţele judecătoreşti să fie stabilite de lege. În condiţiile în care însăşi legea privind organizarea judiciară omite să stabilească, printr-o enumerare concretă, instanţele judecătoreşti care au atributul realizării justiţiei, obligaţia instituită de Constituţia României privitoare la stabilirea prin lege a instanţelor judecătoreşti rămâne nerealizată. Totodată, modificarea operată în cuprinsul art. 2 alin. (2) din lege, prin suprapunerea cu prevederile cuprinse în art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege, generează o neclaritate a textului, incompatibilă cu principiul constituţional al legalităţii, reglementat în art. 1 alin. (5) din Constituţie.
De asemenea, art. I pct. 4, referitor la art. 9 din Legea nr. 304/2004, utilizând sintagma vagă şi imprecisă „hotărârile secţiilor”, fără a se putea stabili o corelaţie cu articolele anterioare, creează o incertitudine în ceea ce priveşte emitentul hotărârilor ce pot fi atacate potrivit dispoziţiilor acestui articol, nefiind clar dacă este vorba despre secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, secţii ale unor instanţe de judecată sau secţii ale altor organisme sau autorităţi, astfel încât aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub acelaşi aspect al lipsei de claritate şi previzibilitate a legii.
Art. I pct. 5 din legea criticată, prin introducerea art. 16 alin. (3) în Legea nr. 304/2004, impune reguli de procedură în cuprinsul unei legi al cărei obiect de reglementare vizează un domeniu diferit şi încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate impuse de principiul legalităţii reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, utilizând termeni precum „cazuri temeinic motivate”, din care nu se poate deduce cu certitudine care sunt cazurile în care termenul impus pentru redactarea hotărârilor judecătoreşti poate fi prelungit şi nici cine este persoana îndreptăţită să aprecieze această temeinicie şi să aprobe prelungirea.
Art. I pct. 14, 29 şi 30, care vizează modificări ale art. 31 alin. (1) lit. b), ale art. 54 alin. (13), respectiv ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, sub aspectul judecării contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, respectiv a contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de către judecătorii şi tribunale în cursul judecăţii în primă instanţă, de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la aceste instanţe în complet de 2 judecători, respectiv a apelurilor şi recursurilor în complet de 3 judecători, atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componenta referitoare la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Autorii arată că reglementarea adoptată în lipsa unui studiu de impact privind resursele umane ale instanţelor va conduce la scăderea numărului de complete de judecată şi, implicit, la acordarea unor termene mai lungi pentru soluţionarea cauzelor. Efectul acestor reglementări este amplificat de modificările aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prin care se majorează durata formării profesionale iniţiale a judecătorilor şi vechimea necesară pentru promovarea profesională.
În ceea ce priveşte introducerea unui mecanism de auditare a sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor, autorii sesizării apreciază că art. I pct. 26, care introduce alin. (3) al art. 53 din Legea nr. 304/2004, are un conţinut neclar, putând constitui premisa încălcării principiului independenţei justiţiei, reglementat de art. 124 din Constituţie. Astfel, sintagma „sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe complete” are un conţinut neclar, nereieşind din text dacă se referă la sistemul informatic utilizat sau la însăşi activitatea de repartizare aleatorie a cauzelor pe complete, iar sintagma „cu implicarea societăţii civile şi a organizaţiilor profesionale” nu are un sens lămurit. Lipsa oricărei referiri la procedura de urmat atrage o puternică incertitudine privind persoanele îndreptăţite să acţioneze în temeiul acestui articol, precum şi limitele lor de acţiune. Or, în condiţiile în care repartizarea aleatorie a dosarelor constituie una dintre garanţiile legale ale imparţialităţii actului de justiţie, imprecizia şi neclaritatea textului de lege reprezintă o carenţă legislativă gravă, de natură a afecta principiul independenţei justiţiei.
Înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, prin dispoziţiile art. I pct. 45, care introduc art. 88¹-88⁹ în Legea nr. 304/2004, reprezintă o măsură neconstituţională, contravenind prevederilor cuprinse în art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul egalităţii în drepturi, autorii sesizării susţin că „înfiinţarea acestei structuri de investigare a infracţiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraţilor, în condiţiile în care, în România nu mai există nicio altă categorie profesională care să albă un organ de anchetă specializat şi fără a se avea la bază un criteriu obiectiv şi raţional (neexistând, de exemplu, studii care să releve faptul că fenomenul Infracţionalităţii în rândul magistraţilor are amploarea care să justifice înfiinţarea unei secţii speciale pentru combaterea lui) reprezintă o evidentă măsură discriminatorie, de natură a înfrânge principiul constituţional al egalităţii în drepturi”.
În fine, autorii obiecţiei apreciază că prevederile art. I pct. 61 din legea supusă controlului de constituţionalitate, care introduc art. 134² în Legea nr. 304/2004, prin lipsa de precizie şi claritate a redactării, se situează în afara cadrului impus de exigenţele constituţionale referitoare la previzibilitatea legii, textul fiind lacunar asupra unor aspecte, precum condiţiile în care vor fi încadrate persoanele despre care se face vorbire în acest articol sau statutul lor profesional. Faptul că norma face trimitere la o procedură adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii nu poate complini lipsa de claritate a textului, Curtea Constituţională reţinând în acest sens, prin Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016, că „dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului aduc atingere prevederilor cuprinse în art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, prin trimiterea la acte administrative, cu forţă juridică inferioară legii, care reglementează, în absenţa unor norme cu forţa juridică a legii organice, procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului”. Mutatis mutandis, prevederile art. I pct. 61, făcând trimitere la acte administrative inferioare legii, în absenţa unor norme cu forţa juridică a legii organice, contravin dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/410/16 ianuarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 315 din 16 ianuarie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii nr. 2.962A/2017. Referitor la obiecţiile de neconstituţionalitate extrinsecă, arată, pe de o parte, că, „dacă în urma consultărilor derulate cu privire la dezbaterea propunerii legislative, se desprind situaţii în care subiecţii care au dreptul de a formula amendamente îşi însuşesc din punct de vedere formal, sub forma amendamentelor, (cu respectarea dispoziţiilor legale şi regulamentare) opiniile/părerile temeinic fundamentate exprimate de ceilalţi participanţi la dezbateri, dar care nu au drept de a formula amendamente, acest lucru nu înseamnă că se încalcă prevederile art. 74 alin. (1) din Constituţie”, şi, pe de altă parte, că „se poate observa, din derularea procedurii legislative, că deputaţii au iniţiat şi depus amendamentele numai în ceea ce priveşte dezbaterea iniţiativei legislative la Camera Deputaţilor, iar senatorii au iniţiat şi depus amendamentele numai în ceea ce priveşte dezbaterea Iniţiativei legislative la Senat, neîncălcându-se principiul autonomiei Camerelor Parlamentului. Faptul că în derularea procedurii legislative a propunerii legislative comisia sesizată în fond pentru redactarea raportului a fost o comisie specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului formată din deputaţi şi senatori nu este de natură a duce la încălcarea prevederilor art. 64 din Legea fundamentală, deoarece dezbaterile în fiecare Cameră a Parlamentului s-au supus normelor regulamentare ale fiecărei Camere”.
Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate intrinsecă, Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie „urmăreşte consolidarea independenţei justiţiei, prin stabilirea unor standarde de exigenţă sporite faţă de cele actuale în ceea ce priveşte condiţiile şi modalitatea de recrutare a procurorilor ce vor ancheta magistraţi”. Prin urmare, „pentru organizarea şi funcţionarea normală a Secţiei, actul normativ poate [conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000] şi trebuie să cuprindă reglementări şi din materii conexe, acestea fiind Indispensabile realizării scopului urmărit de actul normativ”. Pe de altă parte, prin reglementarea atribuţiei Consiliului Superior al Magistraturii, „de a numi, prin plenul său, conducerea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, se mal atinge un obiectiv de referinţă, prevăzut de Decizia nr. 2006/928/CE a Comisiei Europene, şi anume acela de a consolida capacitatea şi de a responsabiliza Consiliul Superior al Magistraturii”. De asemenea, sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la încălcarea principiului controlului ierarhic, consacrat de art. 132 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care chiar art. 88² alin. (1) din legea criticată prevede că „Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic”.
În ceea ce priveşte critica referitoare la eliminarea Consiliului Superior al Magistraturii din procesul de avizare al „statelor de funcţii şi de personal pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii şi parchete”, care se vor aproba doar „prin ordin al ministrului justiţiei”, preşedintele Camerei Deputaţilor o apreciază, de asemenea, ca nefondată, „din moment ce procurorii şi judecătorii din Consiliul Superior al Magistraturii […] şi-au dat acordul cu privire la această modificare”.
Având în vedere considerentele expuse, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră obiecţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi propune respingerea acesteia ca atare.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/409/16 ianuarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 314 din 16 ianuarie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii nr. 2.965A/2017.
În ceea ce priveşte critica având ca obiect art. I pct. 2, cu referire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, arată că „intervenţia legislativă asupra prevederilor menţionate are rolul de a asigura succesiunea logică a soluţiilor preconizate, în funcţie de conexiunile şi raportul firesc dintre ipotezele articolului. Astfel, noua redactare a alin. (2) al articolului în cauză dezvoltă ipoteza juridică redată sub forma primului alineat, care are valenţă de normă-cadru, prin detalierea principiilor care o fundamentează. Conţinutul normativ rezultat nu mai încorporează enumerarea Instanţelor judecătoreşti, însă acest fapt nu reprezintă o încălcare a art. 126 alin. (1) din Constituţia României, republicată, întrucât legea în care se integrează dezvoltă în partea sa dispozitivă aspectele referitoare atât la organizarea şi competenţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în art. 18-34, cât şi cu privire la organizarea curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi judecătoriilor, în art. 35-61, precum şi la sfera relaţiilor sociale derivate din acestea”.
Cu privire la art. I pct. 4, cu referire la art. 9 din Legea nr. 304/2004, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că, dintr-o eroare, textul care se referea, în varianta în vigoare, la Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a fost modificat, fără a se face precizarea efectivă că hotărârile supuse căilor de atac sunt cele adoptate de către Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii. Această omisiune nu reprezintă însă o încălcare a prevederilor constituţionale.
Critica având ca obiect art. I pct. 5, cu referire la sintagma „temeinic motivată” din art. 16 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, este neîntemeiată, această sintagmă fiind folosită „în cadrul Codului de procedură civilă în 50 de situaţii şi în cadrul Codului de procedură penală în 37 de situaţii. Este greu de înţeles cum, până la acest moment, judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au sesizat că hotărârile judecătoreşti care au fost pronunţate şi în care s-a motivat existenţa unor cazuri temeinic motivate sunt neconstituţionale, ele putând afecta dreptul la un proces echitabil”.
Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că şi critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 14, 29 şi 30, prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, este neîntemeiată, deoarece măsura prin care se majorează componenţa numerică a completelor care judecă anumite litigii reprezintă o opţiune a legiuitorului derivată din art. 126 alin. (2) din Constituţie, prin care se recunoaşte acestuia abilitatea stabilirii competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată.
Cu privire la art. I pct. 26, referitor la art. 53 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, se arată că realizarea controlului sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor de către un audit extern „asigură obiectivitatea acestuia, iar faptul că se face sub conducerea Ministerului Justiţiei este absolut firesc, în condiţiile în care sistemul Ecris este administrat de către acest minister. Publicarea concluziei auditului este o măsură necesară pentru asigurarea deplinei transparenţe a administrării justiţiei, în interesul cetăţeanului”. Prin urmare, „verificarea externă a sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor este el însuşi o nouă garanţie a independenţei justiţiei, şi nicidecum o ameninţare la adresa acesteia”.
Înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, prin dispoziţiile art. I pct. 45, care introduc art. 88¹-88⁹ în Legea nr. 304/2004, este în acord cu prevederile constituţionale. „Potrivit prevederilor din Legea nr. 304/2004, în cadrul Ministerului Public funcţionează parchetele militare, iar în cadrul instanţelor judecătoreşti, instanţele militare. Prin urmare criteriul în raport de care se face cercetarea penală şi judecarea de către instanţe este calitatea de militar. De altfel, competenţa după calitatea persoanei, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, este unanim acceptată. Inclusiv la nivel constituţional este stabilită o competenţă specială de jurisdicţie, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru investigarea infracţiunilor comise de senatori şi deputaţi”.
Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie „nu s-a înfiinţat în raport de un fenomen infracţional de anvergură care ar exista în rândul magistraţilor, ci pentru a înlătura orice posibile presiuni care ar putea fi exercitate din partea organelor de urmărire penală asupra judecătorilor şi procurorilor. Preocuparea legiuitorului pentru asigurarea unor garanţii sporite de independenţă a judecătorilor în aceste proceduri a venit în contextul unor situaţii repetate de presiuni făcute prin folosirea instrumentelor penale împotriva acestora. Astfel de exemple concrete au fost făcute publice atât de către foşti membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi de cei actuali. În acest sens, s-au indicat situaţii în care judecătorii desemnaţi să judece cauze de corupţie au fost la rândul lor interceptaţi, chemaţi la audieri cât timp dosarele erau în curs, pentru ca apoi să se constate că acei judecători nu au avut legătură cu vreo faptă de corupţie. De asemenea, au fost situaţii în care procurorii D.N.A. au anchetat judecători cu privire la cauzele pe care aceştia le-au judecat, prin încălcarea secretului deliberării. Ca atare, este o nevoie reală de a reglementa distinct urmărirea penală a judecătorilor şi procurorilor, prin crearea unei secţii distincte, care să nu aibă alte competenţe, astfel încât activitatea acestora să nu mai interfereze cu cea a judecătorilor pe alte tipuri de cauze. În acest mod, se protejează atât independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, cât şi a procurorilor, atât în mod real, cât şi la nivel de aparenţă”.
În fine, cu privire la art. I pct. 61 din legea supusă controlului de constituţionalitate, care introduc art. 134² în Legea nr. 304/2004, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că „delimitarea între lege, regulament şi ordin nu a fost bine conturată în argumentarea motivelor de neconstituţionalitate. Art. 134² este inclus într-o lege organică şi stabileşte posibilitatea încadrării unor foşti judecători pentru redactarea proiectelor judecătoreşti, activitate administrativă, nu judecătorească şi care înlocuieşte activitatea grefierilor de şedinţă. În acelaşi timp, procedura prin care aceşti foşti judecători urmează a fi angajaţi se stabileşte printr-o hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Se cunoaşte că judecătorii nu sunt beneficiarii unor contracte de muncă, regulile privind activitatea acestora fiind stabilite prin lege şi hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii”.
Având în vedere considerentele prezentate, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, propune respingerea sa.
Preşedintele Senatului a transmis cu Adresa nr. I38 din 9 ianuarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 137 din 9 ianuarie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii nr. 2.962A/2017. Referitor la obiecţiile de neconstituţionalitate extrinsecă, arată că, în virtutea principiului autonomiei parlamentare, „Camerele legislative au o marjă largă de modalităţi procedurale în care îşi pot exercita prerogativele constituţionale. Oricând se poate opta pentru o cutumă praeter legem dacă există un acord politic între grupurile parlamentare, confirmat prin votul plenului Camerelor, dacă cutuma este subsumată asigurării eficienţei actului de legiferare. De altfel, există un precedent procedural în care senatorii au putut să-şi exercite unele drepturi în Camera Deputaţilor, iar deputaţii au utilizat acelaşi drept la Senat. Este vorba de dezbaterile legislative desfăşurate cu prilejul revizuirii Constituţiei în 2003”.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că, pe parcursul procedurii legislative de adoptare a legii, au fost acceptate şi aprobate de Comisia specială, precum şi de cele două Camere ale Parlamentului amendamente formulate de alte subiecte de drept (organizaţii profesionale ale magistraţilor, C.S.M. şi Consiliul Legislativ), preşedintele Senatului arată că amendamentele în cauză au fost însuşite şi susţinute de către membrii Comisiei, ca amendamente proprii, astfel că au fost respectate dispoziţiile art. 74 alin. (1) din Constituţie. De altfel, „trebuie remarcată deschiderea Comisiei speciale pentru asigurarea nu numai a unei largi transparenţe procedurale, ci şi a unei colaborări nemijlocite cu organisme profesionale reprezentative ale judecătorilor şi procurorilor, precum şi cu Consiliul Superior al Magistraturii. Din această colaborare a rezultat un act normativ care reflectă nu numai viziunea legislativă a Parlamentului, ci şi a C.S.M., precum şi a societăţii civile. Amendamentele respective au fost preluate şi susţinute de reprezentanţii tuturor grupurilor parlamentare prezente la dezbateri, inclusiv de unii dintre semnatarii sesizării de neconstituţionalitate”.
Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate intrinsecă, preşedintele Senatului susţine că înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie nu afectează atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care continuă să funcţioneze „ca o magistratură specială instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie. Nu există o dispoziţie de rang constituţional care să atribuie Direcţiei Naţionale Anticorupţie exclusivitatea combaterii tuturor infracţiunilor de corupţie. În fond, Parlamentul este suveran să-şi elaboreze politica penală şi în acest domeniu”.
Referitor la critica adusă modalităţii de numire a conducerii noii structuri organizatorice a Ministerului Public se arată că numirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a procurorului şef al Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie nu încalcă prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, întrucât controlul ierarhic exercitat în cadrul Ministerului Public nu are nicio legătură cu procedura de numire în funcţie, care constă într-un ansamblu de norme prin care o persoană este învestită cu atribuţia de a exercita anumite prerogative de putere publică.
De asemenea este considerată neîntemeiată şi critica potrivit căreia Parlamentul, înfiinţând structura organizatorică menţionată, reglementează în actul normativ şi aspecte ce ţin de statutul procurorilor, ceea ce echivalează cu încălcarea art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, înfrângând, astfel, art. 1 alin. (5) din Constituţie. Chiar Legea nr. 24/2000 prevede că un act normativ poate cuprinde dispoziţii proprii altui asemenea act, dacă acestea sunt indispensabile realizării scopului reglementării legislative prin actul normativ principal.
În ceea ce priveşte eliminarea avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii din procedura emiterii unui ordin al ministrului justiţiei, preşedintele Senatului arată că „problema poate fi abordată şi din perspectiva posibilităţii de blocare de către o structură a autorităţii judecătoreşti, a unui act pe care puterea executivă intenţionează să-l emită. […] Stabilirea statelor de funcţii este o problemă eminamente administrativă şi nu are o legătură determinantă sau cauzală cu activitatea propriu-zisă de judecată. Este absurd să apreciezi a priori că stabilirea de către ministrul justiţiei a statelor de funcţii la o instanţă judecătorească, în funcţie de bugetul pe care îl are la dispoziţie într-un an bugetar, va duce la încălcarea de către acesta a independenţei justiţiei. Aşa fiind, susţinerea potrivit căreia transferul puterii de decizie în totalitate către ministrul justiţiei, factor politic, reprezintă o reală ameninţare la adresa justiţiei, este „o declaraţie eminamente politică şi nu se bazează pe nicio argumentare constituţională”.
