Decizia ICCJ nr. 18/2017. Hotărâre prealabilă. Statutul funcţionarului bancar în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal

În Monitorul Oficial nr. 545 din 11 iulie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 30 mai 2017 prin care s-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept:

„Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.”

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 9 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 61.261/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept: „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.”

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 61.261/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală

Prin Rechizitoriul nr. 34/D/P/2010 din data de 15 decembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Structura Centrală, s-a dispus:

1. Trimiterea în judecată a inculpatului N.T. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal şi art. 41 alin. 2 din Codul penal, a inculpaţilor A.C., B.L., H.R.E. şi S.D.D.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la delapidare, prevăzută de art. 26 din Codul penal raportat la art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, precum şi a inculpatului N.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la delapidare, prevăzută de art. 26 din Codul penal raportat la art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal, fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 din Codul penal, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.

2. Punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor D.R.M. şi T.V. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare, prevăzută de art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, a inculpatului A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal, şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal şi a inculpatului H.C.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal raportat la art. 248¹ din Codul penal şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că în cursul anului 2001 inculpatul N.T., în calitate de preşedinte al B.R.S. – S.A., ajutat de inculpaţii A.C., în calitate de director al Sucursalei Municipiului Bucureşti a B.R.S. – S.A., B.L., în calitate de şef serviciu plasamente al S.C. A. – S.A., H.R.E., în calitate de preşedinte al S.C. A. – S.A., S.D.D.M., în calitate de director general al S.C. A. – S.A. şi N. C., în calitate de director general la S.C. S. – S.A., a folosit şi a traficat sume importante de bani aflate în patrimoniul B.R.S. – S.A., în interesul său ori pentru altul, operaţiuni concretizate în producerea de prejudicii materiale, aşa cum au fost expuse în rechizitoriu, faptă cu consecinţe deosebit de grave. Totodată, în calitate de preşedinte al B.R.S. – S.A., a desfiinţat depozitele colaterale ale S.C. A.A.R. – S.A., constituite în valută la B.R.S. – S.A., în sumă de 4 milioane USD, fără acordul titularului, şi a folosit aceste depozite în alte scopuri decât cele pentru care au fost constituite.

Inculpatul H.C.N., în calitate de director general al S.C. A. – S.A., şi-a îndeplinit, cu ştiinţă, în mod defectuos, atribuţiile de serviciu, cu ocazia încheierii unui contract de garanţie reală cu S.C. C. G. – S.R.L. Deva (Contractul nr. 16 din 1 februarie 2001), în baza căruia a avalizat, fără protest, în numele S.C. A. – S.A., un număr de 5 bilete la ordin, în valoare de 1 milion USD fiecare, fără a solicita şi primi acordul A.G.A.

Inculpatele D.R.M., în calitate de vicepreşedinte al B.R.S. – S.A. şi T.V., în calitate de director economic al B.R.S. – S.A., au folosit şi traficat suma de 165 miliarde lei către B.R.S. Sucursala Municipiului Bucureşti, iar de aici în contul S.C. G.N. – S.A. Bucureşti, în scopul obţinerii unui folos, fără ca operaţiunea să aibă la bază documente justificative şi de plată.

Inculpatul A.C., în calitate de administrator şi asociat unic în cadrul S.C. C.G.I. – S.R.L. (în prezent S.C. R. – S.R.L.) a indus şi a menţinut în eroare pe reprezentanţii B.R.S. – S.A., cu ocazia încheierii contractului de credit în valoare de circa 30 miliarde lei, prin prezentarea, în mod nereal, a situaţiei financiare a societăţii respective şi a scopului în care urma să fie folosit creditul care ulterior nu a mai fost restituit, având drept consecinţă executarea garanţiilor constituite de S.C. A.A.R. – S.A.

Totodată, în sarcina inculpaţilor N.T., A.C., B.L., H.R.E., S.D. D.M., N.C., H.C.N., D.R.M., T.V. şi A.C. s-a reţinut şi săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, faptă prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal din 1969, constând în aceea că aceştia au acţionat în baza unei rezoluţii infracţionale comune, într-o perioadă determinată şi într-un scop unic, acela de a săvârşi infracţiuni.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală care, prin Sentinţa penală nr. 764 din data de 11 mai 2015, pronunţată în Dosarul penal nr. 61.261/3/2010, a dispus, în ceea ce priveşte latura penală, în temeiul art. 386 din Codul de procedură penală cu aplicarea art. 5 din Codul penal, schimbarea încadrării juridice date faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, din infracţiunile de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969,complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută de art. 248 din Codul penal din 1969 raportat la art. 248¹ din Codul penal din 1969,înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969, şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal din 1969, în infracţiunile de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 295 din Codul penal cu referire la art. 309 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 din Codul penal, complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 din Codul penal cu referire la art. 309 din Codul penal, abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 309 din Codul penal, înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, constituire de grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (2) din Codul penal,ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Totodată, a dispus condamnarea inculpaţilor la diferite pedepse cu închisoarea pentru una sau mai multe dintre infracţiunile mai sus enumerate şi li s-au interzis, pe diferite perioade, raportat la individualizarea pedepsei cu închisoarea, atât ca pedeapsă complementară, cât şi accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), c) şi k) din Codul penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi administrator de drept/de fapt, de a fi asociat sau de a ocupa orice funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că cei zece inculpaţi trimişi în judecată prin Rechizitoriul nr. 34/D/P/2010 din 15 decembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală se fac vinovaţi de săvârşirea următoarelor fapte:

1. Inculpatul N.T., în calitate de preşedinte al B.R.S. – S.A. [funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal], în cursul anului 2001, a folosit şi a traficat sume importante de bani aflate în patrimoniul B.R.S. – S.A., în interesul său ori pentru altul, operaţiuni concretizate în producerea de prejudicii materiale; totodată, a desfiinţat depozitele colaterale ale S.C. A.A.R. – S.A. constituite în valută la B.R.S. – S.A., în valoare de 4 milioane USD, fără acordul titularului, şi a folosit aceste depozite în alte scopuri decât cele pentru care au fost constituite, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare în formă continuată prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal,art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal.

2. Inculpata A.C., în calitate de director al Sucursalei Municipiului Bucureşti a B.R.S. – S.A., în cursul anului 2001 l-a ajutat pe inculpatul N.T. să folosească şi să traficheze sume importante de bani aflate în patrimoniul B.R.S. – S.A., în interesul său ori pentru altul, operaţiuni concretizate în producerea de prejudicii materiale de peste 200.000 lei, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T. şi D. R. М., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

3. Inculpatul B. L., în calitate de şef serviciu plasamente la A.A.R. – S.A., a efectuat, în mod sistematic, plasamente constând în sume importante de bani în B.R.S. – S.A., în condiţiile în care se înregistra o supraexpunere pe această bancă, datorată depozitelor colaterale constituite, ajutând-l astfel pe inculpatul N.T. să folosească şi să realizeze traficul sumelor de bani în alte scopuri, cu consecinţa prejudicierii A., B.R.S. şi a altor persoane fizice şi juridice, clienţi ai băncii şi, totodată, l-a ajutat pe acelaşi inculpat să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. A.A.R. – S.A. în B.R.S., prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., H.R.E., S.D.D.M. şi N.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

4. Inculpatul H.R.E., în calitate de director general al A.A.R. – S.A., a efectuat, în mod sistematic, plasamente constând în sume importante de bani în B.R.S. – S.A., în condiţiile în care se înregistra o supraexpunere pe această bancă, datorată depozitelor colaterale constituite, ajutând-l astfel pe inculpatul N.T. să folosească şi să realizeze traficul sumelor de bani în alte scopuri, cu consecinţa prejudicierii A., B.R.S. şi a altor persoane fizice şi juridice, clienţi ai băncii şi, totodată, l-a ajutat pe acelaşi inculpat să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. A.A.R. – S.A. în B.R.S. prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., B.L., S.D.D.M. şi N.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

