Decizia ICCJ nr. 77/2017. Hotărâre prealabilă. Aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă privind încuviinţarea executării silite

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 9 decembrie 2016, în Dosarul nr. 13.765/299/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la „aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă – în forma în vigoare înaintea modificării acestora prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 17/2017 – privitoare la încheierea de încuviinţare a executării silite dată de executorul judecătoresc după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, înainte de publicarea acestei decizii, chestiune invocată în termen ca motiv de nulitate printr-o contestaţie la executare înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti după publicarea Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015.”

II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

2. La cererea creditorului a fost declanşată împotriva debitoarei executarea silită ce face obiectul dosarului de executare, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 9.549 din 9 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 45.246/3/2014, încheierea de încuviinţare a executării silite fiind emisă la data de 11 ianuarie 2016 de către organul de executare, în condiţiile art. 666 din Codul de procedură civilă.

3. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 22 martie 2016, cu nr. 13.765/299/2016, contestatoarea debitoare a formulat, în contradictoriu cu intimatul creditor, contestaţie la executare solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în principal, anularea întregii executări silite şi a tuturor actelor de executare şi restabilirea situaţiei anterioare prin întoarcerea executării în totalitate, respectiv pentru suma de 25.325,16 lei executată pentru perioada 1 ianuarie 2008-30 noiembrie 2015, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016.

4. În motivarea cererii, cu privire la nelegalitatea executării silite, contestatoarea a invocat decizia pronunţată de Curtea Constituţională la data de 17 decembrie 2015, arătând că încuviinţarea executării silite s-a făcut de către organul de executare şi nu de către instanţă, motiv pentru care întreaga executare silită este lovită de nulitate. Mai mult decât atât, contestatoarea a învederat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009 prin care s-a constatat deja neconstituţionalitatea încuviinţării executării silite date de către executorul judecătoresc este publicată şi, deci, general obligatorie.

5. Prin întâmpinarea formulată, intimatul a învederat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015 nu era publicată în Monitorul Oficial al României la data întocmirii actelor de executare şi nu îşi produce efectele în prezenta cauză.

6. De asemenea, intimatul a precizat faptul că executarea silită a fost începută înaintea publicării acestei decizii (în speţă, 3 februarie 2016). Mai mult decât atât, Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009 se referă la încuviinţarea executării silite prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură civilă de la 1865, astfel încât această decizie nu-şi produce efectele în cauză.

7. Prin Sentinţa civilă nr. 10.179 din 6 iunie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis contestaţia la executare, a dispus anularea tuturor actelor de executare silită şi întoarcerea executării silite, în sensul obligării intimatului la plata către contestatoare a sumei de 25.325,16 lei; a obligat intimatul la plata către contestatoare a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

8. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că, aşa cum prevede art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă (forma în vigoare la momentul formulării cererii de executare silită -11 ianuarie 2016), executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor.

9. Instanţa de fond a constatat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 84 din 4 februarie 2016, dispoziţiile art. 666 din Codul de procedură civilă au fost declarate neconstituţionale. Conform art. 24 din Codul de procedură civilădispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, în timp ce art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabileşte că procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor din momentul publicării în Monitorul Oficial al României.

10. Cu toate acestea, în considerentele Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta decizie, Curtea constată că, pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată.”

11. În raport cu aceste considerente, pentru a înlătura inechităţile care pot apărea, instanţa a apreciat că decizia anterior menţionată trebuie aplicată şi contestaţiilor la executare introduse după data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, cum este cazul în speţa de faţă, fiind în mod evident inutil ca instanţa constituţională să precizeze expres acest lucru.

12. În acest sens, având în vedere că încheierea de încuviinţare a executării silite a fost comunicată contestatoarei la data de 4 martie 2016, instanţa a constatat că acesteia îi era imposibil să formuleze contestaţia la executare anterior datei publicării deciziei – 4 februarie 2016.