În concluzie, preşedintele Senatului solicită respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate formulată de un număr de 29 de senatori aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, ca neîntemeiată.
Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 2.965A/2017, şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate.
La dosarele cauzei a fost depus un memoriu din partea Asociaţiei Forumul Judecătorilor, formulat în calitate de amicus curiae, prin care se susţin obiecţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Totodată, a fost depus un memoriu din partea Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România (U.N.J.R.)şi a Asociaţiei Magistraţilor din România (A.M.R.), formulat, de asemenea, în calitate de amicus curiae, prin care se solicită Curţii respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. I pct. 45, care introduc art. 88¹-88⁹ în Legea nr. 304/2004.
De asemenea a fost depus un înscris din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor şi Senat, prin care se arată că „modificările legislative supuse criticii de neconstituţionalitate reprezintă un atac direct la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, realizat printr-o încălcare flagrantă a principiului colaborării loiale între autorităţile statului şi prin nesocotirea procedurilor parlamentare de adoptare a legilor”, motiv pentru care „este necesară obţinerea unui punct de vedere al Comisiei de la Veneţia, punct de vedere care va constitui un element de sprijin al activităţii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale”.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.” Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizările fiind formulate de un număr de 29 de senatori aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, ambele subiecte de drept întrunind, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea de titulari ai sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate.
Prin urmare, Curtea constată că ambele sesizări îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, astfel că dispoziţiile legale criticate urmează a fi supuse controlului de fond al Curţii Constituţionale.
Cu privire la cererea formulată de grupurile parlamentare ale Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor şi Senat privind solicitarea punctului de vedere al Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), plenul Curţii, analizând motivele pe care se întemeiază cererea, constată că acestea nu constituie altceva decât critici generice de neconstituţionalitate ale legii, care se suprapun, parţial, cu criticile formulate de autorii sesizărilor de neconstituţionalitate în prezentele dosare aflate pe rolul Curţii. Punctul de vedere despre care fac vorbire grupurile parlamentare ale Partidului Naţional Liberal vizează competenţa principală a Comisiei de la Veneţia, aceea de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislaţie aflată în vigoare, care este supusă revizuirii. În acest caz, Curtea observă că sesizarea Comisiei se realizează de statul membru (parlamentul naţional, guvernul sau şeful statului), în temeiul art. 3 pct. 2 din Statutul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, adoptat de Comitetul de Miniştri la 21 februarie 2002, la cea de-a 78-a Reuniune a Miniştrilor adjuncţi.
Potrivit prerogativelor Comisiei de la Veneţia, în raporturile cu curţile constituţionale, aceasta poate formula, la solicitarea instanţei naţionale, opinii amicus curiae, dar nu cu privire la constituţionalitatea actului supus controlului în procedura desfăşurată potrivit legii naţionale, ci cu privire la aspecte de drept constituţional şi internaţional comparat, incidente în cauza dedusă judecăţii. Prin urmare, doar Curtea Constituţională poate aprecia oportunitatea formulării unei cereri adresate forului internaţional, în funcţie de obiectul controlului de constituţionalitate. Sub acest aspect, plenul Curţii Constituţionale constată că, în analiza materiei supuse controlului de constituţionalitate în prezentele cauze, nu sunt necesare lămuriri, pe calea unei opinii amicus curiae formulate de Comisia de la Veneţia, cu privire la incidenţa unor aspecte de drept constituţional şi internaţional comparat.
Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.962A/2017 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 45 şi 62 din lege, în special.
Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.965A/2017 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. I pct. 2, 4, 5, 14, 26, 29, 30, 45 şi 61 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări în constituie dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 2.965A/2017 la Dosarul nr. 2.962A/2017, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi asupra dispoziţiilor art. I pct. 2, 4, 5, 14, 26, 29, 30, 45, 61 şi 62 din lege, în special.
Autorii sesizării susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) în ceea ce priveşte statul de drept, principiul separaţiei puterilor, precum şi claritatea şi previzibilitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (3) cu privire la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 64 care consacră principiul autonomiei parlamentare, art. 73 alin. (3) privind legile organice, art. 74 alin. (1) referitor la iniţiativa legislativă, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorilor, art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) privind rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea României în Uniunea Europeană.
Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost iniţiată de un număr de 10 deputaţi şi senatori şi înaintată Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 31 octombrie 2017. Iniţiativa legislativă este justificată în Expunerea de motive de necesitatea punerii în acord a unor texte declarate neconstituţionale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017 şi de transferarea unor atribuţii de la Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii la Plenul acestuia. De asemenea, ca urmare a constatării unor numeroase cazuri în care redactarea hotărârilor judecătoreşti s-a făcut cu mult peste termenul de recomandare de 30 de zile, pentru a evita asemenea situaţii a fost introdusă „obligativitatea redactării hotărârilor judecătoreşti în termen de cel mult 90 de zile de la pronunţare”. Totodată, în acord cu Ministerul Justiţiei, s-a considerat că „se impune înfiinţarea unei direcţii speciale, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să Investigheze infracţiunile săvârşite de magistraţi”.
La solicitarea iniţiatorilor, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a aprobat dezbaterea iniţiativei legislative în procedură de urgenţă şi, ulterior, a trimis propunerea legislativă pentru raport, la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, constituită în temeiul Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017. Au fost solicitate avizele Consiliului Legislativ şi Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi punctul de vedere al Guvernului.
Propunerea legislativă a primit Avizul Consiliului Legislativ, adoptat la data de 8 noiembrie 2017, prin care această autoritate a avizat favorabil iniţiativa, cu unele observaţii punctuale.
La data de 9 noiembrie 2017, Guvernul a trimis punctul său de vedere în care formulează, pe de o parte, observaţii şi propuneri asupra conţinutului normativ al iniţiativei legislative, şi, pe de altă parte, mai multe propuneri de completare a acesteia, lăsând la aprecierea Parlamentului oportunitatea adoptării unei atare legi.
La data de 15 noiembrie 2017, Consiliul Superior al Magistraturii a transmis avizul său negativ cu privire la iniţiativa legislativă. Prin Hotărârea nr. 1.148 din 9 noiembrie 2017, Plenul C.S.M. arată că, deşi propunerea legislativă conţine o serie de modificări „ce au fost anterior agreate la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, în ansamblu, viciile de neconstituţionalitate semnalate şi disfuncţionalităţile pe care multe dintre prevederile proiectului le-ar putea genera în organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar, nu permit o soluţie de avizare favorabilă, cu observaţii. O astfel de soluţie ar fi fost posibilă în condiţiile în care, în puncte esenţiale, propunerile transmise spre avizare ar fi de natură să îmbunătăţească activitatea sistemului judiciar, iar nicidecum să constituie un regres faţă de reglementările pe care ar urma să le înlocuiască, din perspectiva normelor constituţionale, a independenţei justiţiei şi a statutului magistratului”.
După primirea raportului favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în data de 13 decembrie 2017, propunerea legislativă a fost aprobată, cu amendamente, de Camera Deputaţilor, şi înaintată spre Camera decizională. Comisia specială comună a întocmit un nou raport asupra propunerii legislative, iar, la data de 20 decembrie 2017, Senatul României, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, a adoptat, cu amendamente, legea şi a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României în data de 23 decembrie 2017.
În termenul legal, un număr de 29 de senatori aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite au formulat obiecţii de neconstituţionalitate, care constituie obiectul prezentelor dosare conexate.
Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Critica referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin raportare la prevederile art. 74 alin. (1), art. 79 şi ale art. 133 din Constituţie. Critica de neconstituţionalitate vizează nominalizarea, în Raportul elaborat de Comisia specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, a asociaţiilor profesionale ale magistraţilor, a Consiliului Superior al Magistraturii şi a Consiliului Legislativ, ca autori ai unor amendamente aduse propunerii legislative, nominalizare care, în opinia autorilor sesizării, încalcă prevederile art. 74 alin. (1), art. 79 şi ale art. 133 din Legea fundamentală.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 74 alin. (1) teza întâi, „Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot”, astfel că, în temeiul art. 74 alin. (4), „Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi”, propunerile legislative fiind supuse dezbaterii „mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată”, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol din Constituţie.
În temeiul acestor norme constituţionale, un număr de 10 deputaţi şi senatori au iniţiat propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară pe care au înaintat-o Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată. Biroul permanent al acestei Camere a aprobat dezbaterea în procedură de urgenţă şi, având în vedere dispoziţiile art. 62 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit căruia „Biroul permanent trimite, spre examinare şi în vederea elaborării rapoartelor, proiectele de legi, propunerile legislative, […] comisiei permanente sesizate în fond, în competenţa căreia intră materia reglementată prin proiectul sau propunerea respectivă”, a trimis propunerea legislativă pentru raport, la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, constituită în temeiul art. 8 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit căruia „La nivelul Parlamentului se pot constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte normative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri precizate în hotărârile de constituire a respectivelor comisii” şi a Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (4), coroborate cu art. 99 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, deputaţii care nu fac parte din comisia sesizată în fond/comisia specială, grupurile parlamentare sau Guvernul, sub semnătura unui membru al Guvernului, au dreptul de a prezenta amendamente într-un termen ce nu poate fi mai mic de jumătate din termenul pe care comisia îl are pentru predarea raportului de la anunţarea în plenul Camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative. În temeiul art. 99 alin. (3) şi (4), amendamentele formulate de către deputaţi se depun în scris, motivat şi sub semnătura iniţiatorului, la comisia sesizată în fond sau, după caz, comisia specială, cu precizarea, dacă este cazul, a grupului parlamentar din care face parte, iar amendamentele Guvernului se depun la Biroul permanent şi vor fi transmise comisiei sesizate în fond. Conform art. 99 alin. (6) din regulament, comisia se pronunţă asupra tuturor amendamentelor înregistrate, cu respectarea termenului pe care îl are pentru predarea raportului, iar, în baza alin. (7) al aceluiaşi articol, preşedintele comisiei sesizate în fond poate solicita punctul de vedere al Consiliului Legislativ cu privire la unele amendamente, punct de vedere care va fi trimis în termenul stabilit de comisie.
Raportul comisiei cuprinde, potrivit art. 67 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, referirea la modul cum s-au soluţionat propunerile cuprinse în avizul Consiliului Legislativ, la punctul de vedere al Guvernului, dacă există implicaţii financiare asupra bugetului de stat sau asupra bugetului asigurărilor sociale de stat, alte avize, dacă este cazul, toate amendamentele admise şi respinse, raportul final fiind redactat într-o manieră care să permită urmărirea acestuia, fie în format electronic, fie pe suport hârtie. Raportul cuprinde propuneri motivate privind admiterea fără modificări a actului examinat, respingerea acestuia sau admiterea lui cu modificări şi/ori completări şi se înaintează Biroului permanent al Camerei Deputaţilor.
După primirea raportului favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, prin care s-a propus admiterea cu modificări şi completări a actului examinat, propunerea legislativă a fost aprobată, cu amendamente, de Camera Deputaţilor, şi înaintată spre Camera decizională, Senatul României. În temeiul art. 68 din Regulamentul Senatului, potrivit căruia „Biroul permanent trimite proiectele de lege, propunerile legislative sau amendamentele comisiilor în competenţa cărora intră materia reglementată prin acestea, spre dezbatere şi elaborarea rapoartelor sau avizelor”, propunerea legislativă a fost trimisă pentru raport, Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei.
Dispoziţiile Regulamentului Senatului prevăd, la art. 74 alin. (1) teza întâi, că avizarea amendamentelor scrise, depuse de senatori, se face de către comisia sesizată în fond. Raportul comisiei cuprinde, potrivit art. 72 din Regulamentul Senatului, referirile motivate la avizul Consiliului Legislativ şi al altor instituţii sau organisme care, potrivit legii, sunt competente să avizeze un proiect de lege sau o propunere legislativă, precum şi la toate amendamentele, inclusiv cele prevăzute în punctul de vedere al Guvernului. În toate cazurile, raportul va cuprinde, în anexe distincte, amendamentele admise şi cele respinse de comisie, cu motivarea corespunzătoare. Raportul care se înaintează Biroului permanent al Senatului va cuprinde propuneri motivate privind admiterea fără modificări a actului examinat, respingerea acestuia sau admiterea lui cu modificări.
În baza raportului favorabil întocmit de Comisia specială comună, care a propus admiterea cu modificări şi completări a actului examinat, Senatul României, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, a adoptat legea şi a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României.
Cu privire la rolul comisiilor parlamentare, Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri (exemplu fiind Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013), arătând că acestea sunt organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei. Comisiile se constituie dintr-un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un anumit domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia politică a fiecărei Camere. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor acestor comisii se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienţei activităţii unui corp deliberativ numeros.
Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit reglementate, potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin regulamentul fiecărei Camere sau regulamentul activităţilor comune. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 64 alin. (4) din Constituţie: „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.”
Prin urmare, raţiuni ce ţin de eficienţa şi eficacitatea demersului parlamentar în sensul elaborării unor proiecte/propuneri legislative de o anumită complexitate, astfel cum prevede art. 8 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, justifică decizia Parlamentului de a constitui comisii comune speciale. Decizia constituirii unei asemenea comisii, luată cu respectarea prevederilor constituţionale şi regulamentare, ţine de opţiunea exclusivă a Parlamentului, acesta având un drept propriu şi originar de apreciere în privinţa organizării activităţii sale. Oportunitatea luării unei astfel de decizii nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională, prin intermediul controlului de constituţionalitate, Parlamentul fiind suveran în a-şi stabili modul de organizare a activităţii sale (a se vedea Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii).
Dat fiind acest caracter auxiliar al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, cu caracter facultativ, de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, iar nu şi din perspectiva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale.
Curtea a mai statuat (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012) că, în situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-şi poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiile lor. În fond, specificul activităţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni.
Analizând critica referitoare la nominalizarea, în Raportul elaborat de Comisia specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, a asociaţiilor profesionale ale magistraţilor, a Consiliului Superior al Magistraturii şi a Consiliului Legislativ, ca autori ai unor amendamente aduse propunerii legislative, alături de parlamentari sau grupuri parlamentare, Curtea reţine că aceasta constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere şi a regulamentului propriu de funcţionare a comisiei. Cu alte cuvinte, obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, raportul comisiei, care, în opinia autorilor sesizării, are un conţinut care excedează normelor şi procedurilor parlamentare. Or, problemele legate de organizarea şi desfăşurarea şedinţelor comisiilor şi, implicit, cele legate de actele acestor organe interne de lucru nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).
Modul în care comisia specială comună şi-a desfăşurat activitatea, în acord sau nu cu prevederile regulamentelor parlamentare sau cu cele ale propriului regulament, nu are relevanţă constituţională, nefiind întemeiat pe criterii de constituţionalitate pe care Curtea să îşi poată fundamenta controlul. Comisia are dreptul de a invita la lucrările sale orice persoană sau entitate care poate oferi informaţii utile îmbunătăţirii actului normativ supus examinării, iar membrii acesteia îşi pot însuşi sau nu opiniile/sugestiile/recomandările formulate în faţa lor. Participarea la şedinţele comisiei parlamentare a reprezentanţilor unor autorităţi publice, Consiliul Superior al Magistraturii ori Consiliul Legislativ, delegaţi să asiste la dezbaterile asupra iniţiativei legislative pe parcursul procedurii parlamentare, nu are niciun efect juridic asupra avizului instituţional deja exprimat, astfel că nu poate fi reţinută critica autorilor sesizării referitoare la încălcarea atribuţiilor constituţionale ale celor două autorităţi. De altfel, aşa cum s-a arătat în prealabil, comisia poate oricând solicita punctul de vedere al Consiliului Legislativ cu privire la unele amendamente formulate pe parcursul dezbaterilor.
Prin urmare, dată fiind natura juridică a raportului adoptat de comisia parlamentară, care, sub aspectul soluţiilor propuse, are caracter de recomandare, modul în care este întocmit acest raport nu are relevanţă constituţională, doar Senatul şi Camera Deputaţilor, în plenul fiecărei Camere, având competenţă în îndeplinirea atribuţiei de legiferare.
Pe de altă parte, aşa cum arată chiar şi autorii sesizării, Curtea constată că amendamentele aduse propunerii legislative, formulate de terţe entităţi, au fost însuşite de parlamentari sau de grupuri parlamentare, astfel că eventualele neregularităţi determinate de nerespectarea prevederilor regulamentare nu se dovedesc a fi reale.
Pentru aceste argumente, Curtea apreciază ca neîntemeiată critica privind neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin raportare la prevederile art. 74 alin. (1), art. 79 şi ale art. 133 din Constituţie.
Critica referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin raportare la prevederile art. 64 din Constituţie care consacră autonomia celor două Camere ale Parlamentului. Cu privire la acest aspect, Curtea apreciază că sunt pe deplin aplicabile cele reţinute în prealabil referitor la dreptul Camerelor Parlamentului de a înfiinţa comisii comune speciale, care funcţionează după procedura stabilită de Parlament şi de Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, încă nepublicată, prin care instanţa a constatat constituţionalitatea Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, inclusiv prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 64, care consacră principiul autonomiei parlamentare.
