În Monitorul Oficial nr. 578 din 19 iulie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 513 din 4 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi art. 349 alin. (1) din Codul penal.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 36.253/4/2014 (1.539/2016), Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi art. 349 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Gheorghe Dinu şi Cătălin Ionuţ Dinu într-o cauză penală aflată în stadiul procesual al apelului în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale sunt neconstituţionale, întrucât sintagma „dacă se creează un pericol iminent de îmbolnăvire profesională” şi sintagma „consecinţe deosebite” nu respectă standardul de claritate, precizie şi previzibilitate cerut de Constituţie. Astfel, legea nu a stabilit cu precizie şi claritate pericolul iminent pentru producerea unui accident de muncă şi nici nu a definit criteriul material pentru cuantificarea urmării imediate a neluării vreuneia din măsurile legale referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă de către o persoană care are această îndatorire.

5. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât legiuitorul a definit în art. 5 lit. l) din Legea nr. 319/2006 într-o modalitate sintetică înţelesul sintagmei „pericol grav şi iminent de accidentare”. În ce priveşte semnificaţia sintagmei „consecinţe deosebite” din cuprinsul art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, instanţa a precizat că existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

7. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit. Dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de incriminare, reglementând regimul juridic al faptei de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă şi sunt o opţiune de politică legislativă penală, nefiind de natură a afecta în vreun fel principiile constituţionale invocate. Din contră, textul contestat dă expresie acestor principii, prin incriminarea nerespectării anumitor dispoziţii legale cu rol de protecţie a vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor încadrate în muncă.

8. Prevederile legale criticate sancţionează „neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri”, în măsura în care prin aceasta se creează „un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională”. Se poate observa, aşadar, că termenii folosiţi au un înţeles univoc, permiţând oricărui destinatar al normei penale înţelegerea şi adaptarea conduitei la exigenţele legale.

9. Măsurile legale obligatorii pentru persoanele cu atribuţii în acest domeniu sunt clar detaliate. Astfel, Legea nr. 319/2006, care reprezintă cadrul general în materie, enumeră în mod clar obligaţiile angajatorilor (capitolul III al legii). De asemenea, fiecare sector de activitate care beneficiază de reglementări speciale privind protecţia muncii cuprinde prevederi detaliate ale obligaţiilor angajatorilor în acest sens.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006, şi art. 349 alin. (1) din Codul penal, care au următorul conţinut:

-Art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 319/2006:„(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a produs consecinţe deosebite, pedeapsa este închisoarea de la un an la 3 ani sau amendă.”;

– Art. 349 alin. (1) din Codul penal:„(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

13. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitor la organizarea statului pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi la cerinţa de calitate a legilor, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului,art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei şi art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi numai prin lege.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii excepţiei critică sintagma „dacă se creează un pericol iminent de îmbolnăvire profesională” şi sintagma „consecinţe deosebite”, cuprinse în conţinutul dispoziţiilor legale contestate, motivând că nu este respectat standardul de claritate, precizie şi previzibilitate cerut de Constituţie.

15. Curtea reţine că art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 a fost abrogat prin art. 183 din titlul II al Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, iar, în prezent, fapta de la art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 este incriminată în art. 349 alin. (1) din Codul penal. Având în vedere data săvârşirii infracţiunii, Curtea constată că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, judecătorul de drept comun este singurul în măsură să decidă care este legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză.

16. Prin urmare, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă şi se va pronunţa asupra acesteia aşa cum a fost reţinută de instanţa de judecată în dispozitivul încheierii de sesizare, respectiv atât asupra prevederilor art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cât şi a celor ale art. 349 alin. (1) din Codul penal.

17. În ce priveşte critica referitoare la standardul de claritate, precizie şi previzibilitate al prevederilor legale criticate, Curtea constată că acestea dispun cu privire la sancţionarea neluării vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, „dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională”, iar în situaţia în care fapta a produs „consecinţe deosebite” pedeapsa este mai mare.

18. Referitor la sintagma „dacă se creează un pericol iminent de îmbolnăvire profesională”, Curtea constată că din examinarea conţinutului constitutiv al infracţiunii criticate rezultă că latura obiectivă a acesteia cuprinde un element material, respectiv o inacţiune/omisiune care constă în neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri; cerinţa esenţială este crearea unui pericol iminent, urmarea imediată este producerea stării de pericol iminent, iar legătura de cauzalitate indică raportul dintre neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă şi rezultatul sau urmarea imediată reprezentată de crearea pericolului iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.

19. Pornind de la aceste observaţii asupra conţinutului infracţiunii, se constată că autorii critică, din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii legii, sintagma „dacă se creează un pericol iminent de îmbolnăvire profesională” cuprinsă atât în art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, cât şi în art. 349 alin. (1) din Codul penal, care a preluat soluţia legislativă anterioară. Se arată că reglementarea nu este suficient de clară pentru a oferi destinatarilor săi care este conduita prohibită ce intră în sfera ilicitului penal.

20. Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragrafele 39-42, Curtea a realizat o sinteză a jurisprudenţei sale în ceea ce priveşte acest principiu. Astfel, referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii procesual penale, instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod repetat, în jurisprudenţa sa, obligaţia legiuitorului de a edicta norme clare, precise și previzibile. Prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015(paragraful 23), s-a reţinut că standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri.

21. Prin aceeaşi Decizie nr. 51 din 16 februarie 2016 (paragraful 42), Curtea Constituţională a făcut referire şi la cerinţele de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii reflectate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin hotărârile din 5 Ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66) şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României(paragraful 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea „drept” folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de „lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii.

22. De asemenea, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, (paragrafele 24 şi 25) şi Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 (paragraful 23), Curtea a reţinut că, în ipoteza infracţiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii.

23. Aplicând considerentele reţinute la prezenta cauză, Curtea constată că sintagma criticată leagă intrinsec starea de pericol iminent de îmbolnăvirea profesională. În acest sens, dimpotrivă, legiuitorul a definit în art. 5 lit. h), r) şi l) din Legea nr. 319/2006 termenii de „boală profesională”, „boală legată de profesiune”, precum şi „pericol grav şi iminent de accidentare”. Aşa fiind, boala profesională presupune „afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă”, boala legată de profesiune este acea boală „cu determinare multifactorială, la care unii factori determinanţi sunt de natură profesională”, iar pericolul iminent de accidentare vizează „situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment”. Totodată, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 319/2016, aceste exigenţe se aplică „în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private”. De asemenea, în acord cu art. 51 lit. a) din aceeaşi lege, prin Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 30 octombrie 2006, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii și sănătăţii în muncă nr. 319/2006.

24. În plus, iminenţa pericolului vizează atributul unui pericol gata să se producă, să se întâmple şi care nu se poate amâna sau evita, semantica iminenţei pericolului circumstanţiat fiind notorie.

25. În concluzie, Curtea constată că textul de lege criticat este redactat în conformitate cu art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce”, precum şi cu cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

26. În sfârşit, Curtea constată că prin Decizia nr. 69 din 28 februarie 2017*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 319/2006 şi art. 349 din Codul penal.În acea cauză criticile autorului s-au fundamentat tot pe încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, însă neclaritatea evidenţiată se referea la lipsa unei individualizări concrete a „măsurilor legale” de securitate şi sănătate în muncă ce trebuie respectate pentru ca fapta să intre sub incidenţa ilicitului penal, respectiv reglementarea neclară a elementului material al infracţiunii, verbum regens.

27. Referitor la sintagma „consecinţe deosebite” criticată de autori în prezenta cauză, Curtea constată că aceasta era cuprinsă în art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, iar aceste dispoziţii nu se mai regăsesc în reglementarea din Codul penal care a preluat în art. 349 alin. (1) soluţia legislativă din legea specială, sens în care legiuitorul a renunţat la sancţionarea cu o pedeapsă mai mare a faptei atunci când s-au produs consecinţe deosebite.

28. Astfel, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006,„(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a produs consecinţe deosebite, pedeapsa este închisoarea de la un an la 3 ani sau amendă.” Autorii excepţiei critică aceste prevederi, deoarece sintagma „consecinţe deosebite” nu respectă standardul de claritate, precizie şi previzibilitate cerut de Constituţie. În acest sens, se arată că legea nu a definit criteriul material pentru cuantificarea urmării imediate a neluării vreuneia din măsurile legale referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă de către o persoană care are această îndatorire.

29. În privinţa incidenţei normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, deşi acestea nu au valoare constituţională, prin reglementarea lor legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum și conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012).

30. Din analiza textelor de lege deduse controlului de constituţionalitate, Curtea constată că acestea nu îndeplinesc cerinţele mai sus menţionate, nefiind norme clare, precise, previzibile, întrucât nu stabilesc în concret ce se poate înţelege prin „consecinţe deosebite” şi, prin urmare, contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor şi art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea incriminării. Sintagma menţionată lipseşte de previzibilitate norma de Incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii Incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale.

31. Destinatarii normei penale de incriminare trebuie să aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă și subiectivă, ale infracţiunii, astfel încât să poată să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 se realizează printr-o inacţiune/omisiune care constă în neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri; cerinţa esenţială este crearea unui pericol iminent, urmarea imediată este producerea stării de pericol iminent, iar legătura de cauzalitate indică raportul dintre neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă şi rezultatul sau urmarea imediată reprezentată de crearea pericolului iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.