5. Inculpatul S.D.D.M., în calitate de director economic al A.A.R. – S.A., a efectuat în mod sistematic plasamente constând în sume importante de bani în B.R.S. – S.A., în condiţiile în care se înregistra o supraexpunere pe această bancă, datorată depozitelor colaterale constituite, ajutând-l pe inculpatul N.T. să folosească şi să realizeze traficul sumelor de bani în alte scopuri, cu consecinţa prejudicierii A., B.R.S. şi a altor persoane fizice şi juridice, clienţi ai băncii şi, totodată, l-a ajutat pe acelaşi inculpat să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. A.A.R. – S.A. în B.R.S. prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., B.L., H.R.E. şi N.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

6. Inculpatul N.C., prin falsificarea extraselor de cont eliberate de B.N.R., a atestat în mod nereal că A. – S.A. ar deţine titluri de stat în valoare de circa 184 miliarde ROL, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 320 alin. (1) din Codul penal, în calitate de director general la S.C. S. – S.A., l-a ajutat pe inculpatul N.T., preşedinte al B.R.S., să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. A.A.R. – S.A. în B.R.S. prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., B.L., H.R.E. şi S.D.D.M., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

7. Inculpata D.R.M., în calitate de vicepreşedinte al B.R.S. – S.A., la data de 25 iunie 2001, a folosit şi traficat suma de 165 miliarde lei către B.R.S. – Sucursala Municipiului Bucureşti, iar de aici în contul S.C. G.N. – S.A. Bucureşti, în scopul obţinerii unui folos, fără ca operaţiunea să aibă la bază documente justificative şi de plată şi, totodată, l-a ajutat pe inculpatul N.T. să folosească şi să traficheze sume importante de bani aflate în patrimoniul B.R.S. – S.A., în interesul său ori pentru altul, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., T.V. şi A.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

8. Inculpata T.V., în calitate de director economic al B.R.S. – S.A., la data de 25 iunie 2001 a folosit şi traficat suma de 165 miliarde lei către B.R.S. – Sucursala Municipiului Bucureşti, iar de aici în contul S.C. G. N. – S.A. Bucureşti, în scopul obţinerii unui folos, fără ca operaţiunea să aibă la bază documente justificative şi de plată, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T. şi D.R.M., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

9. Inculpatul – H.C.N., în calitate de director general al S.C. A. – S.A. (societate cu capital majoritar de stat), şi-a îndeplinit, cu ştiinţă, în mod defectuos, atribuţiile de serviciu, cu ocazia încheierii unui contract de garanţie reală cu S.C. C.G. – S.R.L. Deva (Contractul nr. 16 din 1 februarie 2001), în baza căruia a avalizat fără protest, în numele S.C. A. – S.A., un număr de 5 bilete la ordin, în valoare de 1 milion USD fiecare, fără a solicita şi primi acordul A.G.A., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T. şi A.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

10. Inculpatul А. C., în calitate de administrator şi asociat unic în cadrul S.C. C.G.I. – S.R.L. (în prezent S.C. R. – S.R.L.) a indus şi menţinut în eroare reprezentanţii B.R.S. – S.A. cu ocazia încheierii Contractului de credit nr. 128 din 21 iunie 2001 în valoare de circa 30 miliarde ROL, prin prezentarea în mod nereal a situaţiei financiare a societăţii respective şi a scopului în care urma să fie folosit creditul, care ulterior nu a mai fost restituit, având drept consecinţă executarea garanţiilor constituite de S.C. A.A.R. – S.A., fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) din Codul penal şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T. şi H.C.N., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpaţii N.T., A.C., T.V., D.R. М., H.R.E., S.D.D., B.L., H.C.N., N.C. şi A.C., precum şi părţile civile B.R.S. – S.A. şi S.C. A.A.R. – S.A.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală cu nr. 61.261/3/2010.

Prin Încheierea din 9 martie 2017 s-a constatat că una dintre criticile comune formulate de către inculpaţii-apelanţi în cadrul motivelor de apel este aceea că autorii infracţiunii de delapidare, angajaţi ai B.R.S. – S.A. (inculpaţii N.T., D.R. şi T.V.), nu sunt funcţionari publici în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal şi că, în mod greşit, prima instanţă, la aplicarea legii penale mai favorabile, nu a reţinut incidenţa prevederilor art. 308 din Codul penal, cu consecinţe asupra încadrării juridice şi a regimului juridic sancţionator, atât pentru infracţiunile de delapidare/complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, cât şi pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, fapt pentru care, prin aceeaşi încheiere, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru a statua „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal”.

III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a susţinut că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcţionarului public şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Aşadar, pentru ca o persoană să facă parte din această categorie este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.

Noţiunea de „serviciu public” desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc.

Din categoria serviciilor de interes public fac parte cele prestate de entităţile care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.

Cu referire la cea de-a doua condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, a considerat că este îndeplinită, alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică ori dacă activitatea persoanei este supusă controlului sau supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea de către o autoritate a calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu, fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii.

Pentru a stabili dacă o bancă (societate bancară pe acţiuni, înfiinţată în condiţiile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată) este o persoană juridică de interes public, nu este determinantă natura capitalului său social (public, privat sau mixt), ci specificul activităţii desfăşurate de aceasta şi măsura în care respectiva activitate poate fi asimilată unui serviciu public. Aceasta, deoarece noţiunea de persoană de interes public desemnează, în genere, acea persoană juridică de drept privat, autorizată de o autoritate publică să desfăşoare un serviciu public, aflându-se sub supravegherea şi controlul unei autorităţi publice.

Sub acest aspect, din economia reglementărilor legale care guvernează activitatea bancară în România reiese că băncile reprezintă instituţii de credit a căror funcţionare este permisă doar în urma autorizării de către Banca Naţională a României şi numai în limitele acestei autorizaţii, natura activităţilor şi serviciilor pe care acestea sunt autorizate să le presteze fiind destinată să servească satisfacerii unor interese de ordin general. De asemenea, în activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară şi orice modificare în situaţia băncii este supusă aprobării Băncii Naţionale a României, în condiţiile stabilite de aceasta prin reglementări specifice. Dreptul de dispoziţie cu privire la retragerea autorizaţiei de funcţionare aparţine tot Băncii Naţionale a României, carie poate proceda în acest sens, între altele, şi atunci când apreciază că menţinerea autorizaţiei băncii periclitează interesele deponenţilor şi ale altor creditori ai băncii, prin aceea că banca nu mai posedă suficiente fonduri proprii pentru desfăşurarea în condiţii normale a activităţii sau există elemente care conduc la concluzia că într-un termen scurt banca nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile către deponenţi sau către alţi creditori. Totodată, în scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar, Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a băncilor autorizate să desfăşoare activitate pe teritoriul României, prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară, urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de reglementările aplicabile, impunerea măsurilor necesare şi aplicarea de sancţiuni, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare, obiectiv în vederea realizării căruia băncile sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare, constând în elemente ale bilanţului contabil, precum şi alte date cerute de Banca Naţională a României, la termenele şi în forma stabilite prin reglementări, şi să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor financiari, numiţi de aceasta, care efectuează inspecţia, să le examineze evidenţele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de către aceştia. Cadrul normativ care reglementează activitatea bancară în România mai stabileşte şi că Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, poate hotărî, în cazuri expres prevăzute de lege, măsuri de instituire a supravegherii speciale şi, apoi, de administrare specială a băncilor, iar dacă, în final, constată că redresarea financiară a instituţiei de credit nu este posibilă, aceasta hotărăşte retragerea autorizaţiei instituţiei de credit şi sesizarea instanţei competente în vederea declanşării procedurii falimentului.

De altfel, recunoaşterea băncilor ca fiind instituţii de interes public a dobândit şi o consacrare legislativă, art. 34 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 incluzând în această categorie şi instituţiile de credit.

Pe de altă parte, potrivit statutului său (Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României), Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, al cărei obiectiv fundamental constă în asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor şi care are ca principale atribuţii, printre altele, autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare. Din aceleaşi reglementări statutare se mai reţine că, în calitatea sa de autoritate de supraveghere prudenţială bancară, Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare, sens în care, pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, aceasta este împuternicită: să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare; să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare.