Curtea a reţinut că, „atunci când comisia specială comună elaborează o propunere legislativă a cărei dezbatere şi adoptare se realizează în şedinţe separate ale Camerelor Parlamentului, aceasta se înscrie de Biroul permanent al Camerei de reflecţie pe ordinea de zi a plenului acestei Camere”. Cu alte cuvinte, „atribuţiile comisiei speciale comune nu se limitează la ipotezele în care Parlamentul lucrează în şedinţă comună. Din contră, astfel cum prevede şi art. 8 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aceasta se constituie pentru avizarea unor acte normative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri precizate în hotărârile de constituire a respectivelor comisii, iar rezultatul activităţii sale urmează procedura prevăzută de Constituţie sau regulament, după caz”. Curtea a stabilit că „o viziune restrictivă asupra rolului comisiilor speciale comune ar duce la caracterul lipsit de eficienţă al acestora […] Acest lucru ar însemna că numai comisiile speciale constituite separat la nivelul fiecărei Camere ar avea competenţa să elaboreze propuneri legislative pentru cvasimajoritatea domeniilor, comisii care, prin activitatea lor, nu pot asigura o coerenţă, completitudine şi unitate cu caracter general actului legislativ într-un domeniu dat, ele funcţionând numai în cadrul Camerei de reflecţie sau decizionale, după caz, iar multe proiecte/propuneri legislative aflate în diferite faze ale procedurii parlamentare ar scăpa acţiunii ei”.
Curtea a mai constatat că „o comisie specială, astfel cum ilustrează şi denumirea sa, impune o procedură specială, distinctă de cea generală, competenţa sa făcând inutilă parcurgerea procedurii generale de avizare sau adoptare a unui raport. Din moment ce comisia specială întocmeşte un raport asupra unui proiect/unei propuneri legislative, este inutil ca o comisie permanentă să întocmească un al doilea raport, deoarece s-ar ajunge la crearea unei proceduri care ar dubla obligaţia iniţială de întocmire a raportului. […] Astfel, în dezbaterea şi adoptarea raportului, oricare dintre membrii comisiei speciale comune, fie deputaţi, fie senatori, poate propune şi vota amendamente, indiferent că procedura se află în faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului, iar prezentarea raportului în faţa Camerei de reflecţie sau decizionale urmând a fi realizată în aceleaşi condiţii”. Prin urmare, Curtea a reţinut că, „odată constituită o asemenea comisie, ea trebuie înzestrată cu instrumente şi proceduri care să o facă funcţională şi eficientă. În caz contrar, ea s-ar comporta ca orice altă comisie permanentă, neputând, astfel, răspunde unei nevoi sociale însemnate care, de fapt, a stat la baza instituirii sale”.
Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază ca neîntemeiată critica privind neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin raportare la prevederile art. 64 din Constituţie.
În concluzie, analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale, astfel că obiecţia cu un atare obiect va fi respinsă, ca neîntemeiată.
Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă. Critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 2, cu referire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 126 din Constituţie. Art. I pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede că: „Articolul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins: […] (2) Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii, respectându-se principiul egalităţii de arme, independenţa instanţelor şi a judecătorilor, principiul separării puterilor şi a forţei obligatorii a hotărârilor definitive ale instanţei, precum şi durata rezonabilă a proceselor şi a respectării dreptului la apărare.”
Legea nr. 304/2004, în vigoare în prezent, prevede la art. 2 alin. (2) că „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
e) instanţe militare;
f) judecătorii.”
Critica vizează, pe de o parte, suprapunerea textului de lege, în noua redactare cu norme deja existente în cuprinsul Legii nr. 304/2004, împrejurare ce generează neclaritatea textului, incompatibilă cu principiul constituţional al legalităţii, reglementat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi pe de altă parte, abrogarea formei anterioare a alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 304/2004, în conţinutul căruia sunt menţionate expres instanţele care funcţionează în cadrul sistemului naţional de justiţie, împrejurare ce este de natură a atrage încălcarea prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie.
Analizând textul de lege criticat, Curtea observă că acesta reia expressis verbis soluţia legislativă din art. 7 alin. (2) din legea în vigoare, care prevede că „Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii”, soluţia legislativă din art. 10, potrivit căreia „Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii”, soluţia legislativă din art. 15 teza întâi, în temeiul căreia „Dreptul la apărare este garantat”, precum şi soluţia legislativă din art. 16 alin. (1), care prevede că „Hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi duse la îndeplinire în condiţiile legii”, dispoziţii legale care vor rămâne în vigoare, nefiind modificate de legea supusă controlului.
Pe lângă acestea, „principiul separării puterilor” invocat în dispoziţia modificatoare are consacrarea constituţională în art. 1 alin. (4) din Constituţie, care face vorbire despre „principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească”, iar la nivel legal este transpus de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” şi de cele ale art. 3, potrivit cărora „Competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de lege”. Legea supusă controlului de constituţionalitate, prin art. I pct. 1, înlocuieşte sintagma „puterea judecătorească se exercită” din cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, sintagmă care are corespondent în norma constituţională şi care, pe de o parte, delimitează această putere de celelalte două – legislativă şi executivă, şi, pe de altă parte, delimitează instanţele judecătoreşti de celelalte autorităţi judiciare – parchete şi Consiliul Superior al Magistraturii, sub aspectul exercitării acestei puteri, cu sintagma „justiţia se realizează”, care reprezintă actul înfăptuit de judecători, tocmai ca rezultat al exercitării puterii cu care Constituţia învesteşte autoritatea în cadrul căreia aceştia îşi desfăşoară activitatea. Această modificare însă nu impietează asupra rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al celorlalte instanţe judecătoreşti de a exercita „puterea judecătorească”, norma legală reproducând întocmai dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie.
Pe de altă parte, din enumerarea prevăzută în norma criticată a principiilor pe care trebuie să se fundamenteze realizarea justiţiei, principiul care nu are o consacrare expresă în legea în vigoare şi, aparent, constituie un element de noutate introdus de legea modificatoare, este „independenţa instanţelor”. Analizând statutul instanţelor judecătoreşti, Curtea reţine că acesta este reglementat la nivel constituţional în secţiunea 1 – Instanţele judecătoreşti a capitolului VI – Autoritatea judecătorească din titlul III -Autorităţile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar art. 124 -Înfăptuirea justiţiei, la alin. (3) prevede că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Mai mult, potrivit art. 133 alin. (1), „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”. Din coroborarea normelor constituţionale, rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia – instanţa judecătorească şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc. (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Aşadar, „independenţa instanţelor”, ca principiu pe care se fundamentează actul de justiţie, potrivit normei modificatoare, nu constituie un element nou din perspectiva garanţiilor constituţionale în această materie, noutatea fiind doar consacrarea sa legală, fără ca legiuitorul să ofere o explicitare a conceptului.
În fine, un alt efect al modificării operate îl constituie abrogarea soluţiei legislative anterioare care enumeră instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia. Astfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în vigoare în prezent, constituie chiar expresia normei constituţionale, dând substanţă obligaţiei legiuitorului de a stabili, prin lege, celelalte instanţe judecătoreşti, care, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, realizează, în România, justiţia. Eliminarea enumerării exprese a acestor instanţe lipseşte de efecte juridice norma constituţională. Or, având în vedere importanţa majoră a domeniului reglementat, instanţele judecătoreşti exercitând una dintre puterile şi funcţiile statului, consacrarea explicită, printr-o normă de sine-stătătoare, clară, neechivocă, a acestor autorităţi ale statului, în chiar cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se impune legiuitorului ordinar, ca obligaţie constituţională, prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (5), în componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, coroborate cu art. 126 alin. (1) din Constituţie.
Aspectele prezentate ridică serioase probleme de sistematizare, unificare şi coordonare a legislaţiei, dispoziţiile art. I pct. 2 încălcând normele de tehnică legislativă, respectiv art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative […]”. Norma criticată nu numai că nu înlătură paralelismele, ci le creează, preluând soluţii legislative deja existente în actul normativ, ceea ce este de natură a-i afecta structura, concizia şi unitatea conceptelor pe care acesta le utilizează. Toate acestea, coroborate cu constatarea faptului că, prin modificările operate, se abrogă soluţia legislativă anterioară care consacră instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, conduc la concluzia că dispoziţiile art. I pct. 2, cu referire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, sunt neconstituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 126 din Constituţie.
Critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 4 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Art. I pct. 4 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede că: „Articolul 9 se modifică şi va avea următorul cuprins: Hotărârile secţiilor pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, conform dreptului comun.”
Legea nr. 304/2004, în vigoare în prezent, prevede la art. 9 că „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată pentru soluţionarea contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor date în materie disciplinară”.
Critica de neconstituţionalitate vizează utilizarea sintagmei vagi şi imprecise „hotărârile secţiilor”, fără stabilirea unei corelaţii cu articolele anterioare, fapt ce creează, în opinia autorilor obiecţiei, incertitudine cu privire la emitentul hotărârilor ce pot fi atacate potrivit dispoziţiilor acestui articol.
Dispoziţiile art. 9 fac parte din capitolul II – Accesul la justiţie al titlului I – Dispoziţii generale din Legea nr. 304/2004. Alături de dispoziţiile anterioare ale capitolului menţionat (art. 6-8), care au ca finalitate consacrarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, art. 9 prevede competenţa plenului Consiliului Superior al Magistraturii de a funcţiona, ca instanţă de judecată, pentru soluţionarea contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului.
Noua reglementare pare să înlăture derogarea pe care dispoziţiile art. 9 o prevăd în prezent, sub aspectul accesului la o instanţă judecătorească de drept comun, şi să transfere competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în altă materie decât cea disciplinară, de la plenul Consiliului către o Instanţă judecătorească, respectiv curtea de apel – secţia de contencios administrativ. Însă, în condiţiile în care conţinutul normei modificate vorbeşte despre „hotărârile secţiilor”, care pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără ca norma să fie integrată într-un ansamblu de dispoziţii din care să rezulte care sunt „secţiile” care pronunţă respectivele hotărâri, redactarea textului legal este viciată de echivoc şi imprevizibilitate. Reglementarea ar avea înţeles numai din analiza evoluţiei conţinutului normativ al art. 9, deci exclusiv din interpretarea istorică a normei, însă o atare posibilitate este de neconceput din perspectiva exigenţelor de calitate pe care Constituţia le stabileşte cu privire la o lege în vigoare. Astfel, Curtea constată că norma, în noua redactare, creează incertitudine cu privire la emitentul hotărârilor ce pot fi atacate potrivit dispoziţiilor acestui articol, nefiind clar dacă este vorba despre secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, secţii ale unor instanţe de judecată sau secţii ale altor organisme sau autorităţi.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 4 aduc atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate şi previzibilitate a legii.
Critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 5 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Art. I pct. 5 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede că: „La articolul 16, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (3), cu următorul cuprins: (3) Hotărârile judecătoreşti trebuie redactate în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării. În cazuri temeinic motivate, termenul poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.”
Critica de neconstituţionalitate vizează imprevizibilitatea sintagmei „cazuri temeinic motivate”, din care nu se poate deduce cu certitudine care sunt cazurile în care termenul impus pentru redactarea hotărârilor judecătoreşti poate fi prelungit şi nici cine este persoana îndreptăţită să aprecieze această temeinicie şi să aprobe prelungirea.
Cu privire la termenul de redactare a hotărârilor judecătoreşti, Curtea observă că dispoziţiile procedurale de drept comun, civile şi penale, prevăd deja termenul de 30 de zile de la data pronunţării. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă, „Hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen”. De asemenea, prevederile art. 406 alin. (1) din Codul de procedură penală dispun că „Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare.”, iar alin. (2) prevede că „Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier.”. Normele procedurale au o redactare doar formal imperativă, întrucât nerespectarea termenului nu poate afecta valabilitatea hotărârii pronunţate, însă, atunci când se constată motive imputabile judecătorului, încălcarea acestora poate constitui abatere disciplinară, în condiţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Noua reglementare prevede acelaşi termen pentru redactare şi, în plus, posibilitatea prelungirii acestui termen cu câte 30 de zile, de cel mult două ori, în cazuri temeinic motivate. Dispoziţia legală constituie premisa redactării unor hotărâri judecătoreşti de calitate, înlăturând posibilitatea ca termenul de 30 de zile să devină un element de presiune asupra judecătorului, care s-ar expune unor eventuale consecinţe de ordin disciplinar în cazul depăşirii sale, şi care, implicit, ar afecta calitatea actului de justiţie. Posibilitatea prelungirii termenului de 30 de zile, în cazuri temeinic justificate, cu încă 60 de zile nu este de natură să afecteze soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, având în vedere că dreptul la un proces echitabil presupune crearea unui cadru legal care să prevadă şi garanţia referitoare la redactarea unei hotărâri judecătoreşti în condiţii adecvate cauzei, rolului instanţei judecătoreşti sau situaţiei particulare a judecătorului. Existenţa unor motive temeinice, concrete, care pot determina prelungirea termenului legal de redactare a hotărârii judecătoreşti constituie cauze exoneratoare de răspundere disciplinară. În literatura de specialitate s-a precizat că prin „motive temeinic justificate” trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute (ca forţa majoră). Pot constitui cazuri temeinic justificate pentru depăşirea termenului procedural legal: complexitatea deosebită a cauzei în care a fost pronunţată hotărârea, încărcarea excesivă a rolului instanţei care a pronunţat hotărârea, îmbolnăvirea judecătorului şi spitalizarea sa etc., fiind necesar ca judecătorul să facă dovada temeiniciei motivelor invocate în susţinerea cererii de prelungire a termenului.
Având în vedere aceste argumente, critica potrivit căreia nu se poate deduce cu certitudine care sunt cazurile în care termenul impus pentru redactarea hotărârilor judecătoreşti poate fi prelungit nu poate fi reţinută, identificarea şi constatarea „cazurilor temeinic motivate” urmând a fi efectuate, de la caz la caz, de persoana competentă, potrivit legii, să verifice respectarea obligaţiei legale de redactare în termenul de 30 de zile de la pronunţare a hotărârii judecătoreşti de către judecătorul cauzei. Sub acest aspect, nu poate trece neobservat faptul că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate formulează o critică cu privire la o sintagmă frecvent utilizată în legislaţia în vigoare şi a cărei sferă de cuprindere a fost determinată de jurisprudenţă, care, în funcţie de instituţia juridică reglementată, i-a conferit conţinutul normativ adecvat. Astfel, sintagma „motive temeinice” sau „cazuri/motive temeinic justificate” se regăseşte, cu titlu exemplificativ, în numeroase norme din legislaţia procesuală de drept comun, în Codul de procedură civilă (art. 19, 137, 143, 163, 186, 187, 213, 214, 215, 222, 229, 230, 237, 241, 254, 304, 338, 357, 358, 386, 393, 418, 484, 567, 582, 584, 653, 710, 719, 760, 824, 906, 934, 965, 973, 990, 1033 sau 1119), respectiv în Codul de procedură penală (art. 46, 144, 148, 150, 154, 159, 209, 210, 215, 221, 228, 335, 350, 288, 493 sau 509).
În concluzie, Curtea apreciază că dispoziţiile art. I pct. 5 cu privire la sintagma „motive temeinic justificate” sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), fiind suficient de clare şi previzibile sub aspectul incidenţei lor.
Critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 14, 29 şi 30 prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie. Art. I pct. 14 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede că: „La articolul 31 alineatul (1), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins: b) pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 2 judecători.”
Art. I pct. 29 din legea supusă controlului de constituţionalitate are următorul conţinut: „La articolul 54, după alineatul (1²) se introduce un nou alineat, alin. (1³), cu următorul cuprins: „(1³) Contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de către judecătorii şi tribunale în cursul judecăţii în primă instanţă, de către judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la aceste instanţe se soluţionează în complet format din 2 judecători.”
Art. I pct. 30 din legea supusă controlului de constituţionalitate stabileşte că: „La articolul 54, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: (2) Apelurile şi recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.”
Critica de neconstituţionalitate susţine că, în lipsa unui studiu de impact privind resursele umane ale instanţelor, norma modificatoare va conduce la scăderea numărului de complete de judecată (potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, completuri – forma plural a substantivului neutru complet, n.n.) şi, implicit, la acordarea unor termene mai lungi pentru soluţionarea cauzelor, împrejurare ce este de natură a încălca prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Prima normă criticată vizează compunerea completului de judecată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care soluţionează contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, din 2 judecători. În prezent, dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 prevăd compunerea completului dintr-un singur judecător.
Cea de-a doua normă criticată introduce un nou alineat în cadrul art. 54 din Legea nr. 304/2004, care stabileşte compunerea completului de judecată care soluţionează contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală în cursul judecăţii în primă instanţă de către judecătorii de drepturi şi libertăţi şi cei de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale, din 2 judecători. În prezent, dispoziţiile art. 54 alin. (1¹) şi (1²) din Legea nr. 304/2004 prevăd compunerea acestor complete dintr-un singur judecător.
În fine, cea de-a treia normă criticată modifică norma actuală cuprinsă în art. 54 alin. (2), care prevede că apelurile se judecă în complet de 2 judecători, stabilind, ca normă generală, un complet format din 3 judecători atât pentru judecarea apelurilor, cât şi pentru cea a recursurilor.
Cu privire la modificările operate sub aspectul creşterii numărului de judecători care compun completele de judecată în materiile reglementate, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului cu privire la aceste aspecte nu constituie o problemă de constituţionalitate, care să poată fi cenzurată pe calea controlului efectuat de Curte. Stabilirea normelor privind structura instanţelor de judecată, secţiile şi completele specializate din cadrul acestora sau compunerea completelor de judecată cad în competenţa de reglementare a legiuitorului ordinar. Acesta are o marjă semnificativă de apreciere în virtutea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (1), care vorbesc de „instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, precum şi în art. 126 alin. (4), potrivit cărora „Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică”. Mai mult, Curtea nu poate cenzura opţiunea legiuitorului sub aspectul existenţei sau nu a unui studiu de impact al legii modificatoare privind resursele umane ale instanţelor, această chestiune neavând relevanţă constituţională.