32. Art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 instituie o formă agravată a infracţiunii prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol prin instituirea unei pedepse mai mari dacă s-au produs „consecinţe deosebite”. Ori de câte ori legiuitorul a reglementat forme agravate ale anumitor infracţiuni [a se vedea art. 192 alin. (3) din Codul penal – Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane,art. 196 alin. (4) din Codul penal – Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs faţă de două sau mai multe persoane,art. 218 alin. (4) din Codul penal – Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei,art. 221 alin. (2) din Codul penal – minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice,art. 260 alin. (2) din Codul penal – Dacă fapta a fost săvârşită de custode, etc.], înţelesul acestora era fie definit în mod expres, fie se putea distinge cu uşurinţă din raportarea lor la firesc. Cu toate acestea, legiuitorul nu a definit în cuprinsul art. 5 al legii ce se înţelege prin „consecinţe deosebite”. Or, având în vedere multitudinea posibilităţilor care pot intra în înţelesul sintagmei criticate, destinatarul normei penale nu are posibilitatea de a afla care este conduita prohibită reglementată în aşa fel încât să-şi adapteze conduita în mod corespunzător. În plus, împrejurarea că în art. 146 din Codul penal din 1969 şi în art. 183 din actualul Cod penal se explică înţelesul unor termeni sau expresii din legea penală nu este de natură a acoperi viciul de neconstituţionalitate, întrucât sintagma utilizată în Codul penal are în vedere „consecinţe deosebit de grave”, iar sintagma criticată are în vedere „consecinţe deosebite”. Identitatea parţială a denumirii celor două sintagme nu duce la concluzia existenţei unul raport de la parte la întreg. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dacă o noţiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestora în context se stabileşte prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devin obligatorii pentru actele normative din aceeaşi materie (a se vedea Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 16). În acelaşi sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragrafele 31 și 32, Curtea Constituţională a statuat că o noţiune legală poate avea un conţinut și înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească.

33. Totodată, înţelesul sintagmei „consecinţe deosebite” nu poate fi dedus nici pe cale de interpretare a legii. Dacă în art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 se ocrotesc relaţiile sociale privind securitatea şi sănătatea muncii, a căror nesocotire, prin neluarea măsurilor legale, este Incriminată dacă se creează un pericol grav şi iminent de producere a unul accident muncă sau de îmbolnăvire profesională, în art. 37 alin. (2) din aceeaşi lege se ocrotesc aceleaşi relaţii sociale, a căror nesocotire, prin neluarea măsurilor legale, este incriminată dacă s-au produs consecinţe deosebite. Or, prin punerea în antiteză a celor două urmări imediate nu se poate desprinde cu uşurinţă ce presupune o „consecinţă deosebită” faţă de „pericol grav şi iminent de producere a unui accident muncă sau de îmbolnăvire profesională”. Plecând de la aceste premise, Curtea constată că legiuitorul utilizează în reglementarea scopului de ocrotire a relaţiilor sociale privind securitatea şi sănătatea muncii o sintagmă, respectiv „consecinţe deosebite” despre care, pe lângă absenţa unei definiţii în chiar cuprinsul legii, nici doctrina şi nici jurisprudenţa în materie nu au dezvoltat noţiunii criticate un înţeles consacrat care să constituie un reper obiectiv în funcţie de care să poată fi apreciat conţinutul acestei (a se vedea Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, paragrafele 36 şi 37).

34. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta” (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că acesta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii” (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999).

35. În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

36. Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare. Noţiunea de „drept” utilizată în art. 7 paragraful 1, ce corespunde celei de „lege” din cuprinsul altor articole din Convenţie, înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară şi presupune cerinţe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate și previzibilitate. Aceste cerinţe calitative trebuie întrunite atât în ceea ce priveşte definiţia unei infracţiuni, cât şi cu privire la pedeapsa aplicabilă. Curtea de la Strasbourg consideră că este îndeplinită cerinţa ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanţe şi, dacă este cazul, în urma obţinerii unei asistenţe juridice adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa aplicabilă. În acest sens sunt, de exemplu, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militari-Pidhorni împotriva României,paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 şi 91.

37. În sfârşit, Curtea constată că autorii excepţiei, deşi au făcut trimitere în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate şi la dispoziţiile art. 1 alin. (4) referitor la organizarea statului pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, şi art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi numai prin lege, aceştia nu au arătat în ce constă contrarietatea reclamată. Aşa fiind, din această perspectivă, Curtea constată că nu au fost respectate exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia „Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate” şi, ca atare, nu se poate substitui autorilor excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, excepţie ridicată de Cătălin Ionuţ Dinu şi Gheorghe Dinu în Dosarul nr. 36.253/4/2014 (1.539/2016) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală şi constată că sintagma „consecinţe deosebite” din cuprinsul acestora este neconstituţională.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi art. 349 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2017.