Cu toate că, potrivit statutului său legal (art. 1 din Legea nr. 312/2004), Banca Naţională a României este definită drept o instituţie publică, având în vedere importanţa deosebită a acesteia în cadrul politicii economico-financiare generale a statului, specificul competenţelor ce-i sunt atribuite prin lege în vederea realizării obiectivului său fundamental, constând în asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, Banca Naţională a României fiind singurul organism din România care are atribuţii privitoare la elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, la autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, la promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare, la emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României şi la stabilirea regimului valutar, supravegherea respectării acestuia şi administrarea rezervelor internaţionale ale României, precum şi eficienţa mijloacelor legale ce-i sunt puse la dispoziţie pentru ducerea la îndeplinire a acestor atribuţii, Banca Naţională a României având competenţa de a emite acte cu caracter normativ în domeniul bancar (regulamente, ordine, norme) a căror respectare este obligatorie de către subiecţii cărora li se adresează, se poate considera că, în sensul legii penale, Banca Naţională a României este o veritabilă autoritate publică ce exercită, în mod exclusiv, controlul sau supravegherea asupra băncilor, a căror autorizare de funcţionare îi revine în mod exclusiv.

În considerarea argumentelor anterior expuse, a considerat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, exercită un serviciu de interes public în cadrul unei instituţii de interes public autorizate şi aflate sub controlul ori sub supravegherea unei autorităţi publice (Banca Naţională a României), astfel că, în sensul legii penale, acesta are calitatea de funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-parte civilă B.R.S. – S.A. a susţinut că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În susţinerea acestei opinii a menţionat că, în România, activitatea bancară realizată de băncile cu capital integral privat este o activitate de interes general, chiar dacă are şi un scop particular constând în realizarea intereselor patrimoniale ale acţionarilor.

Serviciul prestat de băncile private este un serviciu de interes legitim public, reglementat, autorizat, supravegheat de către o autoritate a statului, respectiv de Banca Naţională a României, care este, în acelaşi timp şi autoritate de reglementare în domeniul bancar, putând emite norme, pe care sistemul bancar privat ori de stat este obligat să le respecte.

Apelanţii-inculpaţi H.R.E., D.R.M., S.D.D.M. şi N.T. au opinat în sensul că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, nu este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Apelantul-inculpat H.R.E. şi-a argumentat punctul de vedere exprimat prin aceea că Banca Naţională a României nu constituie o autoritate publică în sensul titlului III din Constituţia României, deoarece actele normative care au reglementat şi reglementează înfiinţarea acesteia, respectiv Legea nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României, Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, sunt legi ordinare, nu legi organice.

Apelantul-inculpat S.D.D.M. a susţinut, sub un prim aspect, că Banca Naţională a României nu are statut de autoritate publică, faţă de împrejurarea că niciuna dintre prevederile comunitare nu conferă băncilor centrale prerogativele de autoritate publică ori autoritate administrativă publică ori învestită cu competenţe administrativ-publice, ci precizează că statele naţionale ar trebui să modifice legislaţia în sensul în care băncile centrale să dobândească asemenea statut, în condiţiile în care nu îl au, potrivit legislaţiei interne.

Calitatea băncilor centrale de a fi autorităţi competente şi de rezoluţie se referă la aptitudinile conferite acestora în scopul redresării şi rezoluţiei instituţiilor de credit şi firmelor de investiţii pe fondul crizei financiare a anilor 2010-2014 și nu modifică statutul juridic pe care băncile centrale îl au în statele membre, potrivit reglementarilor interne.

A considerat că un argument în acest sens îl reprezintă Proiectul de lege pentru modificarea Statutului Băncii Naţionale a României nr. 4c2/119 din 2 martie 2017, al cărui obiect de reglementare l-a constituit „schimbarea statutului juridic al Băncii Naţionale a României din instituţie publică independentă, cum este în prezent, în instituţie administrativă publică autonomă, proiect respins de Camera Deputaţilor”.

Raportat la aceste susţineri, a concluzionat în sensul că noţiunea de „autoritate competentă” nu este similară cu cea de autoritate publică, de vreme ce poate fi autoritate competentă orice alt organism recunoscut oficial în dreptul intern (…), că reglementările europene propun conferirea unui anume statut băncilor centrale, dar nu îi atribuie acest statut contrar reglementărilor interne şi că Banca Naţională a României nu are, potrivit legislaţiei actuale, competenţa unei autorităţi administrative publice, de vreme ce Parlamentul a apreciat că o asemenea modificare legislativă nu s-ar impune.

Totodată, a considerat că alăturarea Băncii Naţionale a României autorităţilor centrale autonome create prin legi organice este lipsită de substanţă, întrucât între Banca Naţională a României şi aceste autorităţi există diferenţe de esenţă, în sensul că, spre deosebire de acestea, Banca Naţională a României este, potrivit statutului său, „instituţie publică independentă”; în timp ce primele sunt definite fie ca autorităţi administrative autonome (Consiliul Concurenţei, Autoritatea de Supraveghere Fiscală), fie ca autorităţi publice autonome (Consiliul Naţional al Audiovizualului), primele sunt înfiinţate pe lângă Guvern sau se subordonează Parlamentului, în timp ce Banca Naţională a României se bucură de o independenţă totală faţă de toate celelalte autorităţi publice, nefiind ţinută să răspundă în faţa niciuneia dintre acestea.

De asemenea, a susţinut că Banca Naţională a României nu poate fi considerată autoritate publică şi prin prisma faptului că nu a fost înfiinţată prin lege organică.

Sub un al doilea aspect, a menţionat că noţiunile de serviciu de interes public şi serviciu public nu sunt identice. Activitatea desfăşurată de o bancă cu capital privat excedează cu mult activităţii de creditare în legătură cu care s-au pronunţat Secţiile Unite prin Decizia în interesul legii nr. XIII/2016, aceasta îndeplinind funcţii de depozit, de investiţii şi comerciale. În accepţiunea generală, obiectul de activitate principal al unei instituţii bancare este acela de a organiza, realiza şi gestiona servicii bancare (dintre care cele de creditare reprezintă doar un segment), în scopul obţinerii unui profit. Prin urmare, deşi acest serviciu poate satisface un interes pentru un segment al populaţiei, banca cu capital privat nu urmăreşte şi nu are abilitatea de a funcţiona în scopul deservirii unui interes public general şi nici nu realizează acest lucru. Activitatea bancară serveşte nevoilor unei părţi a societăţii doar ca o modalitate prin care instituţia bancară îşi poate atinge scopul şi nu reprezintă un criteriu obiectiv care să confere serviciilor oferite caracter de „serviciu de interes public”.

S-a mai menţionat că în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia „personalul din băncile private nu face parte din sfera noţiunii de funcţionar public în sensul legii penale”, pentru că o asemenea interpretare a semnificaţiei serviciului de interes public ar extinde arbitrar răspunderea penală la toate acele „persoane fizice care desfăşoară activităţi de comerţ în cadrul unor operatori economici privaţi, ceea ce ar fi de neconceput şi contrar voinţei legiuitorului”.

Ceea ce este consacrat legislativ, doctrinar şi prin jurisprudenţă constituie caracterul de interes public al activităţii pe care o bancă cu capital privat o desfăşoară. Însă, chiar în condiţiile exercitării serviciului public de către o entitate privată, pentru ca acel serviciu să aibă caracter public, este necesar a fi îndeplinite trei condiţii: satisfacerea interesului general, care nu trebuie înlocuit sub nicio formă şi în nicio situaţie cu interesul particular, în sensul că serviciile publice nu trebuie să aibă ca obiectiv obţinerea de profit, mijloacele puterii publice sunt privilegii acordate firmei private care serveşte interesul general, care se va bucura de o anumită autoritate în raport cu terţii, firmele private pot presta un serviciu public doar în urma unei delegări primite de la o persoană publică, ce va avea posibilitatea exercitării unui control asupra activităţii de prestări de servicii publice.

Sub un al treilea aspect, a susţinut că actele de supraveghere prudenţială şi control exercitate de Banca Naţională a României se răsfrâng asupra activităţii instituţiilor de credit, nu asupra funcţionarului bancar. Niciuna dintre persoanele la care se referă art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului nu se află în raporturi de muncă sau de subordonare cu Banca Naţională a României, ele sunt avizate de Banca Naţională a României sub aspectul îndeplinirii cerinţelor de pregătire profesională şi moralitate, dar sunt numite, desemnate în funcţie, iar odată cu avizarea lor, Banca Naţională a României nu le transferă niciuna dintre propriile atribuţii.