Pentru aceste motive, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate de autorii sesizării cu privire la dispoziţiile art. I pct. 14, 29 şi 30 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Pe de altă parte, Curtea remarcă faptul că una dintre modificările operate cu privire la compunerea completelor de judecată nu respectă normele de tehnică legislativă, fiind susceptibilă a genera confuzie cu privire la aspectul reglementat. Astfel, aşa cum s-a precizat în prealabil, dispoziţiile art. I pct. 29 din legea supusă controlului de constituţionalitate introduc un nou alineat – alin. (1³) – în cadrul art. 54 din Legea nr. 304/2004, care stabileşte compunerea din 2 judecători a unor complete de judecată. Dispoziţiile în vigoare prevăd, la alin. (1¹) şi alin. (1²), compunerea acestor complete dintr-un singur judecător. Însă, ca urmare a modificării operate, legiuitorul nu abrogă decât dispoziţiile alin. (1¹) al art. 54 [art. I pct. 28 din legea supusă controlului de constituţionalitate] cu privire completele de judecată care soluţionează contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de către judecătorii de drepturi şi libertăţi şi cei de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale, dispoziţiile alin. (1²) rămânând nemodificate. Prin urmare, compunerea completului de judecată care soluţionează contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală în cursul judecăţii în primă instanţă de către judecătorii şi tribunale este reglementată de dispoziţiile art. 54 prin două norme diferite: 1 singur judecător- alin. (1²), respectiv 2 judecători- alin. (1³). Or, într-o atare situaţie, Curtea reţine că, întrucât dispoziţiile art. I pct. 29 creează incertitudine în procesul de aplicare a legii, acestea încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate şi previzibilitate a normei legale.
Critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 26 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 124 din Constituţie. Art. I pct. 26 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede că: „La articolul 53, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (3), cu următorul cuprins: (3) Sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe complete de judecată se auditează extern, la fiecare 2 ani, sub conducerea Ministerului Justiţiei şi cu implicarea societăţii civile şi a organizaţiilor profesionale ale magistraţilor. Concluziile auditului sunt publice.”
Critica de neconstituţionalitate vizează neclaritatea sintagmelor „sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe complete” şi „cu implicarea societăţii civile şi a organizaţiilor profesionale”, precum şi lipsa oricărei referiri la procedura de auditare, autorii sesizării susţinând că imprecizia şi neclaritatea textului de lege reprezintă o carenţă legislativă gravă, de natură a afecta principiul independenţei justiţiei.
Analizând critica formulată, Curtea observă că, în temeiul art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”. Ţinând seama de importanţa domeniului reglementat, repartizarea aleatorie a dosarelor constituind una dintre garanţiile legale ale imparţialităţii justiţiei, norma completatoare prevede auditarea externă a sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor, periodicitatea acestui audit – o dată la 2 ani, precum şi efectuarea sa sub conducerea Ministerului Justiţiei şi cu implicarea societăţii civile şi a organizaţiilor profesionale ale magistraţilor. De asemenea, noile dispoziţii stabilesc caracterul public al concluziilor auditului extern.
Cu privire la sintagma „sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe complete”, având în vedere structura unitară şi coerentă a dispoziţiilor art. 53, în forma completată, apare cu evidenţă faptul că auditul extern are ca obiect verificarea sistemului informatizat pe baza căruia se realizează repartizarea aleatorie a cauzelor pe complete de judecată. În ceea ce priveşte procedura de auditare, legea se limitează la a stabili aspectele esenţiale ale activităţii de auditare, şi anume sub conducerea cărei autorităţi publice se desfăşoară activitatea de auditare – Ministerul Justiţiei, participarea reprezentanţilor societăţii civile şi a organizaţiilor profesionale ale magistraţilor în cadrul procedurii, precum şi caracterul public al concluziilor auditului, toate acestea reprezentând garanţii ale unei evaluări obiective. Implicit, legiuitorul ordinar a apreciat că regulile de desfăşurare a procedurii propriu-zise de auditare, reprezentând modalităţi şi operaţiuni tehnice de verificare a sistemului informatizat de repartizare a cauzelor, rămân a fi stabilite prin norme cu caracter infralegal.
Aşadar, Curtea constată că nu sunt întemeiate criticile potrivit cărora dispoziţiile art. I pct. 26 contravin prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 124 din Constituţie, acestea reglementând garanţii legale ale principiului independenţei justiţiei şi fiind formulate cu suficientă precizie şi claritate.
Critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 45 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 132 alin. (1), art. 134 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie. Art. I pct. 45 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede introducerea unei noi secţiuni, secţiunea 2¹ – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, care urmează a funcţiona în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această secţiune face obiectul atât al unor critici de ansamblu, cu privire la înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, (i) din perspectiva efectelor pe care instituirea acestei noi structuri de parchet o are asupra competenţelor altor structuri deja existente, (ii) din perspectiva faptului că reglementează norme care ţin de statutul procurorului, precum şi (iii) din perspectiva creării unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective şi raţionale, cât şi obiectul unor critici punctuale care vizează (iv) modul de reglementare a instituţiei procurorului şef al acestei secţii şi (v) competenţa procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între structurile Ministerului Public.
(i) În ceea ce priveşte critica referitoare la efectele pe care înfiinţarea acestei Secţii le are asupra competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în sensul diminuării acesteia în ceea ce priveşte cercetarea infracţiunilor de corupţie, a infracţiunilor asimilate şi în legătură directă cu acestea, comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii C.S.M., precum şi a celor comise de alte persoane alături de magistraţi, diminuare a competenţei care, în opinia autorilor sesizării, încălcă „recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele M.C.V.” şi, implicit, prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, aşa cum s-a subliniat în prealabil în ceea ce priveşte competenţa de reglementare a legiuitorului ordinar a normelor privind structura instanţelor de judecată, secţiile şi completele specializate din cadrul acestora sau compunerea completelor de judecată, respectiv a faptului că stabilirea lor intră în marja legiuitorului de apreciere, în virtutea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (1) şi (4), toate argumentele menţionate sunt pe deplin aplicabile şi în cazul structurilor de parchete care funcţionează pe lângă instanţele de judecată, în condiţiile legii, potrivit art. 131 alin. (3) din Constituţie. Aşadar, opţiunea legiuitorului în sensul înfiinţării unei noi structuri de parchet – secţie, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. -, corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar.
Împrejurarea că, în urma înfiinţării acestei noi structuri cu competenţe proprii de investigare, o structură de parchet preexistentă pierde o parte dintre competenţele sale legale nu constituie o problemă de constituţionalitate. Atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o consacrare constituţională, fiind înfiinţată şi funcţionând tot ca rezultat al opţiunii legiuitorului ordinar, aspectele legate de competenţele sale rămân în sfera de decizie a legiuitorului, în temeiul prevederilor constituţionale cuprinse în art. 131 alin. (2), potrivit cărora „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.”
În ceea ce priveşte invocarea în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, care prevăd prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern, întrucât nu este relevat niciun act european cu caracter obligatoriu care să susţină criticile formulate, Curtea constată că aceste norme constituţionale nu au incidenţă în materia supusă controlului.
(ii) Referitor la critica potrivit căreia, în contradicţie cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi, implicit, cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 stabileşte reglementări care se află în strânsă legătură cu statutul magistraţilor, motiv pentru care acestea trebuie reglementate în primul rând în Legea nr. 303/2004, Curtea consideră că şi aceasta este neîntemeiată.
În prezent, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în titlul III – Ministerul Public, capitolul II – Organizarea Ministerului Public, prevede trei secţiuni referitoare la structurile de parchet înfiinţate pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: secţiunea 1 – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiunea 1¹ – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi secţiunea a 2-a – Direcţia Naţională Anticorupţie. Cele două direcţii sunt structuri cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competenţe în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, respectiv în combaterea infracţiunilor de corupţie. Statutul procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în aceste structuri este cel prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, act normativ cu caracter de drept comun în materia statutului judecătorilor şi procurorilor. Însă, având în vedere specializarea acestor parchete, legiuitorul a prevăzut unele dispoziţii derogatorii sub aspectul condiţiilor de acces (interviu organizat de comisii speciale), de evaluare anuală a rezultatelor sau de încetare a activităţii (revocarea prin ordin a procurorului şef) în ceea ce priveşte procurorii celor două direcţii, chiar în cuprinsul acestei legi.
În mod similar, prin art. I pct. 45 din legea supusă controlului constituţional, legiuitorul introduce o nouă secţiune – secţiunea 2¹, intitulată Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, care are competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Dispoziţiile cuprinse în noua reglementare stabilesc norme derogatorii de la Legea nr. 303/2004, în ceea ce priveşte statutul procurorilor, sub aspectul numirii procurorului şef de secţie, a delegării sau detaşării procurorilor în această secţie.
Deşi este preferabil ca normele privind statutul şi cariera procurorilor să se regăsească în mod unitar cuprinse într-un singur act normativ, respectiv Legea nr. 303/2004, opţiunea legiuitorului de a reglementa distinct în cuprinsul actului normativ prin care se înfiinţează noi structuri de parchet, respectiv Legea nr. 304/2004, a acelor norme de drept care prezintă caracter de specificitate nu afectează constituţionalitatea acestei din urmă legi, care este, deopotrivă, o lege organică, deci cu aceeaşi forţă juridică cu legea care constituie dreptul comun în materie. Noile reglementări nu au aplicabilitate generală, nu înlocuiesc şi nici nu modifică normele privind statutul procurorilor consacrat de Legea nr. 303/2004, ci doar stabilesc acele elemente care derogă de la dreptul comun şi care se vor aplica în regim de lege specială. Aşadar, dispoziţiile art. I pct. 45 sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva respectării normelor de tehnică legislativă.
(iii) În ceea ce priveşte critica, potrivit căreia înfiinţarea acestei structuri de investigare a infracţiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraţilor nu are la bază un criteriu obiectiv şi raţional şi reprezintă o evidentă măsură discriminatorie, de natură a înfrânge principiul constituţional al egalităţii în drepturi, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată.
Înfiinţarea unor structuri de parchet specializate pe domenii de competenţă materială (D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.) sau personală (Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie) constituie expresia opţiunii legiuitorului, care, în funcţie de necesitatea prevenirii şi combaterii anumitor fenomene infracţionale, decide cu privire la oportunitatea reglementării acestora.
Cât priveşte competenţa după calitatea persoanei sau personală (ratione personae), Curtea a reţinut că „aceasta este determinată de o anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii şi reprezintă o derogare de la competenţa materială obişnuită. Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii sau în momentul începerii judecăţii” (Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din data de 30 martie 2016, paragraful 19).
Analizând dispoziţiile Constituţiei, Curtea constată că însăşi Legea fundamentală stabileşte derogări de la competenţa materială obişnuită a parchetelor, având în vedere criteriul calităţii persoanei. Astfel sunt dispoziţiile art. 72 alin. (2) teza a doua, în cazul deputaţilor şi senatorilor, „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, precum şi art. 96 alin. (4) teza întâi, în cazul punerii sub acuzare a Preşedintelui României, respectiv art. 109 alin. (2) teza finală, în cazul miniştrilor, potrivit cărora „Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.
De asemenea, Codul de procedură penală stabileşte competenţa după calitatea persoanei în cazul curţilor de apel, potrivit art. 38 alin. (1) lit. c), d), e), f) şi g), în ceea ce îi priveşte pe judecătorii de la judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel şi procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, controlori financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi, şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, membrii Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, adjuncţii Avocatului Poporului şi pe chestori, precum şi în cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 40 alin. (1), în ceea ce îi priveşte pe senatori, deputaţi şi membrii din România în Parlamentul European, membrii Guvernului, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În contextul normativ constituţional şi legal prezentat mai sus, noile dispoziţii stabilesc competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de „judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii”. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al dispoziţiilor art. 38 şi art. 40 din Codul de procedură penală prin raportare la norma modificatoare, Curtea constată că aceasta din urmă completează competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale, tribunale militare, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel şi procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe. În ceea ce îi priveşte pe membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, infracţiunile săvârşite de aceştia sunt deja stabilite, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, în competenţa de cercetare penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la reglementarea competenţei după calitatea persoanei, în ceea ce îi priveşte pe judecători şi procurori, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat statuând cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor criticate. Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragrafele 16-18, Curtea a reţinut că „dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală au preluat soluţia legislativă care se regăsea în art. 28¹ pct. 1 lit. b²) din Codul de procedură penală din 1968. Cu privire la conţinutul acestora, instanţa de contencios constituţional a statuat prin Decizia nr. 909 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2013, că stabilirea competenţei, inclusiv a celei după calitatea persoanei şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituţionale. Astfel, reglementarea competenţei curţilor de apel de a soluţiona în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece situaţia deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit”. De asemenea, Curtea a constatat că „textul de lege criticat nu contravine liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. Instituirea unor reguli de competenţă după calitatea persoanei nu îngrădeşte dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unul proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel”.
Sub aspectul înfiinţării Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, la nivelul celui mai înalt parchet naţional, Curtea reţine că aceasta are ca scop crearea unei structuri specializate, cu un obiect determinat de investigaţie, şi constituie o garanţie legală a principiului independenţei justiţiei, sub aspectul componentei sale individuale, independenţa judecătorului. Se asigură, pe această cale, o protecţie adecvată a magistraţilor împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva abuzurilor săvârşite prin sesizări/denunţuri arbitrare şi se asigură o practică unitară, la nivelul acestei structuri de parchet, cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracţiunile săvârşite de magistraţi. Pe de altă parte, Curtea observă că normele cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti abilitate să judece cauzele penale privind judecătorii şi procurorii rămân neschimbate, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi f) din Codul de procedură penală, curtea de apel judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, de la tribunale, de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, respectiv de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste Instanţe, iar, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii acestei instanţe, respectiv de procurorii de la parchetul care funcţionează pe lângă această instanţă, precum şi cele săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii.
De altfel, stabilirea unor reguli speciale de competenţă cu privire la o anumită categorie de persoane nu reprezintă un element de noutate în actualul cadru normativ procesual penal. Astfel, Codul de procedură penală stabileşte competenţa tribunalului militar, care, potrivit art. 37 alin. (1), judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, şi a curţii militare de apel, care, în temeiul art. 39 alin. (1), judecă în primă instanţă anumite infracţiuni comise de militari, cele comise de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi cele săvârşite de generali, mareşali şi amirali. Cu privire la normele speciale de competenţă a parchetelor militare, Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 273 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 4 august 2003. Cu acel prilej, Curtea a arătat că „instituirea instanţelor militare, a căror competenţă este determinată de calitatea persoanelor de militari sau de angajaţi ai anumitor organe […] nu încalcă nici principiul egalităţii în drepturi, nici drepturile procesuale garantate în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Existenţa unei competenţe personale nu exclude egalitatea cetăţenilor în faţa legii, întrucât instituirea ei, care este atributul legiuitorului, aşa cum se prevede în art. 125 alin. (3) din Constituţie [în prezent, art. 126 alin. (2) din Constituţia, republicată], nu se face în mod discriminatoriu, ci în raport cu specializarea cerută de calitatea de militar sau de angajat civil în forţele armate. De asemenea, nu se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, deoarece dispoziţiile legale criticate nu înlătură posibilitatea inculpatului de a beneficia de toate drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unul proces echitabil”.
Prin Decizia nr. 1.363 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009, Curtea a constatat că „nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a principiului egalităţii în drepturi, întrucât textele de lege criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei criticate, fără privilegii sau discriminări arbitrare. În plus, stabilirea unor reguli speciale de competenţă cu privire la o anumită categorie de persoane – militari în activitate, în sensul că în cauzele privind infracţiunile de corupţie săvârşite de aceştia, urmărirea penală se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate, nu este contrară principiului egalităţii, care, astfel cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, nu înseamnă uniformitate, astfel încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un regim juridic egal, pentru situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit”.
Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază ca neîntemeiată critica, potrivit căreia înfiinţarea acestei structuri de investigare a infracţiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraţilor nu are la bază un criteriu obiectiv şi raţional şi reprezintă o măsură discriminatorie. Curtea constată că, în considerarea unor valori şi principii constituţionale, aparţine competenţei legiuitorului ordinar dreptul de a adopta norme care să dea conţinut Legii fundamentale. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 20/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie, conform cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, „nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzut prin art. 1 alin. (3) din Constituţie”.
În concluzie, critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 din Constituţie este neîntemeiată, dispoziţiile art. I pct. 45 fiind în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor.
(iv) Potrivit art. 88¹ alin. (4) din legea supusă controlului de constituţionalitate, „Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este condusă de un procuror şef secţie, ajutat de un procuror şef adjunct, numiţi în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile prezentei legi.” Critica de neconstituţionalitate având ca obiect aceste norme, care prin modul de numire îi conferă procurorului şef de secţie „o independenţă totală faţă de Parchetul din care face parte”, vizează încălcarea principiului controlului ierarhic consacrat în art. 132 alin. (1) din Constituţie.
Transpunerea în plan legal a principiului constituţional al controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor în România o constituie prevederile art. 65 din Legea nr. 304/2004. Potrivit acestor dispoziţii, „(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv.