13. Prin urmare, instanţa a reţinut că trebuie să dea eficienţă considerentelor deciziei anterior menţionate şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a încheierii de încuviinţare a executării silite pe motiv că nu a fost dată de către o instanţă judecătorească.

14. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimatul, arătând, în esenţă, faptul că, la data întocmirii actelor de executare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015 nu era publicată în Monitorul Oficial al României, astfel că nu îşi poate produce efectele în ceea ce priveşte executarea începută în dosarul de executare.

15. Apelantul a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a considerat că în speţă este aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, atât timp cât dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 17/2017 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016), sunt foarte clare și arată că decizia nu se aplică procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării deciziei, aşa cum este şi situaţia sa.

16. Apelantul a susţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările ulterioare (Legea nr. 47/1992), coroborate cu art. 147 alin. (4) din Constituţia României, decizia Curţii Constituţionale nu poate avea niciun efect asupra executărilor silite aflate în curs şi pentru care s-a depus cererea de încuviinţare a executării la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, întrucât aceasta produce efecte numai pentru viitor.

III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

17. Prin Încheierea de sesizare din 9 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13.765/299/2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere următoarele aspecte:

18. Tribunalul este legal învestit cu soluţionarea unui apel aflat în curs de judecată şi urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

19. Răspunsul la întrebarea adresată de instanţă este necesar în vederea soluţionării pe fond a cauzei, întrucât interpretarea modului de aplicare în timp a dispoziţiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă (forma în vigoare anterior modificării acestora prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016), raportat la situaţia de fapt expusă, constituie problema fundamentală pusă în discuţia instanţei de apel.

20. Chestiunea în cauză are caracter de noutate, în sensul că nu s-a identificat o jurisprudenţă constantă şi unitară asupra problemei în discuţie. De asemenea, întrebarea priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, prin prisma modalităţii de aplicare în timp a unei dispoziţii legale constatate ca fiind neconstituţionale, are ca obiect o problemă de drept reală, iar nu aparentă, priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a dispoziţiei legale şi a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei legale respective.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

21. Apelantul-intimat este cel care a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept, susţinând că este necesară lămurirea aspectului aplicării în timp a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 895/2015, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate.

22. Intimata-contestatoare a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât însăşi Decizia Curţii Constituţionale nr. 895/2015 lămureşte aspectul referitor la aplicabilitatea acesteia în privinţa executărilor silite deja începute.

23. După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi.

V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

24. Completul de judecată al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a arătat că principalul element care stă la baza sesizării este reprezentat de divergenţa de opinii a instanţelor judecătoreşti asupra interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare înaintea modificării acestora prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016, prin prisma considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015.

25. Totodată, tribunalul a constatat că astfel de litigii se înregistrează în continuare pe rolul instanţelor, având în vedere că sunt numeroase situaţiile în care executarea silită se desfăşoară în baza încheierii de încuviinţare date de executorul judecătoresc anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015 în Monitorul Oficial al României, iar nelegalitatea acestor executări silite este invocată pe calea contestaţiilor la executare înregistrate pe rolul instanţelor după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, contestaţii formulate în termenul legal, prin raportare la momentul comunicării către contestator a actelor de executare sau prin raportare la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de executarea silită.

26. În ceea ce priveşte opinia instanţei de trimitere, completul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a arătat că nu are conturată opţiunea cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată, luând în calcul aplicarea oricăreia dintre cele două opinii incidente.

27. Astfel, una dintre opţiuni este opinia reflectată majoritar în soluţiile pronunţate în primă instanţă, în sensul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015 trebuie aplicată nu numai contestaţiilor la executare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, ci şi contestaţiilor la executare introduse după momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, formulate în termen legal, prin raportare la data comunicării către contestator a încheierii de încuviinţare a executării silite, încheiere pronunţată anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României.