Angajaţii instituţiilor bancare nu sunt subordonaţi Băncii Naţionale a României, nu sunt împuterniciţi sau autorizaţi pentru ocuparea anumitor posturi, aşa cum se întâmplă în cazul profesiilor liberale, când persoanele fizice răspund în faţa instituţiilor care le acreditează pentru exercitarea unei anumite funcţii.

Apelanta-inculpată D.R.M. a susţinut, în esenţă, neconstituţionalitatea redefinirii în cuprinsul Codului penal a unor instituţii juridice ce au un înţeles stabilit prin lege organică, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţia României stipulează faptul că numai dispoziţiile privind infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora pot fi reglementate prin lege organică, nu şi definirea unor noţiuni, cum este aceea de „funcţionar public”, fapt pentru care, prin explicarea noţiunii de funcţionar public în cuprinsul Codului penal, se creează un conflict între o lege organică (Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici) şi o lege ordinară (Codul penal).

Apelantul-inculpat N.T. a susţinut, pe de o parte, că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010 nu este admisibilă, faţă de împrejurarea că dezlegarea solicitată chestiunii de drept nu este relevantă în cauza cu care a fost învestită instanţa de apel, întrucât, în speţă, legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior.

Pe de altă parte, a apreciat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, nu este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, între acesta şi Banca Naţională a României neexistând un raport juridic.

Totodată, a susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 176 din Codul penal, termenul de interes public trebuie subrogat administrării sau exploatării bunurilor proprietate publică, perspectivă din care o societate bancară cu capital integral privat ar putea fi considerată de interes public doar dacă administrează sau exploatează bunuri proprietate publică.

Funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, poate fi asimilat funcţionarului public doar printr-o interpretare forţată a termenilor de „interes public”, „serviciu de interes public”, „autoritate publică”, „învestire” şi „control ori supraveghere”. Chiar dacă, prin prisma reglementărilor adoptate pe parcursul ultimilor zece ani în domeniul financiar-bancar la nivel european şi naţional, Banca Naţională a României a căpătat autoritate şi puteri sporite în ceea ce priveşte controlul, supravegherea şi administrarea societăţilor bancare aflate în activitate, toate aceste reglementări au pornit de la principiul că, în situaţii de criză, sunt folosite pentru sprijinirea unor astfel de instituţii fonduri publice. Autorizarea, controlul şi supravegherea activităţii bancare sunt făcute, în general, de către Banca Naţională a României, dar există ţări care nu au o bancă naţională sau ţări în care banca centrală nu are puteri la fel de largi ca Banca Naţională a României, de unde se poate observa că o astfel de instituţie autonomă nu este obligatorie pentru existenţa statului, aşa cum sunt celelalte autorităţi publice enumerate în Constituţia României.

Dacă nu se respectă principiul strictei interpretări a legii penale, aplicarea acesteia poate fi mult extinsă prin practica şi motivările instanţelor, în contradicţie cu principiile constituţionale în vigoare.

Orice serviciu de interes public, chiar şi cel prestat de către persoane juridice de drept privat, este autorizat, supravegheat sau controlat de autorităţile publice, de aceea, dacă s-ar accepta teza că angajatul unei persoane juridice de drept privat supuse autorizării, supravegherii şi controlului autorităţii este funcţionar public, ar trebui să considerăm că toţi angajaţii unei persoane juridice de drept privat care prestează un serviciu de interes public sunt funcţionari publici, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, interpretare care ar lărgi sfera funcţionarilor publici în mod imprevizibil şi foarte larg.

Un alt argument adus în sprijinul opiniei că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, nu este funcţionar public este acela că orice societate bancară cu capital privat realizează activităţi bancare, în sensul art. 7 alin. (1) pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, respectiv de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordare de credite în cont propriu, care sunt orientate către realizarea de profit. Activitatea bancară nu este destinată realizării unui interes general sau unui drept recunoscut generic oricărei persoane, prin urmare, nu este de interes public, în sensul legii penale. Singura instituţie bancară care urmăreşte realizarea unui astfel de interes este Banca Naţională a României.

În continuare, arată că Banca Naţională a României realizează doar o activitate de reglementare a activităţii din piaţa bancară, nu o supraveghere asimilată unei autorităţi publice. Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, Banca Naţională a României nu este o autoritate publică, ci o instituţie publică independentă, condusă de un consiliu de administraţie numit de către Parlamentul României, şi nici nu poate fi considerată autoritate publică în interpretarea dispoziţiilor art. 140-142 din Constituţia României, faţă de împrejurarea că nu este enumerată printre acestea.

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că funcţionarul bancar, angajat al unei bănci cu capital integral privat, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a susţinut că, din examinarea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, pentru calificarea unei persoane ca funcţionar public se cer îndeplinite următoarele condiţii: exercitarea de către aceasta a unui serviciu de interes public, îndeplinirea respectivului serviciu public să fie supusă unui control ori unei supravegheri şi controlul ori supravegherea să se exercite de către o autoritate publică.

S-a opinat în sensul că prin serviciile prestate de bănci se urmăreşte satisfacerea unei nevoi de interes general pentru membrii societăţii, astfel încât se impune reţinut că funcţionarul bancar desfăşoară un serviciu de interes public.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei ca serviciul public să fie supus unui control ori unei supravegheri, s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4, art. 9 alin. 1, art. 39 alin. 1 şi 2, art. 66, 68, 69 şi 75 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor băncile, persoane juridice române, pot funcţiona numai în baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României, se supun reglementărilor şi ordinelor emise de aceasta, care le supraveghează activitatea şi le controlează, au obligaţia să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor independenţi care efectuează inspecţia să le examineze evidenţele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, iar în cazul în care se constată nereguli, în funcţie de gravitatea acestora, Banca Naţională a României poate aplica sancţiuni, mergând până la retragerea autorizaţiei.

S-a mai menţionat că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 75-78 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială bancară, poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare specială a băncilor, cea dintâi fiind asigurată printr-o comisie instituită în acest scop, formată din specialişti din cadrul Băncii Naţionale a României, dintre care unul va îndeplini funcţia de preşedinte şi unul pe cea de vicepreşedinte al băncii, iar secunda, de un administrator special care preia integral atribuţiile consiliului de administraţie al băncii supuse regimului de administrare specială.

Totodată, s-a subliniat că activitatea băncilor, indiferent de structura şi provenienţa publică sau privată a capitalului social, este supusă controlului şi supravegherii Băncii Naţionale a României, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor, care este împuternicită să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare, precum şi să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de supraveghere cu privire la băncile autorizate.

S-a opinat în sensul că supravegherea specială a unei instituţii bancare de către Banca Naţională a României nu este decât o formă particulară a controlului şi supravegherii pe care banca centrală le exercită asupra tuturor băncilor, iar probarea împrejurării speciale în care instituţia bancară din prezenta cauză se afla nu influenţează sub niciun aspect rezolvarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va da chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Referitor la ultima condiţie, privind exercitarea controlului ori supravegherii de către o autoritate publică, s-a subliniat că în titlul III din Constituţia României, intitulat „Autorităţile publice”, sunt enumerate: Parlamentul (capitolul I), Preşedintele României (capitolul II), Guvernul (capitolul III), Administraţia publică (capitolul V) şi Autoritatea judecătorească (capitolul VI).

Administraţia publică cuprinde la rândul său Administraţia publică centrală de specialitate (secţiunea 1), în care se includ autorităţile administrative autonome, şi Administraţia publică locală (secţiunea 2).

S-a menţionat că în doctrină se arată că autorităţile administraţiei publice sunt acele structuri organizaţionale cu personalitate de drept public, ce se înfiinţează şi funcţionează potrivit Constituţiei şi legii, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii. Constituantul român a înţeles prin sintagma „autorităţi publice” totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică, atât la nivelul statului, cât şi la cel al comunităţii locale.

Formele de manifestare ale ansamblului naţional de autorităţi publice, pornind de la organele supreme sau de la organele locale ale puterii de stat, la autorităţi ale administraţiei de stat, la autorităţi administrative autonome şi autorităţi ale administraţiei publice locale, confirmă faptul că, indiferent cum ar fi numite, structurate sau organizate, toate sunt, în parte, autorităţi publice.