(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.

(3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi.”

În temeiul art. 70 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, „Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct”. Mai mult, dispoziţiile art. 72 din lege prevăd că „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor”. Reglementând organizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prevederile art. 75 teza întâi din lege stabilesc că acesta „are în structură secţii conduse de procurori-şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi”.
Din analiza coroborată a tuturor acestor norme rezultă că procurorul şef de secţie din structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este subordonat conducătorului acestui parchet. Aşa cum s-a precizat mai sus, Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este o structură specializată din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că procurorul şef al acestei secţii este subordonat ierarhic procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
Prin urmare, Curtea constată că autorii sesizării îşi formulează critica pornind de la premisa greşită că modalitatea de numire a procurorului şef determină „independenţa totală faţă de Parchetul din care face parte”. Or, împrejurarea că procurorul şef al Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este numit de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 88¹ alin. (4) din legea supusă controlului de constituţionalitate, în vreme ce procurorii şefi – al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi, respectiv, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu prezintă relevanţă din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Constituţie. Cu alte cuvinte, indiferent de modul de numire în funcţiile de conducere în cadrul parchetelor, potrivit principiului constituţional al controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor, toţi aceştia sunt subordonaţi procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
Astfel, în raporturile dintre procurorul şef al Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora „(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine”, iar „(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale”. De asemenea, sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse, de exemplu, în art. 304, art. 335 alin. (1), art. 328 alin. (1) sau în art. 339 alin. (2) din Codul de procedură penală.
Pentru aceste argumente, Curtea constată că normele introduse prin dispoziţiile art. I pct. 45, în ceea ce priveşte art. 88¹ alin. (4) din Legea nr. 304/2004, respectă principiul constituţional consacrat de art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.
(v) Pornind de la dispoziţiile nou-introduse, cuprinse în art. 88¹ alin. (2), care prevăd că Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie îşi păstrează competenţa de urmărire penală şi în situaţia în care, alături de procurori şi judecători, sunt cercetate şi alte persoane, autorii sesizării susţin că dispoziţiile art. 88¹ alin. (5) încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu prevăd procedura efectivă de soluţionare a conflictelor de competenţă care se pot ivi între această secţie şi celelalte structuri de parchet.
Dispoziţiile art. 88¹ alin. (5) din legea supusă controlului de constituţionalitate au următorul conţinut: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă apărute între Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public.”
Analizând dispoziţiile criticate, Curtea reţine că, prin instituirea unor structuri de parchet cărora legea le atribuie competenţă exclusivă în domeniile proprii de activitate investigativă, pot apărea situaţii în care două sau mai multe astfel de entităţi se consideră deopotrivă competente să instrumenteze o cauză sau, dimpotrivă, se consideră toate necompetente şi îşi declină reciproc competenţa. Conflictele de competenţă pot fi pozitive sau negative.
În temeiul art. 58 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, „Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare”, iar „Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent”. Mai mult, dispoziţiile art. 63 alin. (4) teza întâi prevăd că „Conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora”.
Prin urmare, dispoziţiile art. 88¹ alin. (5) din legea supusă controlului de constituţionalitate au ca scop rezolvarea unor astfel de situaţii, stabilind competenţa procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este procurorul ierarhic imediat superior în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea structurile de parchet aflate în conflict, de a decide cărei structuri îi revine competenţa de a efectua urmărirea penală în respectiva cauză. Norma criticată nu face altceva decât să transpună norma cu caracter general, cuprinsă în art. 63 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, la situaţia concretă a unor conflicte apărute între Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public, procedura de soluţionare a conflictului fiind cea după care se soluţionează orice conflict de competenţă ivit între procurori.
De altfel, Curtea observă că, în mod similar, dispoziţiile art. 1 alin. (3¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă apărute între Direcţia Naţională Anticorupţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public”.
Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că normele introduse prin dispoziţiile art. I pct. 45, în ceea ce priveşte art. 88¹ alin. (4) din Legea nr. 304/2004, respectă principiul constituţional consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, sub aspectul condiţiilor de calitate pe care norma trebuie să le îndeplinească.
Critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 61 prin raportare la prevederile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. Art. I pct. 61 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede că: „După articolul 134¹ se introduce un nou articol, art. 134², cu următorul cuprins: (1) Preşedintele curţii de apel poate dispune ca, la instanţele cu volum mare de activitate din circumscripţia curţii de apel, să fie încadrate persoane, foşti judecători care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătoreşti.

