DCC 671/2017. Constituţionalitatea unei sintagme din cuprinsul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Anca Marina Hanganu, Dan-Paul Sădeanu, Constanţa Sădeanu, Mihail Sădeanu, Marius Salvator Bratu şi Rodica Emilia Popa în Dosarul nr. 15.975/212/2015 al Judecătoriei Constanţa şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.083D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 octombrie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul prevederilor art. 57, art. 58 alin. (3) şi art. 76 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 17 octombrie 2017 şi a dispus efectuarea unei adrese către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în vederea obţinerii de informaţii suplimentare. La data de 27 octombrie 2017, în temeiul prevederilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 24 octombrie 2017, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

3. Prin Decizia civilă nr. 600 din 20 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 15.975/212/2015, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Anca Marina Hanganu, Dan-Paul Sădeanu, Constanţa Sădeanu, Mihail Sădeanu, Marius Salvator Bratu şi Rodica Emilia Popa într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea cererii formulate în faţa Judecătoriei Constanţa pentru aplicarea de penalităţi în sarcina Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa şi a Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa prin care Judecătoria Constanţa a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra unui teren şi de obţinere de despăgubiri băneşti potrivit prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi a obligat, totodată, entităţile menţionate la întocmirea documentaţiei în vederea acordării despăgubirilor, pe care să o înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Curtea Constituţională a fost sesizată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, care a soluţionat calea de atac împotriva încheierii prin care Judecătoria Constanţa, apreciind că textul de lege criticat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât atribuţia conferită de legiuitor Comisiei judeţene de fond funciar de a propune Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordarea de măsuri compensatorii numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură identificate la nivel local reprezintă recunoaşterea unul control administrativ şl, Implicit, cenzura asupra unei hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile ce impune în mod expres obligaţia autorităţii administrative de a întocmi documentaţia în vederea acordării despăgubirilor şi de a o înainta Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Se susţine că se încalcă şi dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul de proprietate privată, întrucât realizarea dreptului stabilit prin hotărârea judecătorească cunoaşte o întârziere sine die, acesta devenind iluzoriu ca urmare a faptului că, atât timp cât există cel puţin o suprafaţă de teren agricol afectat restituirii, dar nerestituit, comisia judeţeană de fond funciar nu poate propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de acordare de măsuri compensatorii. În acest sens arată că, aşa cum rezultă din Situaţia terenurilor agricole aflate în proprietatea publică şi privată a statului, suprafeţele de teren aflate la dispoziţia autorităţilor locale sunt suprafeţe foarte mici, multe dintre ele neproductive, sau drumuri, fapt ce face imposibilă restituirea şi, implicit, epuizarea acestora, persoanele îndreptăţite neacceptând aceste terenuri în echivalent, astfel că, în conformitate cu art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, Comisia judeţeană de fond funciar nu va propune Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor soluţionarea cererilor de restituire prin acordarea de măsuri compensatorii. Se susţine că se încalcă principiul egalităţii, întrucât condiţionarea privind înaintarea propunerilor de soluţionare a cererilor de restituire prin acordare de măsuri reparatorii, instituită prin art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, se aplică numai persoanelor îndreptăţite la restituirea terenurilor agricole, nu şi celor îndreptăţite la restituirea terenurilor forestiere sau intravilane. Mai arată că se încalcă şi principiul neretroactivităţii legii, prin aceea că se prevede posibilitatea invalidării/obstrucţionării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în sensul că se condiţionează executarea acesteia de îndeplinirea anumitor condiţii care nu erau în vigoare la data pronunţării şi rămânerii sale definitive şi irevocabile. Invocă, în sprijinul acestei afirmaţii, cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014.

5. Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă apreciază că sintagma „numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate ia nivel local” este constituţională în măsura în care nu se referă la actele comisiilor de fond funciar emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat definitiv/irevocabil asupra modalităţii de reparaţie prin despăgubiri băneşti. În acest sens arată că, în condiţiile în care prin hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă s-a stabilit ca măsurile reparatorii să fie acordate sub forma despăgubirilor băneşti, tranşându-se astfel raportul de drept dedus judecăţii, este lipsit de relevanţă faptul că, la un moment dat, ar putea fi identificate la nivel local suprafeţe de teren ce ar putea fi restituite în natură. De altfel, o astfel de situaţie nu poate conduce la acordarea de teren în natură, pentru că este contrar a ceea ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească şi ar fi echivalent cu neexecutarea acesteia, permiţând recunoaşterea unui control administrativ, ceea ce este inadmisibil.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

8. Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Prin Adresa nr. 1.335/G.B. din 13.10.2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.743 din 17 octombrie 2017, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a transmis răspunsul la solicitarea de informaţii suplimentare dispusă de Curte prin Încheierea din 5 octombrie 2017, precizând care este procedura urmată, în considerarea prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în situaţia existenţei unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă/ irevocabilă anterior, respectiv ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, prin care s-a instituit în sarcina Comisiilor judeţene de fond funciar/Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti obligaţia de a întocmi documentaţia necesară în vederea stabilirii valorii despăgubirilor cuvenite pentru terenuri care nu mai pot fi restituite în natură.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, Informaţiile şi documentele comunicate de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 21 alin. (4) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, care au următorul conţinut:

– Art. 21 alin. (4): „(4) Comisiile judeţene de fond funciar şi Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti pot propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local.”;

– Art. 41 alin. (5): „Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”.

13. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile, art. 16 privind principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 21 privind dreptul la un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil şi art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii acesteia au obţinut, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, Sentinţa civilă nr. 18.564 din 27 noiembrie 2012, prin care Judecătoria Constanţa a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor şi de obţinere de despăgubiri băneşti, potrivit prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, pentru un teren agricol în suprafaţă de 40 de hectare situat în comuna Palazu Mare, judeţul Constanţa, şi a obligat Comisia locală şi cea judeţeană de fond funciar la întocmirea documentaţiei în vederea acordării despăgubirilor, pe care să o înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această soluţie a fost pronunţată ca urmare a faptului că, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză întocmite în cauză, vechiul amplasament se suprapune în integralitate cu alte proprietăţi şi nu există terenuri libere la dispoziţia Comisiei locale a municipiului Constanţa pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 asupra cărora să se reconstituie dreptul de proprietate alternativ faţă de vechiul amplasament. Ca atare, instanţa a apreciat că singura modalitate de reconstituire a dreptului de proprietate o reprezintă acordarea de despăgubiri în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi a obligat Comisia judeţeană şi cea locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa la întocmirea documentaţiei în vederea acordării despăgubirilor, pe care să o înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa şi-a îndeplinit această obligaţie ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, motiv pentru care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, i-а returnat acesteia dosarul privind acordarea de despăgubiri băneşti, în vederea completării, potrivit Anexei nr. 11 la Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 29 iunie 2013, a tabelului nominal cuprinzând persoanele fizice şi juridice pentru care nu există disponibil de teren agricol sau forestier la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, respectiv al judeţului, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate solicitat prin cerere şi pentru care se propune acordarea de măsuri compensatorii.

15. În condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, care formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Comisiile judeţene de fond funciar şi Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti pot propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local, Curtea observă că se pune problema eficienţei şi a respectării forţei obligatorii a hotărârilor judecătoreşti prin care se recunoaşte reclamanţilor calitatea de persoană îndreptăţită şi de titulari ai dreptului de a obţine reconstituirea dreptului de proprietate prin acordarea de despăgubiri pentru terenurile agricole preluate în mod abuziv în perioada comunistă de statul român şi, în acelaşi timp, se stabileşte în sarcina comisiilor locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 obligaţia de a transmite dosarele conţinând propuneri de despăgubiri către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

16. Referitor la efectele hotărârilor judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, şi Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, că înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unul conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare – reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă/irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lip şi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei.

17. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003, Curtea a statuat că legiuitorul nu poate, printr-un act normativ, să modifice sau să desfiinţeze o hotărâre judecătorească, fără ca prin aceasta să încalce principiul separaţiei puterilor în stat.

18. De asemenea, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, Curtea a stabilit, cu valoare de principiu, că teza potrivit căreia o autoritate, alta decât o instanţă de judecată, poate să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie.

19. Şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a precizat, în mod constant, că dreptul la o instanţă, prevăzut de art. 6, protejează în egală măsură şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părţi. Prin urmare, punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea Hotărârea din 19 martie 1997 – Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunţată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, sau Hotărârea din 1 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Tăculescu şi alţii împotriva României, paragraful 31). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este responsabilitatea fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin (Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunţată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 66).

20. În considerarea celor arătate, Curtea observă, referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, că există în permanenţă premisele unei imposibilităţi de aducere la îndeplinire a celor dispuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei puterilor în stat. Aceasta, deoarece, prin aplicarea textului de lege criticat în cauză, dispoziţiile imperative ale unei hotărâri judecătoreşti pot fi ignorate pe motiv că nu au fost epuizate suprafeţele de teren agricol afectat restituirii, coroborat cu împrejurarea că, potrivit art. 12 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 165/2013, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia pot refuza terenul din rezerva comisiei locale de fond funciar sau din izlazul comunal, propus în vederea restituirii. Aşa cum arată şi autorii excepţiei, realizarea dreptului stabilit prin hotărârea judecătorească cunoaşte o întârziere pentru un interval de timp nedefinit, devenind iluzorie ca urmare a faptului că, atâta vreme cât există cel puţin o suprafaţă de teren agricol afectat restituirii, dar nerestituit, Comisia judeţeană de fond funciar nu va putea propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de acordare de măsuri compensatorii. Aşadar, prevederea de lege criticată blochează executarea hotărârilor judecătoreşti prin care comisiile locale de fond funciar au fost obligate să formuleze propuneri de acordare a despăgubirilor, condiţionând aducerea la îndeplinire a acestora de epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local. Or, acest moment este unul incert, depinzând de caracterul aleatoriu şi incontrolabil al opţiunii altor titulari ai dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, care pot să refuze terenurile de pe alte amplasamente propuse în vederea restituirii de către comisiile locale de fond funciar din rezerva proprie sau de pe izlazurile comunale.

21. Ca atare, Curtea reţine că prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 introduc o condiţionare a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Or, printr-o lege ulterioară rămânerii definitive/irevocabile a unei hotărâri judecătoreşti nu se poate introduce un obstacol în executarea acesteia, ci pot fi, eventual, instituite reguli procedurale referitoare la punerea sa în executare, dar care să nu prejudicieze forţa obligatorie a acesteia. Prin urmare, Curtea constată că îndeplinirea condiţiei cuprinse în textul de lege criticat, potrivit căreia comisiile judeţene de fond funciar şi Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti vor putea propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local, este constituţională în măsura în care nu se aplică în ipoteza existenţei unor hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile prin care instanţele au dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc.

22. În ceea ce priveşte prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, îşi menţin valabilitatea cele reţinute în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în sensul conformităţii acestora cu dispoziţiile Legii fundamentale. De exemplu, prin Decizia nr. 715 din 9 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 13 februarie 2015, paragraful 26, Curtea a reţinut că este firesc ca obligaţia emiterii titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 să fie executată în condiţiile noii legi, aceasta fiind tocmai expresia concretă a principiului tempus regit actum şi a principiului aplicării imediate a legii noi. Situaţia celor care au calitatea de beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care se stabileşte în sarcina autorităţii publice pârâte o obligaţie de a face, este net diferită de cea potrivit căreia printr-o sentinţă judecătorească a fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condiţiile Legii nr. 247/2005. Ultima ipoteză corespunde celei reglementate distinct de legiuitor, la art. 41 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 165/2013, legea nouă aplicându-se doar în ceea ce priveşte modalitatea de plată a sumelor de bani anterior stabilite.