Din interpretarea art. 116 din Constituţia României rezultă că, în sistemul constituţional românesc, administraţia centrală de specialitate este formată din două mari categorii de organe centrale de specialitate subordonate, în care se includ, pe lângă ministere şi alte organe centrale, şi organele centrale de specialitate autonome, care se află în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice.

S-a susţinut şi că în doctrina de drept administrativ se arată că autorităţile administrative autonome au un statut specific care le deosebeşte de ministere şi de celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, deosebire derivând din modul de înfiinţare, care impune o lege organică şi modul de desemnare a conducătorilor.

S-a concluzionat în sensul că în România există două categorii de autorităţi autonome: unele de rang constituţional şi altele create prin lege organică, categorie din care face parte şi Banca Naţională a României.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, conturându-se două opinii:

Într-o primă opinie s-a susţinut că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, nu este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, condiţia legată de autorizarea, supravegherea sau controlul autorităţii publice vizează persoana şi activitatea sa, nu activitatea angajatorului.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, însă nu a fost transmis niciun punct de vedere.

VIII. Jurisprudenţa naţională în materie

La nivelul curţilor de apel şi al instanţelor din subordinea acestora au fost identificate hotărâri relevante în problema de drept analizată, ce conturează soluţionarea diferită de către instanţele judecătoreşti a acestei chestiuni de drept.

Dintre cazurile în care instanţele au considerat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, enumerăm: Sentinţa penală nr. 18 din 23 ianuarie 2017 a Tribunalului Alba – Secţia penală pronunţată în Dosarul nr. 5.403/107/2016, Decizia penală nr. 757 din 21 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, Decizia penală nr. 994/A din 9 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.

În sens contrar au fost identificate: Sentinţa penală nr. 37 din 3 februarie 2017 a Judecătoriei Alexandria, Sentinţa penală nr. 1.484 din 25 noiembrie 2016 a Judecătoriei Vaslui, definitivă prin Decizia nr. 258 din 6 aprilie 2017 a Curţii de Apel Iași, Decizia penală nr. 56/A din 30 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a fost identificată Decizia nr. 1.919 din 4 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală.

Prin decizia menţionată anterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recunoaşterea băncilor ca fiind entităţi de interes public, consacrată legislativ prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2011 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi pentru modificarea altor acte normative incidente, nu este suficientă, din perspectiva dreptului penal, pentru stabilirea calităţii de funcţionar public asimilat, căci trebuie luate în considerare şi celelalte condiţii prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv învestirea, controlul ori supravegherea cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public să fie realizate de o autoritate publică.

S-a constatat că Banca Naţională a României nu face parte dintre autorităţile publice, astfel cum sunt stabilite de legea penală, întrucât, potrivit Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, este o instituţie publică independentă, condusă de un consiliu de administraţie ai cărui membri sunt numiţi de Parlamentul României.

Totodată, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost identificatăDecizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, prin care s-a statuat că, pentru ca o persoană să facă parte din categoria funcţionarilor publici asimilaţi, este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.

Analiza îndeplinirii primei cerinţe, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, se face ţinând seama de definiţia dată serviciului de interes public în doctrina de drept administrativ. Altfel spus, trebuie observat dacă, prin realizarea serviciului, se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică.

Cu referire la cea de-a doua condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică ori dacă activitatea persoanei este supusă controlului sau supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică (numirea în funcţia de notar, autorizarea ca interpret etc.), fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii (numirea de către instanţa judecătorească a administratorului şi lichidatorului judiciar în cadrul procedurii insolvenţei ori a expertului tehnic judiciar).

Sunt incluşi, aşadar, particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind astfel de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice.

Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015 şi Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 25 aprilie 2017, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Relevantă în cauză este şi Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, în cazul contractelor de credit bancar încheiate înainte de data intrării în vigoare a acestei legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, în cuprinsul căreia Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au reţinut că „activitatea bancară, deşi se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public”.

IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost identificată Decizia nr. 2/2014 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 253¹ din Codul penal şi a constatat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu criticile formulate.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că „Semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ”, iar „noţiunile de «funcţionar public» şi de «funcţionar» au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal”.

Totodată, s-a stabilit că noţiunea de autorităţi publice are în sfera sa de cuprindere, potrivit titlului III din Constituţia României,„pe lângă organele administraţiei publice (centrale de specialitate şi locale), şi Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, precum şi autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii)”.

Prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal şi a art. 308 alin. (1) cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice”raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal, Curtea Constituţională a apreciat că, pentru a reţine că o primă condiţie este ca aceasta să exercite un serviciu de interes public, iar, „analiza îndeplinirii primei cerinţe, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, se face ţinând seama de definiţia dată serviciului de interes public în doctrina de drept administrativ. Altfel spus, trebuie observat dacă, prin realizarea serviciului, se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. De asemenea, Curtea reţine că noţiunea de «serviciu public» desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.” S-a mai reţinut că în respectiva cauză subiectul pasiv secundar al infracţiunii de trafic de influenţă, pentru săvârşirea căreia autorul excepţiei a fost trimis în judecată, are calitatea de funcţionar în cadrul unei companii al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public (CEZ România – S.A. şi CEZ Distribuţie – S.A.) – activitate de interes general în domeniul energiei electrice – fiind autorizată şi monitorizată de o autoritate publică, respectiv de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în condiţiile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, persoană juridică care prestează în interesul colectivităţii naţionale sau locale un serviciu public sub supravegherea şi monitorizarea unei autorităţi publice.

Având în vedere aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că funcţionarii din cadrul CEZ România – S.A. şi CEZ Distribuţie – S.A. pot fi încadraţi în sfera funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 292 alin. (1) din Codul penal.

În mod similar, în cuprinsul acesteia, Curtea Constituţională a reţinut că „subiectul pasiv secundar al infracţiunii de cumpărare de influenţă, pentru săvârşirea căreia autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată, sunt membrii Comisiei de reanaliză din cadrul E.On Iași, având calitatea de funcţionari în cadrul unei companii al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public – activitate de interes general în domeniul energiei electrice -, fiind autorizată şi monitorizată de o autoritate publică, respectiv de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în condiţiile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012”.

X. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei bănci cu capital integral privat, nu are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, cu excepţia persoanelor prevăzute în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi a persoanelor desemnate să asigure conducerea sucursalelor băncilor cu capital integral privat, precum şi a persoanelor prevăzute în vechile dispoziţii ale art. 99 din Legea nr. 58/1998.

Funcţionarii bancari prevăzuţi în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 care îşi exercită atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat şi funcţionarii bancari desemnaţi să asigure conducerea sucursalelor unei bănci cu capital integral privat au calitatea de funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, funcţionarii bancari prevăzuţi în vechile dispoziţii ale art. 99 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară care şi-au exercitat atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat au calitatea de funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

S-a apreciat că doar persoanele prevăzute în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor băncilor cu capital privat, precum şi persoanele prevăzute în vechile dispoziţii ale art. 99 din Legea nr. 58/1998 constituie persoane supuse controlului sau supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 reglementează, în mod explicit, controlul şi supravegherea Băncii Naţionale a României cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public de către persoanele prevăzute în art. 108 alin. (1) (membrii consiliului de administraţie şi directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de credit, precum şi persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, juridice, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative) şi de către persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor în cadrul unei bănci cu capital integral privat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, Banca Naţională a României are autoritatea de a analiza în ce măsură sunt respectate condiţiile minime prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă şi reglementările emise în aplicarea acesteia, de a evalua toate circumstanţele şi informaţiile legate de activitatea, reputaţia, integritatea morală şi de experienţa persoanelor prevăzute la art. 108 şi de a decide dacă, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv, cerinţele prevăzute sunt îndeplinite.

În temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, Banca Naţională a României are competenţa aplicării sancţiunilor prevăzute la art. 229 alin. (1) şi măsurilor sancţionatoare prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) şi b) în toate cazurile în care constată că o instituţie de credit persoană juridică română şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) ori persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit se fac vinovate de faptele descrise la lit. a)-q) ale textului menţionat.