(2) Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi luată pe baza procedurii stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii, care va cuprinde inclusiv criteriile pentru identificarea situaţiilor în care este necesară colaborarea cu foştii judecători.”

Critica de neconstituţionalitate vizează lipsa de precizie şi claritate a redactării, textul fiind lacunar cu privire la condiţiile în care vor fi încadraţi foştii judecători şi cu privire la statutul lor profesional, împrejurare ce, în opinia autorilor sesizării, încalcă dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, referitoare la reglementarea acestor prevederi prin lege organică.
Hotărârea judecătorească, stricto sensu, reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi (quod iudex sentit) sau prin care instanţa se dezînvesteşte; lato sensu, însă, hotărârea judecătorească vizează, pe lângă actul final al judecăţii (sentinţă, decizie şi, în unele cazuri, chiar încheiere), şi măsurile dispuse pe parcursul soluţionării cauzei prin încheierile de şedinţă. În cele ce urmează, Curtea îşi va raporta analiza la hotărârea judecătorească, stricto sensu.
Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege” şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Este unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul.
Tocmai în considerarea acestei finalităţi, Constituţia consacră principiul potrivit căruia „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptăţii. Realizarea justiţiei nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparţial, derivat din raportarea la lege a situaţiei de fapt şi din supunerea judecătorului faţă de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancţionată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătoreşti.
Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie Izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept şi de consolidare a încrederii cetăţeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Aşa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare – reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012).
Soluţionarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii judecătoreşti, după ce s-au închis dezbaterile în cauză.
La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret şi este actul procesual prin care completul de judecată verifică şi evaluează materialul probator şi procedural al cauzei, în vederea adoptării soluţiei ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt şi chestiunile de drept deduse judecăţii. În materie penală, potrivit art. 393 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. În materie civilă, potrivit art. 397 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Luarea hotărârii (art. 394 din Codul de procedură penală şi art. 398 din Codul de procedură civilă) trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată, iar când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată. În situaţia în care nu se poate întruni majoritatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă, iar, dacă în cursul deliberării, instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor [art. 395 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi (art. 400 din Codul de procedură civilă), repune cauza pe rol.
Potrivit art. 406 – Redactarea şi semnarea hotărârii din Codul de procedură penală, hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. Potrivit art. 426 – Redactarea şi semnarea hotărârii din Codul de procedură civilă, hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul. În ipoteza litigiilor de muncă în care completul este constituit prin includerea asistenţilor judiciari, în temeiul art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea. În cazul în care unul dintre judecători sau asistenţi judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el îşi va redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluţia pe care a propus-o şi semnătura acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă. În toate cazurile, hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier. Aşadar, cele două norme procedurale prevăd responsabilitatea judecătorului care a soluţionat procesul de a redacta hotărârea, în cazul completelor colegiale, având compunerea prevăzută de lege, obligaţia de redactare revenind oricăruia dintre membrii completului.
Hotărârea prin care instanţa soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere/considerentele şi dispozitivul. Expunerea sau considerentele hotărârii reprezintă motivarea hotărârii. Potrivit art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală, expunerea trebuie să cuprindă, printre altele, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză şi arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. În caz de condamnare, în temeiul art. 403 alin. (2) din cod, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta, respectiv fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, considerentele hotărârii vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29). Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.
Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanţei” obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p.19, paragraful 59]”. De asemenea, se reţine în practica instanţei de contencios european al drepturilor omului că obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât „numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiţiei” (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, paragraful 30).
Totodată, în Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29, instanţa europeană a arătat că „problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei”.
În fine, prin Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva şi semna hotărârea judecătorească, pentru că nu pot oferi garanţia că s-a realizat o bună administrare a actului de justiţie. „În cazul de faţă, Curtea este chemată să determine dacă reclamanţii au beneficiat de un proces echitabil, în pofida faptului că motivarea deciziei de condamnare pronunţată de instanţa naţională nu a fost realizată de judecătorul care a pronunţat-o, ci de alţi judecători, care nu au participat la proces” (paragraful 38). „Curtea este conştientă de lipsa de implicare a celor doi judecători în procesul de administrare a probelor. Observă că judecătorii D.K.M. şi M.B. nu au participat la proces în niciun fel şi şi-au întocmit motivările exclusiv pe baza probelor deja existente din documentele scrise depuse la dosar” (paragraful 42). „În ceea ce priveşte problema pensionării judecătorului A.K., motivul invocat pentru lipsa motivării scrise a sentinţei de condamnare, care, în opinia instanţelor naţionale a condus la circumstanţe excepţionale care au justificat o abatere de la procedura internă standard, Curtea observă că data pensionării ar fi trebuit să fie cunoscută judecătorului A.K. în avans. Prin urmare, ar fi trebuit, în principiu, să fie luate măsuri fie pentru ca judecătoarea să finalizeze în timp util dosarele reclamanţilor, fie să implice un alt judecător într-un stadiu incipient al procedurii. […] Prin urmare, Curtea nu poate fi de acord cu guvernul că au existat motive întemeiate de a se abate de la procedura standard, la care acuzatul ar fi avut dreptul în temeiul dreptului intern. În plus, este surprinzător faptul că, în ciuda unui termen legal de treizeci de zile, motivele scrise nu au fost furnizate timp de trei ani de la pronunţarea verdictelor, timp în care dosarele au fost pierdute şi a fost necesară reconstituirea lor” (paragraful 44). „În concluzie, Curtea consideră că dreptul reclamanţilor la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul care a condus procesul nu a prezentat motivarea scrisă a sentinţei de condamnare şi din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze această deficienţă” (paragraful 47).
Având în vedere aceste argumente, Curtea Constituţională reţine că redactarea hotărârii judecătoreşti, actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi, este rezultatul activităţii de deliberare, desfăşurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceştia se pot pronunţa asupra chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii, soluţionându-le. Prin urmare, legea prevede expres că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei. Mai mult, redactarea unei hotărâri judecătoreşti este inerent legată de motivarea ei, acest din urmă aspect constituind, astfel cum s-a arătat mai sus, o obligaţie a judecătorului cauzei ce decurge din prevederile art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Toate aceste aspecte constituie garanţii ale dreptului părţilor la un proces echitabil, judecat de o Instanţă Independentă şi imparţială, care se supune numai legii.
Or, în situaţia în care nu judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanţiile pe care Constituţia şi legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiţii imparţiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independenţa justiţiei, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluţionarea cauzelor, la necesitatea săvârşirii unui act de justiţie motivat, este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care „se spune dreptul” este întocmită de o persoană care nu îndeplineşte calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicţionale, actului deliberativ care a condus la soluţia adoptată şi, implicit, actului de justiţie în sine.
Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei, constituie expresia independenţei sale şi nu poate fi transferată către o terţă persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, dar şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Or, în condiţiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justiţiabilul este lipsit tocmai de aceste garanţii.
În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate care prevăd încadrarea unor persoane, foşti judecători care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătoreşti sunt neconstituţionale, contravenind dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie.
Dincolo de aceste argumente peremptorii, Curtea apreciază că aceste norme contravin şi dispoziţiilor invocate de autorii sesizării, respectiv art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, care prevăd reglementarea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, întrucât textele de lege criticate nu cuprind condiţiile în care vor fi încadraţi foştii judecători care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile şi nici nu stabilesc statutul lor profesional. Împrejurarea că norma face trimitere la un act adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii prin care se va stabili procedura pe baza căreia vor fi încadrate aceste persoane, precum şi criteriile pentru Identificarea situaţiilor în care este necesară „colaborarea” cu foştii judecători nu face altceva decât să sporească Imprevizibilitatea textului şi să îl vicieze suplimentar prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei puterilor în stat. Sub acest aspect, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 23 iunie 2016), care a stabilit că, „prin trimiterea la acte administrative, cu forţă juridică inferioară legii, care reglementează, în absenţa unor norme cu forţa juridică a legii organice, procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu”, dispoziţiile legale criticate aduc atingere art. 73 din Constituţie. „Dispoziţiile de lege criticate nu respectă normele de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, ordinele cu caracter normativ se emit numai pe baza şi în executarea legii şi trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea, astfel cum s-a procedat prin ordinul ministrului afacerilor Interne menţionat.” Având în vedere cele menţionate, Curtea a constatat că „prin delegarea unei atribuţii ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către un membru al Guvernului sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la previzibilitatea şi accesibilitatea legii, întrucât personalul vizat, care se poate raporta, în aceste condiţii, doar la prevederile lacunare ale legii, nu este în măsură să îşi adapteze conduita în mod corespunzător şi nici să aibă reprezentarea precisă a executării raporturilor de serviciu”.
Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 61 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 contravin şi prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi alin. (5) şi în art. 73 alin. (3) lit. l).
Critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 62 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi în art. 133 alin. (1) din Constituţie. Art. I pct. 62 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede că: „Articolul 135 se modifică şi va avea următorul cuprins: (1) Statele de funcţii şi de personal pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii şi parchete se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei.

(2) Majorarea sau reducerea schemelor de personal pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii şi parchete se aprobă cu avizul conform al secţiilor corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, prin ordin al ministrului justiţiei.”

Critica de neconstituţionalitate vizează eliminarea avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea statelor de funcţii şi de personal pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii şi parchete, împrejurare care, în opinia autorilor sesizării, încalcă prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi în art. 133 alin. (1) din Constituţie, care Instituie rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al Independenţei justiţiei.
Analizând normele supuse controlului, Curtea observă că, prin dispoziţiile art. I pct. 62 din legea criticată, pe lângă modificarea alin. (1) al art. 135 din Legea nr. 304/2004, în sensul eliminării avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea statelor de funcţii şi de personal pentru instituţiile enumerate, legiuitorul introduce o nouă normă la alin. (2) al art. 135, respectiv aprobarea prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al secţiilor corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, a majorării sau reducerii schemelor de personal pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii şi parchete. Cu alte cuvinte, operând aceste modificări, legiuitorul nu a înlăturat controlul Consiliului Superior al Magistraturii asupra structurii de personal al instanţelor şi parchetelor, ca garanţie a independenţei funcţionale a judiciarului faţă de executiv, ci, dimpotrivă, a stabilit avizul conform al acestei autorităţi cu privire la actul relevant din punctul de vedere al dimensionării instanţelor şi parchetelor, respectiv schema de personal. Astfel, orice modificare care vizează numărul de judecători sau de procurori de la instanţe şi parchete trebuie să primească, prealabil aprobării de către ministrul justiţiei, avizul conform al secţiilor corespunzătoare ale Consiliului.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că modificările prevăzute de dispoziţiile art. I pct. 62 din legea criticată sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi în art. 133 alin. (1) din Constituţie.
În concluzie, analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 2, 4, 29 şi 61 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituţionale, obiecţia cu un atare obiect urmând a fi admisă, în vreme ce dispoziţiile art. I pct. 5, 14, 26, 30, 45 şi 62 din lege sunt constituţionale în raport de criticile formulate, astfel că obiecţia cu un atare obiect va fi respinsă, ca neîntemeiată.
În acord cu jurisprudenţa sa constantă (a se vedea Decizia nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007, deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010), Curtea observă că decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 2, 4, 29 şi 61 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi cu majoritate de voturi, cu privire la celelalte dispoziţii criticate,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 29 de senatori aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi constată că dispoziţiile art. I pct. 2, 4, 29 şi 61 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituţionale.
Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de acelaşi autori şi constată că celelalte dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere, prim-ministrului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 ianuarie 2018.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