28. În această interpretare se dă eficienţă principiului constituţional al obligativităţii pentru viitor a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, în sensul că instanţele de judecată sesizate cu soluţionarea contestaţiilor la executare, ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, prin care se invocă, în termen, nelegalitatea executării silite declanşate în baza încheierii de încuviinţare a executării date de executorul judecătoresc anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015 în Monitorul Oficial al României, trebuie să dea eficienţă efectelor acestei decizii şi să constate nulitatea absolută a încheierii de încuviinţare a executării silite, pe motiv că aceasta nu a fost pronunţată de o instanţă judecătorească.

29. Potrivit celei de-a doua opinii, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015 trebuie interpretate în sensul că regula o constituie inaplicabilitatea deciziei în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, iar excepţia de la regula menţionată este de strictă interpretare, în sensul că singurele situaţii în care decizia se aplică procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale este aceea a contestaţiilor la executare formulate împotriva respectivelor încheieri de încuviinţare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării deciziei, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la această dată.

30. În concluzie, în viziunea completului de judecată al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, tocmai existenţa acestor două opinii conturate în practica judiciară asupra acestei probleme, cu argumente apreciate drept importante în ambele variante, justifică sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

31. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărârile judecătoreşti identificate şi care prezintă relevanţă, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, rezultând faptul că nu s-a cristalizat o practică judiciară unitară cu privire la chestiunea de drept în discuţie.

32. Astfel, într-o orientare jurisprudenţială s-a dat o interpretare restrictivă efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, în sensul că încheierea de încuviinţare a executării silite ar putea fi anulată în cadrul contestaţiei la executare, indiferent de data sesizării instanţei, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulative: împotriva executării s-a formulat contestaţie la executare, iar obiectul acesteia îl formează (şi) anularea încheierii de încuviinţare a executării; contestaţia la executare să fie formulată în termen şi să fie admisibilă în raport cu dispoziţiile art. 713 alin. (3) din Codul de procedură civilă; temeiul juridic al cererii de anulare a încheierii de încuviinţare a executării să îl constituie caracterul neconstituţional al dispoziţiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă; excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare, prin încheiere.

S-a apreciat că, din moment ce, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, aceasta îşi produce efectele inclusiv în cazul contestaţiilor la executare aflate pe rolul instanţei la data publicării deciziei, respectiv 4 februarie 2016, cu atât mai mult ea îşi produce efectele în cazul contestaţiilor introduse, în termenul legal, ulterior pronunţării deciziei, cu respectarea şi a celorlalte condiţii expuse anterior.

33. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 nu este limitată la cauzele menţionate în paragraful 28 al deciziei, ci şi contestaţiilor la executare formulate ulterior pronunţării deciziei şi până la publicarea acesteia.

34. O altă orientare a practicii judiciare a fost în sensul că aceste încheieri de încuviinţare a executării silite pronunţate de executorul judecătoresc în baza art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015, dar înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României îşi vor produce efectele în continuare, având în vedere că deciziile Curţii Constituţionale sunt general valabile şi produc efecte doar pentru viitor din momentul publicării acestora în Monitorul Oficial al României.

35. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.400/C/2305/III-5/2017 din 21 iunie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

36. Prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă şi a constatat că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale. Curtea a statuat că nu este de competenţa executorului judecătoresc să dispună el însuşi executarea titlului executoriu, acesta putând efectua numai acte de executare în cadrul procedurii declanşate de către o instanţă judecătorească. În acelaşi timp, Curtea a subliniat că intervenţia instanţei judecătoreşti nu se poate realiza ex post, pe calea soluţionării unei eventuale contestaţii la executare, conform art. 712 din Codul de procedură civilă, întrucât hotărârea acesteia nu poate nici înlătura şi nici acoperi viciul de neconstituţionalitate al actului care a declanşat executarea silită ca fază a procesului civil, respectiv caracterul său extrajudiciar. Curtea a reţinut, totodată, că executorul judecătoresc, deşi îndeplineşte un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuţional care s-a născut între creditor şi debitor, fiind, practic, un agent al acestuia; de altfel, onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în sarcina debitorului, este avansat de creditor.

37. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei. Mai mult, acesta nu dispune de imperium – atribut care caracterizează numai judecătorul – pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanşarea executării silite, respectiv încheierea de încuviinţare a executării silite, şi nu beneficiază de atributele de imparţialitate şi de independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti.

38. În consecinţă, prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 666 din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016, încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţie, prin prisma faptului că începerea/declanşarea procedurii executării silite este sustrasă controlului judecătoresc, astfel că nu sunt respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil, sub aspectul imparţialităţii şi independenţei autorităţii, înfăptuirea justiţiei fiind „delegată” executorului judecătoresc, precum şi cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât legiuitorul nu a respectat Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 373¹ din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 459/2006, care reglementau o soluţie legislativă similară, ignorând exigenţele constituţionale stabilite prin aceasta. De asemenea, Curtea a constatat că soluţia legislativă contravine şi dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, prin prisma exercitării de către executorii judecătoreşti a unei activităţi specifice instanţelor judecătoreşti.

39. În cuprinsul deciziei, la paragraful 28, s-a reţinut, cât priveşte efectele pe care urmează a le produce această decizie, că, pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată. De asemenea, odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale, legiuitorul, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, are obligaţia de a pune de acord întreaga procedură de încuviinţare a executării silite cu dispoziţiile Constituţiei constatate a fi încălcate, aşadar, implicit, cu decizia Curţii Constituţionale, ale cărei considerente şi dispozitiv sunt general obligatorii şi să procedeze, în consecinţă, la respectarea exigenţelor constituţionale. Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a acestei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, devenind, astfel, competente să încuviinţeze executarea silită. S-a arătat că, din ziua publicării acestei decizii, competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează.

40. Ulterior, prin Decizia nr. 265 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 22 iulie 2016, şi Decizia nr. 478 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 15 septembrie 2016, Curtea Constituţională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 666 din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016, ridicată anterior pronunţării şi publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei de admitere mai sus citate, arătând că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

41. Cu această ocazie, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, a statuat cu privire la efectele pe care această decizie le produce în privinţa instanţelor de judecată şi a legiuitorului. Totodată, Curtea a observat că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015, textul de lege criticat a fost pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei a căror nesocotire a fost constatată prin decizia de admitere mai sus citată. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 4 februarie 2016, s-a stabilit că executorul judecătoresc înregistrează cererea de executare, dar va solicita încuviinţarea acesteia de către instanţa judecătorească de executare.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

42. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

43. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015 se produc şi asupra încheierilor de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc anterior publicării acestei decizii, dacă motivul de nulitate decurgând din necompetenţa executorului judecătoresc a fost invocat în cadrul contestaţiei la executare formulate în termen, după publicarea deciziei instanţei constituţionale în Monitorul Oficial al României.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

44. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

45. Prealabil analizei în fond a chestiunii de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

46. Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

47. Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

– chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

– chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

48. Din examinarea cauzei deduse judecăţii se constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate enunţate anterior, întrucât solicitarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile a fost formulată într-o cauză aflată în curs de judecată, respectiv Dosarul nr. 13.765/299/2016 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, iar completul care a formulat sesizarea a fost învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform dispoziţiilor art. 718 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

49. Problema de drept supusă dezlegării, vizând interpretarea unei norme legale care a primit rezolvări jurisprudenţiale diferite, este necesară pentru soluţionarea fondului cauzei pendinte, ce vizează legalitatea încheierii de încuviinţare a executării silite emise de către organul de executare, în condiţiile art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, dar anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, chestiune invocată în termen legal în cadrul unei contestaţii la executare înregistrate pe rolul instanţei judecătoreşti după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015.

50. Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este una veritabilă, fiind evidenţiate dificultăţile de interpretare a normei apărute în practică, după pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă, decizie care cuprinde, în considerentele sale, un paragraf (28) cu privire la modul în care îşi va produce efectele asupra proceselor în curs.

51. Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate a caracterului de noutate al problemei de drept, în considerarea faptului că dificultăţile de interpretare a normei de drept supuse dezbaterii au apărut după declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 4 februarie 2016, iar asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, cu valoare de principiu.

52. Drept urmare, se constată că sesizarea este admisibilă cu privire la chestiunea de drept formulată, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

53. Chestiunea de drept supusă analizei, referitoare la aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a fost determinată de soluţionarea, prin admitere, a unei excepţii de neconstituţionalitate privitoare la acest text de lege şi, mai ales, de modalitatea în care Curtea Constituţională a înţeles să insereze, în conţinutul considerentelor deciziei adoptate, aspecte legate de aplicarea efectelor acesteia de către instanţele de drept comun.

54. Astfel, depăşind limitele competenţei sale date de dispoziţiile art. 146 din Constituţia României şi ale art. 2 din Legea nr. 47/1992 care vizează, sub aspectele care se repercutează asupra activităţii instanţelor de judecată, verificarea conformităţii unor norme din legi, ordonanţe, tratate, acorduri internaţionale cu legea fundamentală, organul de jurisdicţie constituţională nu a efectuat doar verificări referitoare la conformitatea normei criticate cu legea fundamentală, ci a arătat cum trebuie să se aplice această decizie, făcând distincţie între proceduri de executare silită încuviinţate până la data publicării deciziei şi contestaţii la executare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării deciziei, precum şi cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării deciziei (paragraful 28 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 895 din 17 decembrie 2015).

55. Asemenea considerente au fost generatoare de interpretări neunitare în jurisprudenţă pornindu-se, pe de o parte, de la lipsa caracterului obligatoriu al acestora, iar pe de altă parte, de la contrarietatea lor intrinsecă.

56. În acest sens, s-a apreciat că nu au valoare obligatorie şi nu se pot impune instanţelor de drept comun dezlegările date de instanţa constituţională în legătură cu efectele în timp ale deciziei, avându-se în vedere tocmai natura acestor considerente.

57. Într-adevăr, este de principiu că ceea ce se impune în mod obligatoriu, întrucât fac corp comun cu dispozitivul unei hotărâri, explicând şi justificând soluţia, sunt aşa-numitele considerente necesare¹, în absenţa cărora soluţia ar fi arbitrară, pentru că i-ar lipsi justificarea şi temeiul.

58. Nu se înscriu în sfera unor astfel de considerente acelea prin care instanţa constituţională, îndepărtându-se de la atribuţiile şi competenţele sale, indică în ce modalitate trebuie făcută aplicarea în timp a efectelor deciziilor sale de către instanţele de judecată în litigii concrete deduse judecăţii. Aceasta întrucât, aplicarea în timp a unei norme (căreia îi este asimilabilă, după data publicării, şi decizia Curţii Constituţionale, prin valoarea obligatorie şi de opozabilitate erga omnes pe care o are) intră în sfera de jurisdicţie ordinară, cea care dă dezlegare raporturilor litigioase concrete deduse judecăţii.

59. În ce priveşte Curtea Constituţională, competenţa ei în legătură cu activitatea instanţelor de judecată este una excepţională şi, ca atare, de strictă interpretare, limitându-se la verificarea compatibilităţii dintre un text de lege sau dintr-o ordonanţă a Guvernului şi Constituţia României, ca urmare a excepţiilor invocate în faţa instanţelor, din oficiu, de către părţi sau direct de către Avocatul Poporului, conform art. 146 lit. d) din Constituţia României. De asemenea, potrivit art. 2 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, pronunţându-se numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

60. Ca atare, în absenţa unei dispoziţii legale care să recunoască şi să confere dreptul Curţii Constituţionale de a statua şi asupra modalităţii în care, în continuare, după declararea neconstituţionalităţii unei norme, instanţele trebuie să procedeze la păstrarea, înlăturarea, aplicarea în timp a textelor declarate neconstituţionale, o asemenea atribuţiune intră în competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, în virtutea plenitudinii lor jurisdicţionale. Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale”, nu pot avea semnificaţia depăşirii atribuţiilor recunoscute prin lege şi Constituţie, în aşa fel încât, prin considerente, instanţa constituţională să statueze asupra unor aspecte care nu sunt în căderea sa. Sensul dispoziţiei legale menţionate nu poate fi decât acela că, în ceea ce priveşte dreptul de a se pronunţa asupra excepţiei sau obiecţiei de neconstituţionalitate, nu există un organism superior care să cenzureze competenţa asupra acestor aspecte.