Sancţiunile şi măsurile sancţionatoare aplicabile pot consta, conform art. 229 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, de exemplu, în avertisment scris; avertisment public prin care se indică persoana fizică, instituţia de credit, societatea financiară holding sau societatea financiară holding mixtă responsabilă şi fapta săvârşită; amendă aplicabilă persoanei fizice, până la echivalentul in lei a 5 milioane de euro, la cursul de schimb din 17 iulie 2013; ordin de încetare a conduitei ilicite a persoanei fizice sau juridice și de abţinere de la repetarea acesteia sau interzicerea temporară a exercitării unor funcţii într-o instituţie de credit de către persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) sau de către persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit, responsabile de săvârşirea faptei.

În dispoziţiile art. 229 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 se prevede, cu privire la unele dintre sancţiuni şi măsuri sancţionatoare, că se aplică persoanelor cărora le poate fi imputată fapta, întrucât aceasta nu s-ar fi produs dacă persoanele respective şi-ar fi exercitat în mod corespunzător responsabilităţile care decurg din îndatoririle funcţiei lor stabilite conform legislaţiei aplicabile societăţilor, reglementărilor emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă şi cadrului intern de administrare ori, după caz, persoanelor în privinţa cărora Banca Naţională a României constată că acestea nu îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi/sau că nu mai corespund cerinţelor de reputaţie şi competenţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate.

În consecinţă, funcţionarii bancari prevăzuţi în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 care îşi exercită atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat și funcţionarii bancari desemnaţi să asigure conducerea sucursalelor unei bănci cu capital integral privat îndeplinesc condiţia de a fi supuşi controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, fiind funcţionari publici în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În mod similar, dispoziţiile Legii nr. 58/1998 reglementau, în mod explicit, controlul și supravegherea Băncii Naţionale a României cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public de către persoanele prevăzute în art. 99 din legea menţionată (oricare dintre administratorii ori conducătorii băncii sau persoanele desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare).

În conformitate cu dispoziţiile art. 99 alin. 1 din Legea nr. 58/1998, în situaţia în care Banca Naţională a României constată că o bancă şi/sau oricare dintre administratorii ori conducătorii băncii sau persoanele desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare se fac vinovaţi de faptele descrise la lit. a)-f) (încălcarea unei prevederi a acestei legi ori a reglementărilor sau a ordinelor emise de Banca Naţională a României ori a reglementărilor proprii ale băncii; încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia emisă băncii; efectuarea de operaţiuni fictive și fără acoperire reală; neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de prudenţă bancară ori alţi indicatori prevăzuţi în reglementările Băncii Naţionale a României; nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora; periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredinţate), putea aplica sancţiunile prevăzute de lege [de exemplu, amenda aplicabilă băncii, între 0,05% și 1% din capitalul social, sau administratorilor, conducătorilor ori persoanelor prevăzute la alin. (1) între 1-6 salarii medii nete/bancă, conform situaţiei salariale existente în luna precedentă datei la care s-a constatat fapta].

În temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 58/1998, Banca Naţională a României putea lua următoarele măsuri: încheierea unui acord scris cu consiliul de administraţie al băncii, care să cuprindă un program de măsuri de remediere şi obligarea băncii aflate în culpă să ia măsuri de remediere a consecinţelor faptelor constatate, iar potrivit art. 101 lit. b) și с) din Legea nr. 58/1998. Măsurile de remediere includeau înlocuirea administratorilor și înlocuirea persoanelor desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare ale băncii. Prin urmare, vechile dispoziţii ale Legii nr. 58/1998 reglementau, în mod explicit, controlul și supravegherea asupra funcţionarilor bancari prevăzuţi în art. 99 din legea menţionată care îşi exercitau atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

În consecinţă, administratorii ori conducătorii băncii sau persoanele desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare, funcţionarii bancari prevăzuţi în vechile dispoziţii ale art. 99 din Legea nr. 58/1998 care şi-au exercitat atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat îndeplinesc condiţia de a fi supuşi controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, fiind funcţionari publici în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

S-a apreciat că, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, Banca Naţională a României constituie o autoritate publică şi, în consecinţă, poate exercita controlul sau supravegherea la care se referă dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Calitatea de autoritate publică a Băncii Naţionale a României, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, rezultă din dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

Astfel, în art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, se prevede că Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

Conform art. 153 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, instituţiile de credit sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare, precum și alte date și informaţii cerute la termenele şi în forma stabilite prin reglementări şi instrucţiuni de către Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii, precum și pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar, Banca Naţională a României este autoritatea de rezoluţie pentru instituţiile de credit, persoane juridice române. În conformitate cu art. 3 alin. (2) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014, autoritatea de rezoluţie este o autoritate publică administrativă sau o autoritate învestită cu competenţe administrative publice.

În consecinţă, ca autoritate competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, ca autoritate de supraveghere şi ca autoritate de rezoluţie, Banca Naţională a României reprezintă o autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal şi, în aceste condiţii, Banca Naţională a României poate exercita controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

XII. Dispoziţii legale incidente

Art. 295 alin. (1) din Codul penal: Delapidarea

„Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.”

Art. 308 din Codul penal – Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane

„(1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.”

Art. 175 alin. (2) din Codul penal: Funcţionar public

„De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.”

Art. 176 din Codul penal: Public

„Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.”

Art. 135 alin. (1) din Codul penal: Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice

„Persoana juridică, cu excepţia statului și a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.”

Art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

„În aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 și 142 din Constituţia României, republicată.”

Art. 116 din Constituţia României: Structura (CAPITOLUL V- Administraţia publică, SECŢIUNEA 1 – Administraţia publică centrală de specialitate)

„(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.

(2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.”

Art. 117 din Constituţia României: Înfiinţarea (CAPITOLUL V- Administraţia publică, SECŢIUNEA 1 – Administraţia publică centrală de specialitate)

„(1) Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii.

(2) Guvernul și ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă.

(3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.”

Art. 3 lit. x) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

x) supraveghere prudenţială bancară – stabilirea unor norme și indicatori de prudenţă bancară și urmărirea respectării acestora, în scopul prevenirii şi limitării riscurilor bancare şi, prin acestea, asigurarea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar.”

Art. 4 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Se interzice oricărei persoane să desfăşoare activitate bancară pe teritoriul României fără o autorizaţie emisă de Banca Naţională a României.”

Art. 9 alin. 1 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Băncile, persoane juridice române, pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. Ele se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni, în baza aprobării Băncii Naţionale a României, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, aplicabile societăţilor comerciale.”

Art. 38 alin. 1 și 2 din Legea bancară nr. 58/1998 (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„În activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

Băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele legii.”

Art. 66 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Banca Naţională a României supraveghează activitatea băncilor, persoane juridice române, şi a sucursalelor băncilor străine, pe baza raportărilor de prudenţă bancară făcute potrivit prezentei legi şi reglementărilor Băncii Naţionale a României date în aplicarea acesteia, precum şi prin inspecţii:

– la sediul băncilor, al sucursalelor și al altor sedii secundare din ţară şi din străinătate;

– la sediul sucursalelor băncilor străine și al sediilor secundare subordonate acestora.”

Art. 68 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Băncile sunt obligate să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor independenţi, numiţi potrivit prevederilor art. 67, care efectuează inspecţia, să le examineze evidenţele, conturile și operaţiunile și să furnizeze toate documentele și informaţiile legate de administrarea, controlul intern și operaţiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de către aceştia.”

Art. 69 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„În situaţia în care Banca Naţională a României constată că o bancă şi/sau oricare dintre administratorii, directorii executivi sau cenzorii acesteia se fac vinovaţi de:

a) încălcarea unei prevederi a prezentei legi ori a reglementărilor sau ordinelor emise de Banca Naţională a României în aplicarea prezentei legi;

b) încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia emisă băncii;

c) efectuarea de operaţiuni fictive și fără acoperire reală;

d) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de prudenţă bancară ori alţi indicatori prevăzuţi în reglementările Băncii Naţionale â României;

e) nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora;

f) periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredinţate.