OPINIE SEPARATĂ

Apreciem că soluţia de la pct. 2 din dispozitivul deciziei, de respingere, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară – prin care s-a constatat că celelalte dispoziţii ale legii supuse controlului de constituţionalitate, altele decât cele de la pct. 1 din dispozitiv, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate – a fost pronunţată cu nesocotirea prevederilor constituţionale ale art. 64 şi art. 65 referitoare la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului, ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii în faţa legii, ale art. 74 alin. (4) privind prezentarea propunerilor legislative de către senatori şi deputaţi numai în forma cerută pentru proiectele de legi şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) referitoare la angajamentele pe care România şi le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană şi, de aceea, formulăm prezenta opinie separată.
În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii acesteia au invocat atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate de un număr de 29 de senatori aparţinând grupului parlamentar al P.N.L., autorii sesizării arată, printre altele, că, prin modalitatea de adoptare a legii deduse controlului de constituţionalitate, a fost încălcat principiul autonomiei Camerelor Parlamentului. În virtutea acestui principiu, deputaţii şi senatorii îşi pot exercita drepturile numai în Camera din care fac parte, fiind interzis expres ca un senator să îşi poată valorifica drepturile regulamentare în cadrul lucrărilor Camerei Deputaţilor, iar un deputat – în cele ale Senatului, aspect confirmat şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Totodată, autorii sesizării susţin că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 64 din Constituţie care consacră autonomia celor două Camere ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula amendamente, cât şi în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea raportului comisiei sesizate în fond. Astfel, potrivit datelor publice înscrise în fişa iniţiativei legislative, propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost transmisă de către Biroul permanent al Camerei Deputaţilor – în vederea avizării în fond – Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei şi, ulterior, de către Biroul permanent al Senatului la aceeaşi Comisie specială comună.
În calitate de primă Cameră sesizată, la Camera Deputaţilor, Comisia specială comună a dezbătut Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a adoptat un raport, care a fost votat cu majoritatea senatorilor şi deputaţilor, membri ai Comisiei speciale. Mai mult decât atât, la dezbaterea legii în cadrul primei Camere sesizate, respectiv Camera Deputaţilor, senatorii au formulat amendamente pe care, după cum rezultă din raportul Comisiei speciale, aceasta le-a şi adoptat.
În mod similar, Biroul permanent al Senatului a transmis spre avizare în fond, aceleiaşi Comisii speciale comune, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Comisia specială a adoptat un nou raport de admitere, pe care I-a supus ulterior spre aprobare plenului Senatului, Cameră decizională. Şi în cadrul acestei etape a procedurii legislative au fost depuse amendamente atât de către senatori, cât şi de către deputaţi, raportul fiind adoptat cu votul majorităţii membrilor Comisiei speciale sesizate în fond, adică senatori şi deputaţi, fiind astfel încălcat principiul autonomiei parlamentare.
Analizând critica privind încălcarea principiului autonomiei parlamentare, constatăm că, referitor la regimul juridic al comisiilor speciale comune, potrivit prevederilor art. 64 alin. (4) din Constituţie, „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”.
În virtutea acestor prevederi constituţionale şi în temeiul art. 8 alin. (2) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului a fost adoptată Hotărârea Parlamentului României nr. 69 din 27 septembrie 2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 29 septembrie 2017, modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017.
Potrivit obiectului său de reglementare, legea supusă controlului de constituţionalitate aparţine, conform prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, categoriei de legi organice, iar, în acord cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, aceasta se supune spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată.
Urmărind fişa legislativă a legii examinate, propunerea legislativă pentru modificarea Legii nr. 304/2004 a fost prezentată, cu respectarea prevederilor constituţionale mai sus menţionate, Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, la data de 31 octombrie 2017, fiind aprobată aplicarea procedurii de urgenţă pentru adoptarea sa. În aceeaşi zi a fost înregistrată pentru dezbatere, au fost solicitate avizele Consiliului Legislativ şi Consiliului Superior al Magistraturii şi punctul de vedere al Guvernului, propunerea legislativă fiind trimisă, la data de 13 noiembrie 2017, pentru raport la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei.
Or, potrivit Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, în forma în vigoare la data de 31 octombrie 2017, anterioară modificării intervenite prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, respectiva Comisie specială comună avea ca obiective ale activităţii sale doar pe cele enumerate la art. 1 alin. (1) lit. a)-j), fără ca printre acestea să se numere şi domeniul de legiferare referitor la organizarea judiciară: „(1) Se constituie Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, denumită in continuare Comisia, având următoarele obiective:
a) înglobarea în cuprinsul Codului de procedură penală (Legea nr. 135/2010) a modificărilor adoptate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare;
b) modificarea textelor în raport cu deciziile Curţii Constituţionale a României, emise începând cu 2014 şi prin care s-au admis excepţii de neconstituţionalitate pentru articolele din Codul de procedură penală, în considerarea prevederilor 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată;
c) înglobarea în cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, a modificărilor introduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a modificărilor introduse prin alte legi ulterioare adoptării;
d) punerea în acord a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională a României prin care s-au declarat neconstituţionale texte din Codul penal, în considerarea prevederilor 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată;
e) transpunerea în legislaţia naţională a tuturor directivelor (UE) Parlamentului European şi a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale;
f) punerea de acord cu concluziile Raportului Comisiei de la Veneţia asupra relaţiei dintre responsabilitatea ministerială politică şi cea penală din anul 2013;
g) punerea în acord a rapoartelor GRECO cu prevederile Codului penal şi Codului de procedură penală (Raportul de evaluare a României privind incriminările, 3 decembrie 2010, pct. 23, 24, 111, 112; Raportul de conformitate privind România, 7 decembrie 2012, Regretul efectiv, caracterul total automat şi obligatoriu al clauzei de nepedepsire a denunţătorului, pct. 34, 37-42; Al doilea raport de conformitate a României, 12 decembrie 2014, pct. 35-37, 40, 41);
h) înglobarea în cuprinsul Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, şi al Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, a textelor modificate prin legi ulterioare adoptării;
i) modificarea textelor în raport cu deciziile Curţii Constituţionale a României, emise începând cu 2015 şi prin care s-au admis excepţii de neconstituţionalitate pentru articolele din Codul de procedură civilă, în considerarea prevederilor 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată;
j) transmiterea către Comisia specială a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, în vederea interpretării şi adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei.”
Aşa fiind, din analiza textului precitat se poate lesne constata că, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, în forma în vigoare la 31 octombrie 2017, obiectivul Comisiei era, la acea dată, „transmiterea către Comisia specială a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, în vederea interpretării şi adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei”. Potrivit acestui text, astfel redactat şi aplicabil în mod obligatoriu la data de 31 octombrie 2017, rolul Comisiei speciale comune era de a centraliza acele acte normative ce reglementau aspecte legate de justiţie, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, „în vederea interpretării şi adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei”. Aceste norme conduc la ideea că procedura avută în vedere, la acel moment, viza existenţa unei Comisii speciale comune cu rol esenţial centralizator, precum şi comunicarea dintre aceasta şi acele comisii permanente care erau implicate în procesul legislativ specific fiecărui act normativ în parte, în scopul elaborării, în mod unitar, a actelor normative în domeniile vizate de art. 1 alin. (1) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017.
Modificarea lit. j) de la alin. (1) al art. 1 din această hotărâre, în sensul că printre obiectivele Comisiei speciale comune se numără şi „examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, aflate în procedură parlamentară, precum şi a celor ce urmează a intra în procedură parlamentară, pe toată perioada desfăşurării activităţii Comisiei speciale şi care vor fi transmise acesteia”, a avut loc la data de 22 noiembrie 2017, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, aşadar, la o dată ulterioară momentului trimiterii propunerii legislative către această Comisie specială comună.
Diferenţa de reglementare constă în faptul că, potrivit formei iniţiale a Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, Comisia specială comună centraliza respectivele acte normative, „în vederea interpretării şi adoptării”, în corelare cu obiectivele sale, în timp ce, în varianta în vigoare începând cu data de 22 noiembrie 2017, norma juridică modificată extinde atribuţiile Comisiei speciale comune cu privire la operaţiuni de „examinare, modificare şi completare, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei”. Dincolo de faptul că este discutabilă stabilirea, în sarcina unei Comisii speciale comune, a unor atribuţii de „interpretare şi adoptare” a actelor normative – având în vedere că interpretarea este o operaţiune juridică ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi altor entităţi competente să aplice legea, iar adoptarea actelor normative este prerogativa exclusivă a legiuitorului -, se observă că această atribuţie nu permite „examinarea, modificarea şi completarea” actelor normative, acesta din urmă fiind, însă, scopul pentru care propunerea legislativă a fost trimisă pentru raport respectivei Comisii. Or, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, nu pot retroactiva.
Aşadar, fără a avea un temei legal în vigoare, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune, în calitate de comisie sesizată în fond, iar nu Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, care, potrivit dispoziţiilor art. 60 pct. 13 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, are ca domeniu de activitate: „constituţionalitatea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative; reglementări în domeniul dreptului civil, penal, contravenţional, procedură civilă, penală, administrativă, organizarea judecătorească; alte reglementări cu caracter precumpănitor juridic; probleme de disciplină parlamentară, incompatibilităţi şi imunităţi”.
În consecinţă, nu se poate aprecia că procesul legislativ- privind adoptarea de către prima Cameră sesizată, Camera Deputaţilor, a legii supuse controlului de constituţionalitate – este conform cu normele Regulamentului Camerei Deputaţilor, ale Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi ale Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, aceste încălcări echivalând cu nerespectarea prevederilor art. 64 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Organizarea şi funcţionarea fiecărei camere se stabilesc prin regulament propriu.”
Pe de altă parte, se observă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, „Cele două Camere îşi pot constitui, în afara comisiilor comune permanente, comisii speciale şi comisii de anchetă parlamentară”. Activitatea comisiilor speciale comune este reglementată la art. 8 din acelaşi regulament, astfel: „(1) La nivelul Parlamentului se pot constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte normative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri precizate în hotărârile de constituire a respectivelor comisii.

(2) Comisiile speciale se pot constitui la iniţiativa celor două birouri permanente sau la propunerea a cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor şi al senatorilor. Pe durata funcţionării, comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente.

(3) Prevederile art. 7 alin. (2) şi (3) sunt aplicabile şi în cazul comisiilor speciale, iar procedurile de lucru sunt similare cu cele ale comisiilor permanente din cadrul Camerei Deputaţilor şi Senatului.

(4) Propunerile legislative elaborate de comisiile speciale se depun la cele două birouri permanente, sub semnătura majorităţii sau a tuturor membrilor comisiei. Cele două birouri permanente solicită, în cel mult 5 zile, avizul Consiliului Legislativ. Propunerile legislative elaborate de către o comisie specială nu mai sunt supuse analizei altor comisii.

(5) După primirea avizului Consiliului Legislativ, textul propunerii legislative şi avizul respectiv sunt difuzate atât deputaţilor şi senatorilor, cât şi Guvernului care pot formula amendamente în termen de 7 zile. În termen de 5 zile de la expirarea termenului de depunere a amendamentelor, comisia specială va depune un raport asupra amendamentelor formulate.

(6) Propunerile legislative elaborate de comisiile speciale şi rapoartele acestor comisii se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere de către birourile permanente.”

Or, în cazul legii examinate, asistăm la o procedură mixtă, care nu cunoaşte reglementare sau temei juridic. Astfel, propunerea legislativă este iniţiativa a 10 deputaţi şi senatori, 9 dintre aceştia fiind membri ai Comisiei speciale comune, Comisie ce este compusă din 23 de membri. Propunerea nu figurează însă ca aparţinând Comisiei speciale comune şi nici nu întruneşte, de altfel, semnăturile majorităţii membrilor Comisiei, ci figurează ca aparţinând unui număr de 10 deputaţi şi senatori.
Propunerea legislativă a fost depusă la Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, cu respectarea prevederilor art. 75 coroborate cu art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie.
Ulterior primirii avizului Consiliului Legislativ şi punctului de vedere al Guvernului, dar anterior primirii avizului (negativ) al Consiliului Superior al Magistraturii, conform fişei legislative a actului normativ examinat, publicată pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, propunerea legislativă a fost trimisă, la data de 13 noiembrie 2017, la Comisia specială comună, pentru întocmirea raportului. Raportul astfel întocmit, cuprinzând amendamente depuse şi admise de către deputaţi şi senatori – membri ai Comisiei – a fost primit la data de 12 decembrie 2017 şi supus dezbaterii în plenul Camerei Deputaţilor pe 13 decembrie 2017. Or, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, acest raport ar fi trebuit a fi înscris cu prioritate pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere, iar nu pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor, deoarece un raport al unei comisii comune speciale nu poate fi supus decât dezbaterii Parlamentului României, reunit în şedinţă comună.
În acest sens, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea Constituţională, analizând sesizarea de neconstituţionalitate privind Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017 pentru modificarea Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, a reţinut următoarele: „Faptul că art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede că propunerile legislative elaborate de comisiile speciale şi rapoartele acestor comisii se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere de către birourile permanente nu înseamnă că toate propunerile legislative astfel elaborate vor fi adoptate în şedinţă comună. Dimpotrivă, acest text regulamentar prevede numai caracterul prioritar al înscrierii pe ordinea de zi a propunerilor legislative elaborate de comisiile speciale comune, nereglementând, aşadar, obligativitatea adoptării propunerilor legislative ce fac obiectul Comisiei speciale comune în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului” (paragraful 56).
Faţă de aceste considerente subliniem că, în cazul elaborării legii ce face obiectul controlului de constituţionalitate, nu a fost respectată nici măcar obligaţia înscrierii cu prioritate a raportului Comisiei speciale comune pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere.
Totodată, arătăm că înscrierea cu prioritate pe ordinea de zi a propunerilor elaborate de comisiile speciale comune, astfel cum prevede art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, nu poate avea o semnificaţie pur formală, de act fizic, mecanic, fără nicio altă consecinţă, deoarece înscrierea cu prioritate reprezintă primul pas al etapei procedurale ce vizează supunerea spre dezbaterea celor două Camere a propunerilor legislative elaborate de comisiile speciale comune. Desigur, Regulamentul activităţilor comune nici nu putea să prevadă obligaţia adoptării, de către cele două Camere reunite, a unor astfel de propuneri, întrucât adoptarea este un act deliberativ ce depinde exclusiv de voinţa suverană a forului legiuitor.
Această procedură ar fi fost, de altfel, imposibil de aplicat, deoarece activităţile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt strict enumerate în cuprinsul art. 13 din Regulamentul activităţilor comune, care este o concretizare a prevederilor art. 65 alin. (2) din Constituţie, iar „examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei” – sintagmă cuprinsă în art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69 din 27 septembrie 2017, modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95 din 20 noiembrie 2017 – nu se numără printre acestea. Aceasta, întrucât obiectul de activitate al unei comisii speciale comune – structură internă de lucru comună a Parlamentului reunit -, se subsumează în mod obligatoriu domeniilor strict prevăzute de art. 65 alin. (2) din Constituţie, în care Camerele îşi desfăşoară lucrările în şedinţe comune, iar orice alt domeniu de activitate care excedează acestei sfere nu poate fi supus dezbaterii celor două Camere reunite în şedinţă comună. Prin urmare, activitatea oricărei comisii speciale comune, concretizată în elaborarea şi avizarea unor propuneri legislative sau a unor rapoarte, după caz, reprezintă obiectul de dezbatere a celor două Camere în şedinţă comună, iar nu în mod separat. În caz contrar, este nesocotit principiul autonomiei parlamentare, consacrat de prevederile art. 65 din Constituţie, care la alin. (1) statuează, cu titlu de regulă, modalitatea de lucru în şedinţe separate, a fiecărei Camere – „Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate”, iar la alin. (2) reglementează şi excepţia, respectiv posibilitatea ca cele două Camere să-şi desfăşoare lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru activităţi determinate strict în cuprinsul normei fundamentale indicate, aşa cum sunt, în subsidiar, detaliate în cuprinsul art. 13 din Regulamentul activităţilor comune.
Aceeaşi procedură neconstituţională şi neregulamentară a fost aplicată şi în procesul legislativ desfăşurat la Senat, Camera decizională. Astfel, legea adoptată de Camera Deputaţilor a fost înaintată, de către Biroul permanent al Senatului, aceleiaşi Comisii speciale comune pentru întocmirea raportului. Chiar dacă, la acel moment, respectiv, la 14 decembrie 2017, era în vigoare Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum lit. j) de la alin. (1) al art. 1 din aceasta a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017 – deci nu ne mai aflăm, ca în etapa legislativă din faţa Camerei Deputaţilor, în situaţie de retroactivitate a actului normativ -, procedura contravine prevederilor art. 64 alin. (1) din Constituţie, încălcând, totodată, şi dispoziţiile art. 8 alin. (6) din regulamentul activităţilor comune ale celor două Camere şi ale art. 66 din Regulamentul Senatului, deoarece raportul astfel întocmit nu a făcut obiectul dezbaterii în şedinţa comună a celor două Camere, ci doar a uneia dintre acestea, Camera decizională, în şedinţă separată. Or, dat fiind domeniul de reglementare al legii examinate – în lipsa constituirii, prin hotărâre a Senatului, a unei comisii speciale a Senatului pentru elaborarea sau avizarea unor propuneri legislative, pentru evaluarea legislaţiei dintr-un anumit domeniu sau pentru alte scopuri [art. 77 alin. (1) din Regulamentul Senatului] -, propunerea legislativă trebuia trimisă uneia dintre comisiile permanente enumerate la art. 66 din Regulamentul Senatului, în speţă Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări.
Cu privire la modalitatea de evaluare, în cadrul controlului de constituţionalitate, a nerespectării prevederilor din regulamentele parlamentare, este important să învederăm jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale în materia controlului exercitat, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie şi al art. 27 din Legea nr. 47/1992, asupra hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului. Astfel, prin Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, paragraful 34, şi prin Decizia nr. 732 din 22 noiembrie 2017, paragraful 32, Curtea a statuat că: „Autonomia regulamentară dă dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare. Ea constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală” (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, şi Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015).
În lumina acestor considerente de principiu, în cauzele soluţionate prin cele două decizii mai sus indicate (Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017 şi Decizia nr. 732 din 22 noiembrie 2017), Curtea a analizat dacă în procedura de vot desfăşurată în Plenul celor două Camere a fost respectată obligaţia preşedintelui de şedinţă de reverificare a cvorumului prin apel nominal, conform dispoziţiilor art. 52 alin. (2) şi (3) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Constatând că procedura de vot a avut loc fără respectarea, de către preşedintele de şedinţă, a normelor regulamentare indicate, Curtea a reţinut că „neîndeplinirea obligaţiei preşedintelui de şedinţă de a verifica întrunirea cvorumului legal, la solicitarea unui lider de grup parlamentar, nu constituie numai un act de neaplicare a Regulamentului, ci, întrucât se pune în discuţie însuşi cvorumul consacrat prin Constituţie, reprezintă o veritabilă problemă de neconstituţionalitate a actului adoptat de Parlament fără verificarea întrunirii cvorumului legal prevăzut de art. 67 din Constituţie” (Decizia nr. 732 din 22 noiembrie 2017, paragraful 37). Pentru aceste motive, Curtea a constatat că Hotărârea Parlamentului României nr. 70/2017 pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 10/2017 privind aprobarea componenţei nominale şi a conducerii Delegaţiei permanente a Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre este neconstituţională.