61. În speţă, sub pretextul că asigură aplicarea deciziei privind neconstituţionalitatea unei norme, Curtea Constituţională intră, în realitate, în sfera de atribuţie a instanţelor judecătoreşti atunci când statuează în ce fel trebuie făcută aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituţia României în diferite cauze concrete.

62. Pe acest aspect, în doctrină s-a arătat, în privinţa considerentelor din paragraful 28 al deciziei analizate, că ele nu explicitează şi nu sprijină problema compatibilităţii textelor incriminate cu normele şi principiile Constituţiei României. Ele trec în câmpul de competenţă rezervat instanţelor judecătoreşti, singurele în măsură să aprecieze asupra efectelor pe care o decizie de neconstituţionalitate le produce în legătură cu cauzele în curs sau asupra modului în care efectele produse de textele constatate neconstituţionale sunt păstrate sau înlăturate.

63. În acelaşi sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat (a se vedea Decizia nr. 34 din 15 mai 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017), sub aspectul obligativităţii considerentelor deciziei Curţii Constituţionale asupra dezlegărilor pe care urma să le dea instanţa supremă, că „interpretarea şi aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar unificarea jurisprudenţei este atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie” (paragraful 82) şi că „verificarea pe care Curtea Constituţională a făcut-o (…) asupra conformităţii art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu unele prevederi ale Constituţiei nu priveşte propriu-zis modul de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai înţelesul său contrar Constituţiei, întrucât art. 146 lit. d) din Constituţie stabileşte în competenţa Curţii Constituţionale numai atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Altfel spus, Curtea Constituţională are competenţa exclusivă să verifice dacă excepţiile de neconstituţionalitate privitoare la legi şi ordonanţe, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, sunt întemeiate sau nu” (paragraful 83). S-a reţinut, totodată, că „Potrivit art. 517 alin. (4), art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilăşi art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, deciziile Curţii Constituţionale şi cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia unificării jurisprudenţei, pe calea pronunţării unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, sunt acte jurisdicţionale cu forţă obligatorie, atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează şi explică soluţia adoptată în limitele atribuţiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale” (paragraful 85).

64. În acelaşi timp, cât priveşte modalitatea de redactare a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015, contradictorie şi confuză, a fost ea însăşi generatoare de aprecieri diferite din partea instanţelor.

65. Sub acest aspect s-a constatat că, pe de o parte, Curtea Constituţională face referire la prezumţia de constituţionalitate care însoţeşte un act normativ pe perioada de activitate a acestuia², astfel încât „decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale”, iar „din ziua publicării prezentei decizii, competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează” (paragraful 28), iar, pe de altă parte, s-a reţinut că decizia se va aplica „în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată” (acelaşi paragraf 28).

66. Or, aplicându-se decizia Curţii Constituţionale în cadrul unor contestaţii la executare aflate în curs de judecată privind încuviinţări de executare silită date anterior (publicării deciziei) de către executorul judecătoresc, înseamnă implicit o aplicare retroactivă³, câtă vreme se admite o cenzură a actului (încheierii) începător de executare valabil întocmit, în raport cu norma atributivă de competenţă de la acea dată.

67. În acest sens, în doctrină s-a observat că afirmaţia conform căreia decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, unită cu cea conform căreia din ziua publicării deciziei competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează, prin raportare la natura normei în discuţie – normă atributivă de competenţă -, conduce, în mod firesc, la concluzia conform căreia, în raport cu legea aplicabilă la data emiterii sale, încheierea de începere a executării silite dată de executorul judecătoresc este legală, deoarece aceasta s-a încadrat în limitele de competenţă prevăzute de legea de la acel moment.