Banca Naţională a României poate aplica următoarele sancţiuni:

a) avertisment scris dat băncii;

b) limitarea operaţiunilor băncii;

c) amendă aplicabilă băncii, între 0,1 şi 1% din capitalul social, sau administratorilor, directorilor executivi sau cenzorilor, între 1-6 salarii medii/bancă din luna precedentă, la data constatării faptei. Amenzile încasate se fac venit la bugetul de stat;

d) retragerea aprobării date conducătorilor băncii;

e) retragerea autorizaţiei băncii.”

Art. 70 alin. 1 lit. с) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Banca Naţională a României, în urma constatărilor, poate lua următoarele măsuri: […]

c) instituirea măsurilor de supraveghere specială şi de administrare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în cap. XIII.”

Art. 75 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială bancară, poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale și de administrare specială a băncilor.”

Art. 76 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale a băncilor, pentru încălcarea legii sau a reglementărilor prudenţiale emise de Banca Naţională a României, constatată în urma efectuării acţiunilor de supraveghere şi/sau analizei raportărilor băncilor, precum și în cazul constatării unei situaţii financiare precare. Supravegherea specială se asigură printr-o comisie instituită în acest scop, formată din 5-7 specialişti din cadrul Băncii Naţionale a României, dintre care unul va îndeplini funcţia de preşedinte și unul, pe cea de vicepreşedinte.”

Art. 77 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Atribuţiile acestei comisii se stabilesc de consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României şi se referă, în principal, la:

a) urmărirea modului în care conducerea băncii acţionează pentru stabilirea şi aplicarea măsurilor necesare remedierii deficienţelor înscrise în actul de control întocmit de organele de inspecţie ale Băncii Naţionale a României;

b) avizarea actelor de decizie ale organelor statutare ale băncii, referitoare la situaţia financiară şi la încadrarea în reglementările prudenţiale, precum și obligarea la suspendarea sau desfiinţarea unor asemenea acte;

c) modificarea reglementărilor proprii ale băncii;

d) limitarea şi/sau suspendarea unor activităţi și operaţiuni bancare pe o anumită perioadă;

e) orice alte măsuri care se consideră necesare pentru remedierea situaţiei băncii.

Comisia de supraveghere specială nu se substituie conducerii băncii.

În perioada exercitării supravegherii speciale, adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie și conducătorii băncii nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse de comisia de supraveghere specială.

Membrii comisiei de supraveghere specială au acces la toate documentele şi registrele băncii, fiind obligaţi să păstreze secretul privind operaţiunile bancare.”

Art. 78 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Comisia de supraveghere specială prezintă rapoarte periodice consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României asupra situaţiei băncii.

În funcţie de concluziile rezultate din aceste rapoarte, consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României hotărăşte asupra încetării sau continuării supravegherii speciale, fără a se depăşi însă o perioadă mai mare de 120 de zile de la instituirea măsurii de supraveghere specială.

În cazul în care în activitatea băncii se constată în continuare deficienţe grave, consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate hotărî, de la caz la caz, trecerea la măsuri de administrare specială a acesteia.”

Art. 80 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Activitatea de administrare specială este efectuată de un administrator special, stabilit de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României. Administratorul special poate fi și o persoană juridică specializată, constituită conform legii.”

Art. 81 alin. 1 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Administratorul special preia integral atribuţiile consiliului de administraţie al băncii supuse regimului de administrare specială.”

Art. 4 din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„(1) Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

(2) Banca Naţională a României monitorizează activităţile instituţiilor de credit, precum şi, în cazul în care este autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, activităţile societăţilor financiare holding și ale societăţilor financiare holding mixte, pentru prevederile aplicabile acestora, în scopul evaluării conformării la cerinţele prudenţiale prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi de reglementările emise în aplicarea acestora.

(3) În exercitarea competenţelor sale prevăzute de lege, Banca Naţională a României colectează și procesează orice date și informaţii relevante, inclusiv de natura datelor cu caracter personal, necesare pentru evaluarea conformării instituţiilor de credit, precum şi, în cazul în care este autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, a societăţilor financiare holding și a societăţilor financiare holding mixte, la cerinţele prudenţiale prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi de reglementările emise în aplicarea acestora, şi pentru investigarea posibilelor încălcări ale acestor cerinţe.

(4) În îndeplinirea funcţiilor cu privire la supravegherea prudenţială, investigaţiile și aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi de reglementările emise în aplicarea acestora, Băncii Naţionale a României îi sunt conferite competenţele necesare şi acţionează în mod independent. În acest sens, Banca Naţională a României trebuie să dispună de cunoştinţele de specialitate, resursele și capacitatea operaţională necesare.

(5) În exercitarea atribuţiilor sale generale de supraveghere prudenţială, Banca Naţională a României are în vedere, în mod corespunzător, impactul potenţial al deciziilor sale asupra stabilităţii sistemului financiar din toate celelalte state membre implicate, în special în situaţii de urgenţă, pe baza informaţiilor disponibile la momentul respectiv.

(6) În exercitarea competenţelor sale, Banca Naţională a României se asigură că atribuţiile de supraveghere decurgând din prezenta ordonanţă de urgenţă şi din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi orice alte atribuţii conferite prin lege acesteia sunt exercitate în mod distinct şi independent de atribuţiile privind rezoluţia instituţiilor de credit.

(7) Banca Naţională a României informează Comisia și Autoritatea Bancară Europeană cu privire la orice delimitare a atribuţiilor prevăzute la alin. (6).”

Art. 32 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României.”

Art. 225 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„În exercitarea funcţiilor sale, Banca Naţională a României este competentă să dispună, faţă de o instituţie de credit, persoană juridică română, sau faţă de persoanele responsabile, care încalcă dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, ale reglementărilor sau ale altor acte emise în aplicarea acesteia, referitoare la supraveghere sau la condiţiile de desfăşurare a activităţii, ori ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013, măsuri potrivit prevederilor art. 226 şi/sau să aplice sancţiuni şi măsuri sancţionatoare, potrivit prevederilor art. 229.”

Art. 228 din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„(1)Banca Naţională a României are competenţa aplicării sancţiunilor prevăzute la art. 229 alin. (1) și măsurilor sancţionatoare prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) și b) în toate cazurile în care constată că o instituţie de credit persoană juridică română şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) ori persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit se fac vinovate de următoarele fapte: […]

(2) În cazurile în care Banca Naţională a României constată că o instituţie de credit persoană juridică română este găsită răspunzătoare pentru o încălcare gravă a prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancţionarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, Banca Naţională a României poate aplica măsura sancţionatorie prevăzută la art. 229 alin. (2) lit. b).

(3) În cazul nerespectării interdicţiei prevăzute la art. 18¹, Banca Naţională a României poate aplica măsura sancţionatoare prevăzută la art. 229 alin. (2) lit. b).”

Art. 229 din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„(1) Sancţiunile care pot fi aplicate potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă sunt:

a) avertisment scris;

b) avertisment public prin care se indică persoana fizică, instituţia de credit, societatea financiară holding sau societatea financiară holding mixtă responsabilă şi fapta săvârşită;

c) amendă aplicabilă persoanei juridice, până la 10% din valoarea totală netă a cifrei de afaceri realizate în exerciţiul financiar precedent, care include venitul brut constând din dobânzile de încasat și alte venituri similare, venituri din acţiuni şi alte titluri cu randament variabil sau fix, precum și comisioanele ori taxele de încasat, aşa cum sunt prevăzute lа art. 316 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013; în cazul în care persoana juridică are calitatea de filială a unei societăţi-mamă, venitul brut relevant este cel rezultat din situaţiile financiare consolidate ale societăţii-mamă de cel mai înalt rang, din exerciţiul financiar precedent;

d) amendă aplicabilă persoanei fizice, până la echivalentul în lei a 5 milioane de euro la cursul de schimb din 17 iulie 2013;

e) retragerea aprobării acordate persoanelor prevăzute la art. 108 alin. (1);

f) amendă până la de două ori valoarea beneficiului obţinut prin săvârşirea faptei, dacă acesta poate fi determinat.