Or, revenind la cauza de faţă, constatăm că acelaşi raţionament de principiu se impune, mutatis mutandis. Dispoziţiile art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale celor două Camere, ale art. 66 din Regulamentul Senatului şi ale art. 60 pct. 13 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, referitoare la modul de lucru al comisiilor speciale comune şi, respectiv, la domeniile de activitate proprii Comisiei juridice a fiecărei Camere, în calitate de comisie permanentă, reprezintă o reflectare, o punere în aplicare a prevederilor art. 64 şi art. 65 din Constituţie cu privire la organizarea internă şi la şedinţele Camerelor, texte ce conţin reguli definitorii ale autonomiei parlamentare. Nerespectarea acestor prevederi regulamentare nu poate avea decât consecinţa directă a eludării normelor imperative ale Constituţiei mai sus indicate. O altfel de concluzie ar contrazice jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale şi raţionamentele cu valoare de principiu cuprinse în aceasta.
În concluzie, apreciem că a fost afectat principiul autonomiei parlamentare şi au fost încălcate prevederile art. 64 şi art. 65 din Constituţie, în privinţa unei componente esenţiale a procesului legislativ, şi anume sesizarea, în sensul că Biroul Permanent al fiecărei Camere a sesizat în fond, pentru elaborarea raportului, Comisia specială comună, în timp ce sesizarea unei comisii speciale comune este posibilă doar de către Birourile Permanente ale celor două Camere reunite în şedinţă comună, iar nu de către fiecare birou permanent în mod succesiv, în funcţie de Camera sesizată.
Cu privire la critica intrinsecă de neconstituţionalitate referitoare la înfiinţarea, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, având o competenţă materială după calitatea persoanei (judecător sau procuror, inclusiv judecător sau procuror militar şi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii) – critică formulată atât de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, cât şi de grupul parlamentar al P.N.L. – apreciem că dispoziţiile art. I pct. 45 din legea supusă controlului de constituţionalitate – prin care este introdusă în cuprinsul Legii nr. 304/2004 o nouă secţiune, secţiunea 2¹, vizând înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (art. 88¹-88⁹) – încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
În ansamblu, criticile sunt formulate din perspectiva efectelor pe care Instituirea acestei noi structuri de parchet le are asupra competenţelor altor structuri de parchet deja existente, din perspectiva faptului că reglementează norme care ţin de statutul procurorului, din perspectiva creării unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective şi raţionale, vizând, totodată, şi modul de reglementare a instituţiei procurorului-şef al acestei secţii, precum şi a competenţei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între structurile Ministerului Public. Astfel, se susţine că, prin înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, este limitat rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în combaterea corupţiei şi, drept consecinţă, sunt încălcate recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele Mecanismului de Cooperare şi de Verificare (MCV) şi, implicit, prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
Astfel, constatăm că dispoziţiile legale criticate consacră posibilitatea înfiinţării unei structuri de investigare a infracţiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraţilor, în condiţiile în care în România nu mai există nicio altă categorie profesională cu privire la care să funcţioneze un organ de anchetă specializat. Prin urmare, spre deosebire de ceilalţi cetăţeni ai României, judecătorilor şi procurorilor, inclusiv judecătorilor şi procurorilor militari şi membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, le este aplicat un tratament juridic diferit, prin reglementarea cercetării infracţiunilor ce s-ar comite de către aceştia de către o structură specială de parchet. Această situaţie nu-şi găseşte justificare în exigenţele constituţionale consacrate de art. 16 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, reţinem că, sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22).
De asemenea, Curtea Constituţională – făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) – a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi raţional, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25).
Din analiza procesului legislativ constatăm că expunerea de motive care a însoţit propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară justifică reglementarea criticată numai printr-o simplă enunţare: „se impune înfiinţarea unei direcţii (s.n. secţie) speciale, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să investigheze infracţiunile săvârşite de magistraţi”, fără a se face nicio referire la necesitatea înfiinţării unei astfel de structuri şi la scopul urmărit de legiuitor. O structură specială poate fi justificată doar în măsura în care se constată/este evidentă existenţa unei probleme speciale. Practic, se induce ideea că există o problemă de infracţionalitate în rândul magistraţilor care necesită o atenţie specială. De asemenea, observăm că nici analiza noii reglementări în ansamblu nu relevă elemente care să conducă la evidenţierea scopului avut în vedere pentru înfiinţarea secţiei speciale. O astfel de necesitate s-ar fi putut desprinde numai în situaţia existenţei unui instrument de prezentare şi motivare, care, în acord cu art. 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, ar fi evidenţiat cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la insuficienţele şi neconcordanţele reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse, cu evidenţierea elementelor noi; impactul asupra sistemului juridic prin implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare; consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ; activităţile de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ, precum şi măsurile de implementare. Totodată, potrivit art. 7 alin. (3¹) din Legea nr. 24/2000, introdus prin art. I pct. 1 din Legea nr. 29/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 15 martie 2011, „Propunerile legislative, proiectele de legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Aceasta reprezintă un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative, în vederea, atât a evaluării impactului legislaţiei specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât şi a evaluării impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează.
În analiza sa, Curtea ar fi trebuit să constate dacă pentru atingerea obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv acela de combatere a infracţiunilor comise de magistraţi, se impun măsuri disuasive de reglementare determinate de amploarea fenomenului premisă. Or, câtă vreme nu există o expunere de motive corespunzătoare care să releve faptul că fenomenul infracţionalităţii în rândul magistraţilor are o amploare care să justifice înfiinţarea unei secţii speciale pentru combaterea lui, nu ne aflăm în prezenţa niciunui criteriu obiectiv şi raţional. Crearea unei secţii specializate pentru cercetarea magistraţilor nu a fost justificată de apariţia unei situaţii obiective ce ar necesita o schimbare de politică penală, întrucât faptele de corupţie comise de magistraţi nu reprezintă, nici prin tipologie şi nici prin număr, un fenomen aparte în comparaţie cu cele săvârşite de alte categorii profesionale. Tot astfel, în lipsa unor garanţii legislative şi instituţionale cu privire la independenţa acestei noi structuri de parchet, există riscul afectării luptei împotriva corupţiei. Înfiinţarea acestei secţii face posibilă crearea în viitor a unor alte parchete specializate pe diverse categorii profesionale, iar nu pe natura infracţiunilor. În logica aceasta, s-ar impune şi înfiinţarea de unităţi de parchet care să-i ancheteze doar pe parlamentari sau doar pe miniştri.
Totodată, constatăm că nu există o astfel de măsură pentru parlamentari, pentru membrii Guvernului, pentru funcţionari sau pentru vreo altă categorie profesională. Nu există nicio justificare pentru ca magistraţii să fie supuşi unui tratament special, nici măcar din perspectiva asigurării protecţiei acestora. Pentru efectuarea unei cercetări penale eficiente este necesar ca magistratul să fie investigat ca orice cetăţean, în funcţie de natura infracţiunii pretins a fi săvârşită de către acesta. Astfel, magistratul are dreptul de a fi cercetat penal de un organ de urmărire penală specializat în categoria de infracţiuni din care face parte cea care i se impută, drept pe care îl are orice cetăţean, cu atât mai mult cu cât magistratul este vulnerabil, soluţiile sale lăsând întotdeauna cel puţin o parte nemulţumită, ceea ce determină de foarte multe ori formularea împotriva sa a unor plângeri neîntemeiate, cu scop şicanator. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, specializarea presupune o experienţă profesională, pe lângă o cunoaştere amănunţită a unei materii la nivel teoretic, iar specializarea se dobândeşte după o lungă perioadă de practică efectivă în domeniu. Or, prin înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, este pusă sub semnul întrebării specializarea procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul ei, aceştia fiind, cel puţin ipotetic, puşi în situaţia de a instrumenta cauze referitoare la toate infracţiunile reglementate de Codul penal şi de legile speciale. Nu are nicio justificare raţională opţiunea legislativă de a restrânge aria de competenţă a unor structuri de parchet deja existente şi specializate (Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism). Aceasta cu atât mai mult cu cât statul român a Investit fonduri semnificative şi a dezvoltat ani la rând un mecanism eficient de abordare a faptelor de corupţie şi de criminalitate organizată. Practic, prin înfiinţarea acestei secţii, o parte din cauzele aflate în competenţa unor procurori cu experienţă în ce priveşte procedura de cercetare şi investigare a acestui gen de fapte trece în competenţa altor procurori care, deşi bine pregătiţi profesional, nu au însă aceeaşi experienţă în instrumentarea cauzelor care presupun o anumită specializare.
Prin urmare, constatăm că prin înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie se creează o diferenţă de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de făptuitori – cetăţeni ai României -, fără a exista vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.
Totodată, înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie nu are nicio legătură cu modernizarea justiţiei din România, justiţie care se află într-o evoluţie pozitivă vizibilă, apreciată de rapoartele succesive ale Mecanismului de Cooperare şi de Verificare (MCV), ci reprezintă doar un „experiment judiciar” pregătit superficial, în lipsa oricăror studii şi programe şi fără o analiză amănunţită şi riguroasă. Acest lucru este în totală contradicţie cu angajamentele pe care şi le-a asumat România prin aderarea la Uniunea Europeană şi nu face decât să menţină pe termen nelimitat Mecanismul de Cooperare şi de Verificare (MCV).
Ultimul Raport din cadrul Mecanismului de Cooperare şi de Verificare (2017) a recomandat României: „în vederea îmbunătăţirii în continuare a transparenţei şi a predictibilităţii procesului legislativ, precum şi pentru a consolida garanţiile interne în materie de ireversibilitate, Guvernul şi Parlamentul ar trebui să asigure transparenţa totală şi să ţină seama în mod corespunzător de consultările cu autorităţile relevante şi cu părţile interesate în cadrul procesului decizional şi în activitatea legislativă legate de […] de legile justiţiei (referitoare la organizarea sistemului justiţiei) […]”. Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională a apreciat că, prin faptul că are calitatea de membru al Uniunii Europene, statului român îi revine obligaţia de aplica acest mecanism şi de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”.
Dezbaterea parlamentară desfăşurată cu privire la această propunere legislativă, şi implicit asupra înfiinţării Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, propunere legislativă prezentată de 10 deputaţi şi senatori, a ignorat punctul de vedere covârşitor majoritar al magistraturii şi avizele consecutive negative emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Or, Comisia Europeană a reţinut că ignorarea avizelor Consiliului Superior al Magistraturii şi a poziţiei ferme a corpului magistraţilor ridică întrebări cu privire la necesitatea reexaminării de către Comisie a tuturor progreselor înregistrate în legătură cu independenţa sistemului judiciar.
Aşa fiind, în condiţiile în care se elimină din competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie – unitate de parchet specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie – atât infracţiunile de corupţie comise de magistraţi, cât şi infracţiunile de corupţie comise de alte persoane doar pentru că acestea sunt cercetate alături de magistraţi, rolul D.N.A. în combaterea corupţiei este limitat, fiind încălcate astfel recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele MCV şi, pe cale de consecinţă, se aduce atingere prevederilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
Distinct de cele deja menţionate semnalăm faptul că, sub aspectul procedurii de elaborare şi adoptare, legea examinată se abate inclusiv de la normele imperative ale Constituţiei – art. 74 alin. (4) potrivit căruia „Deputaţii, senatorii (…) pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi” – şi ale Legii nr. 24/2000 referitoare la instrumentele de prezentare şi motivare a propunerilor legislative, având în vedere că expunerea de motive, ce a însoţit legea în forma sa iniţială, nu mai corespunde conţinutului legii adoptate de Parlament, datorită numărului extrem de mare de amendamente adus pe parcursul procesului legislativ.
În acest sens, relevantă este Decizia nr. 710/2009¹ prin care Curtea, pronunţând o soluţie de admitere în cadrul controlului anterior promulgării, a statuat următoarele:
„III. În continuare, Curtea nu poate să nu observe, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, aşa cum statuează art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, că în procesul de legiferare în cauză au existat unele deficienţe care au tangenţă cu unele prevederi ale Constituţiei şi care ar fi putut fi evitate printr-o atenţie sporită în examinarea proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor permanente, cât şi în cadrul plenului Camerei Deputaţilor. (…)
Este de observat, aşadar, că avizul dat de Consiliul Legislativ se referea la propunerea legislativă privind unele măsuri pentru organizarea administraţiei publice şi că proiectul de lege adoptat de Senat a căpătat o formă deosebită de cea avizată iniţial de Consiliu. În această situaţie era de apreciat dacă nu ar fi fost cazul ca pentru amendamentele formulate în cadrul comisiei să se fi solicitat punctul de vedere al Consiliului Legislativ, având suportul constituţional în art. 79 alin. (1) din Legea fundamentală şi cel regulamentar în art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

În ceea ce priveşte cuprinsul expunerii de motive – instrumentul de prezentare şi motivare avem în vedere prevederile art. 74 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora «Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi», ale art. 29-31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (referitoare la motivarea proiectelor de acte normative, sub aspectul instrumentelor de prezentare şi motivare, precum şi al cuprinsului şi redactării motivării) şi, desigur, ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, conform cărora «În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie».

Analizând expunerea de motive ce însoţeşte propunerea legislativă, Curtea constată că aceasta este extrem de sumară, cuprinzând numai câteva menţiuni generice. În expunerea de motive nu se regăseşte motivarea asupra niciuneia dintre soluţiile preconizate, ceea ce este contrar prevederilor constituţionale şi legale mai sus indicate.

În final, Curtea observă că legea examinată, prin modul deficitar de redactare, nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, aşa cum prevede Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Din acest punct de vedere dispoziţiile art. III sunt elocvente. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, că «o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita» (cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar «cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă» (cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).”
Apreciem că o astfel de abordare activă şi responsabilă a Curţii Constituţionale este impusă de rolul său constituţional de garant al supremaţiei Legii fundamentale.

Pentru toate aceste motive considerăm că, în cauză, s-ar fi impus admiterea de către instanţa de contencios constituţional a obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi sub aspectele relevate anterior, deoarece:

– prin modalitatea de adoptare a Legii deduse controlului de constituţionalitate au fost încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 64 şi art. 65 referitoare la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului, precum şi cele ale art. 74 alin. (4) privind prezentarea propunerilor legislative de către senatori şi deputaţi numai în forma cerută pentru proiectele de legi;

– prin înfiinţarea – în baza art. I pct. 45 din legea supusă controlului de constituţionalitate – în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie având o competenţă materială după calitatea persoanei (judecător sau procuror, inclusiv judecător sau procuror militar şi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii), au fost încălcate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii în faţa legii şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) referitoare la angajamentele pe care România şi le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană.

Judecător,

Livia Doina Stanciu

Note de subsol:

1:Referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009.