68. Astfel se contrazice, în mod evident, cealaltă ipoteză avansată în considerentele aceleiaşi decizii, a posibilităţii cenzurării încheierilor executorului judecătoresc, întocmite anterior deciziei, în cadrul contestaţiilor la executare aflate pe rol, la data publicării deciziei.

69. În aplicarea unor asemenea considerente neclare, contradictorii, instanţele de judecată au apreciat, în principal, pentru a nu înfrânge principiul neretroactivităţii, că se impune o interpretare restrictivă a acestora, în măsură să contureze deopotrivă o egalitate de tratament tuturor celor care au contestat executarea silită (respectiv, legalitatea încheierii de încuviinţare date de executorul judecătoresc), precum şi o compatibilitate cu principiul producerii efectelor unor asemenea decizii ale instanţei constituţionale pentru viitor, în acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

70. De aceea, pentru a fi vorba despre o facta pendentia, susceptibilă să atragă incidenţa deciziei Curţii Constituţionale⁴, s-a apreciat, în principal, că respectivele contestaţii la executare trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: să fie vorba despre o contestaţie la executare care să aibă ca obiect şi nulitatea încheierii de încuviinţare a executării; temeiul cererii de anulare a încheierii de încuviinţare a executării silite îl constituie necompetenţa de atribuţiune a executorului judecătoresc de a încuviinţa executarea silită; contestaţia la executare să fie formulată în termenul prevăzut de lege şi să fie admisibilă conform art. 713 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Numai în felul acesta s-ar putea considera că exista o dezbatere judiciară (şi deci, un litigiu în curs, o facta pendentia) privind competenţa executorului judecătoresc de a întocmi astfel de încheieri.

71. A rezultat, din jurisprudenţa anexată, că, preocupate să dea interpretări care să compatibilizeze nişte considerente neclare cu principiul neretroactivităţii, instanţele de judecată au lăsat, în acelaşi timp, în afara sferei de aplicare a efectelor deciziei acele contestaţii la executare care au fost formulate ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României (sub motiv că la ele nu se face niciun fel de referire în conţinutul respectivelor considerente).

72. Or, acceptând, din raţiuni mai degrabă de echitate decât de compatibilitate cu norma care guvernează efectele pentru viitor ale statuărilor jurisdicţiei constituţionale, că dezlegările acesteia se impun şi în privinţa contestaţiilor la executare aflate pe rolul instanţelor ce vizează încheieri ale executorului pronunţate anterior (publicării deciziei), a fortiori se justifică aplicarea acestor efecte şi în privinţa contestaţiilor la executare introduse ulterior publicării deciziei (deci la un moment când norma era declarată neconstituţională cu efect erga omnes).

73. Astfel, este de principiu că argumentul de interpretare logică a fortiori presupune aplicarea unei norme juridice la un caz neprevăzut de textul legal, pentru că raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat.

74. Cu referire la chestiunea de dezlegat în speţă se constată că, dacă instanţele au găsit justificat să recunoască efecte deciziei de neconstituţionalitate în privinţa unor contestaţii la executare în curs, în cadrul cărora doar se contestase competenţa executorului judecătoresc de a emite încheieri de încuviinţare, cu atât mai mult (a fortiori) se impune producerea acestor efecte în situaţiile în care această contestare se face la un moment când norma este declarată neconstituţională (şi deci, prezumţia de validitate a textului şi cea de valabilitate a încheierii executorului nu mai subzistau).

75. Faptul că partea nu a formulat contestaţie la executare anterior (pentru a fi contestaţie pe rol în sensul considerentelor deciziei) nu-i poate fi imputabil, câtă vreme termenul de contestare curge de la comunicarea încheierii, iar, pe de altă parte, o nouă sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ar fi fost inadmisibilă având în vedere statuarea deja existentă [art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].