(2) Măsurile sancţionatoare care pot fi aplicate potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă sunt:

a) ordin de încetare a conduitei ilicite a persoanei fizice sau juridice și de abţinere de la repetarea acesteia;

a¹) interzicerea temporară a exercitării unor funcţii într-o instituţie de credit de către persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) sau de către persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit, responsabile de săvârşirea faptei;

b) retragerea autorizaţiei acordate instituţiei de credit, potrivit prevederilor art. 39;

c) suspendarea exercitării drepturilor de vot ale acţionarului sau acţionarilor responsabili.

(3) Măsurile sancţionatoare prevăzute la alin. (2) pot fi aplicate concomitent cu dispunerea de sancţiuni sau independent de acestea.

(4) Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d), e) și f) şi măsura sancţionatorie prevăzută la alin. (2) lit. a) se aplică persoanelor cărora le poate fi imputată fapta, întrucât aceasta nu s-ar fi produs dacă persoanele respective şi-ar fi exercitat în mod corespunzător responsabilităţile care decurg din îndatoririle funcţiei lor stabilite conform legislaţiei aplicabile societăţilor, reglementărilor emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă şi cadrului intern de administrare ori, după caz, persoanelor în privinţa cărora Banca Naţională a României constată că acestea nu îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi/sau că nu mai corespund cerinţelor de reputaţie şi competenţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate.”

Art. 229¹ din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„Banca Naţională a României aplică sancţiunile prevăzute la art. 229 alin. (1) și măsurile sancţionatoare prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) și c) în cazurile în care constată că o persoană fizică ori juridică, o instituţie de credit, persoană juridică română, şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) sau persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit se fac vinovate de următoarele fapte:

a) achiziţionarea, direct sau indirect, a unei deţineri calificate, în sensul prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 1¹-1³, cu nerespectarea obligaţiei de notificare prevăzute la art. 25 alin. (1) şi (1¹), pe durata evaluării prevăzute la art. 25 sau fără a ţine seama de opoziţia formulată de Banca Naţională a României, potrivit prevederilor art. 26 alin. (2);

b) cedarea, direct sau indirect, a unei deţineri calificate într-o instituţie de credit, persoană juridică română, ori reducerea acesteia, astfel încât proporţia drepturilor de vot sau a deţinerii la capitalul social să se situeze sub nivelurile de 20%, o treime ori de 50% sau astfel încât instituţia de credit să nu mai fie o filială, cu nerespectarea obligaţiei de notificare prevăzute la art. 27;

c) efectuarea de operaţiuni fictive și fără acoperire reală, în scopul prezentării incorecte a poziţiei financiare sau expunerii instituţiei de credit;

d) periclitarea credibilităţii şi/sau viabilităţii instituţiei de credit prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor.”

Art. 2 din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României: Obiectivul fundamental (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„(1) Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor.

(2) Pentru atingerea obiectivului său fundamental, Banca Naţională a României elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, precum și de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.”

Art. 26 din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României: Autorizarea și supravegherea prudenţială bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„(1) Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a funcţionării băncilor şi răspunde de supravegherea prudenţială a băncilor pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii bancare.

(2) Pentru asigurarea viabilităţii şi funcţionării sistemului bancar, Banca Naţională a României este împuternicită:

a) să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare;

b) să controleze şi să verifice pe baza raportărilor primite și prin inspecţii la faţa locului registrele, conturile și orice alte documente ale băncilor autorizate, pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de supraveghere.”

Art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României: Statutul legal

„(1) Banca Naţională a României este banca centrală a României, având personalitate juridică.

(2) Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, cu sediul central în municipiul Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii atât în municipiul Bucureşti, cât și în alte localităţi din ţară.”

Art. 2 din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României: Obiectivul fundamental şi principalele atribuţii

„(1) Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea și menţinerea stabilităţii preţurilor.

(2) Principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt:

a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;

b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

e) administrarea rezervelor internaţionale ale României.

(3) Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.”

Art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României: Reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit

„(1) Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, Banca Naţională a României este împuternicită:

a) să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare;

b) să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare.”

Art. 149 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„(1) În cazul în care o instituţie de credit încalcă sau, din cauza, printre altele, unei deteriorări rapide a situaţiei financiare este susceptibilă de a încălca, în viitorul apropiat, cerinţele prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 575/2013, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi de reglementările emise de Banca Naţională a României în aplicarea acestora, de dispoziţiile privind piaţa de capital ce transpun titlul II din Directiva 2014/65/UE sau de oricare dintre art. 3-7, art. 14-17, art. 24, 25 şi 26 din Regulamentul (UE) nr. 600/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 mai 2014 privind pieţele instrumentelor financiare şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, fără a aduce atingere măsurilor prevăzute la art. 226 şi 230¹ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, poate lua, după caz, cel puţin următoarele măsuri:

a) să solicite organului de conducere al instituţiei de credit să implementeze unul sau mai multe aranjamente sau măsuri stabilite în planul de redresare sau, în conformitate cu art. 14, să actualizeze un astfel de plan de redresare atunci când circumstanţele care au condus la intervenţia timpurie diferă de ipotezele stabilite în planul iniţial de redresare şi să implementeze unul sau mai multe dintre aranjamentele sau măsurile stabilite în planul actualizat într-un anumit interval de timp, pentru a se asigura că nu mai există condiţiile menţionate în partea introductivă a prezentului articol;

b) să solicite organului de conducere al instituţiei de credit să examineze situaţia, să identifice măsurile vizând soluţionarea oricăror probleme constatate și să elaboreze un program de acţiune pentru soluţionarea acelor probleme și a unui calendar de implementare a acestuia;

c) să solicite organului de conducere al instituţiei de credit convocarea unei adunări generale a acţionarilor instituţiei de credit sau, în cazul în care organul de conducere nu reuşeşte să respecte această cerinţă, să convoace în mod direct adunarea respectivă şi, în ambele cazuri, să stabilească ordinea de zi și să solicite ca anumite decizii să fie avute în vedere pentru a fi adoptate de către acţionari;

d) să solicite înlocuirea unuia sau a mai multor membri ai organului de conducere sau ai conducerii superioare a instituţiei de credit, în cazul în care aceste persoane se dovedesc necorespunzătoare pentru exercitarea atribuţiilor lor în sensul art. 13, 14, 38, 71, 107 și 108 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, sau al prevederilor legislaţiei privind piaţa de capital ce transpun art. 9 din Directiva 2014/65/UE;

e) să solicite organului de conducere al instituţiei de credit să elaboreze un plan de negociere a restructurării datoriilor cu o parte sau cu toţi creditorii instituţiei de credit, în conformitate cu planul de redresare, după caz;

f) să solicite efectuarea de modificări în strategia de afaceri a instituţiei de credit;

g) să solicite efectuarea de modificări în structura juridică sau în structura operaţională a instituţiei de credit; şi

h) să obţină, inclusiv prin inspecţii la faţa locului, şi să furnizeze Băncii Naţionale României în calitate de autoritate de rezoluţie toate informaţiile necesare pentru actualizarea planului de rezoluţie şi pentru pregătirea unei posibile rezoluţii a instituţiei de credit, precum şi pentru efectuarea unei evaluări a activelor și pasivelor instituţiei de credit în conformitate cu prevederile art. 201-213.

(2) În sensul alin. (1), deteriorarea rapidă a situaţiei financiare a unei instituţii de credit include o deteriorare a situaţiei lichidităţii, o creştere a nivelului de îndatorare, a creditelor neperformante sau a concentrării expunerilor, evaluată pe baza unui set de indicatori, care poate include cerinţa de fonduri proprii a instituţiei de credit plus 1,5 puncte procentuale.”

Art. 152 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii, precum și pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„În cazul deteriorării semnificative a situaţiei financiare a unei instituţii de credit sau atunci când se produc încălcări grave ale legislaţiei, reglementărilor sau actelor constitutive ale instituţiei de credit ori grave nereguli administrative și dacă alte măsuri luate în conformitate cu art. 149-151 nu sunt suficiente pentru a pune capăt acestei deteriorări, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, poate solicita înlocuirea conducerii superioare sau a organului de conducere al instituţiei de credit, în ansamblul său, sau a unor membri ai acestuia.

Desemnarea noii conduceri superioare sau a noului organ de conducere este efectuată în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, și cu dreptul Uniunii Europene şi face obiectul aprobării Băncii Naţionale a României, în calitate de autoritate competentă.”

Art. 153 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii, precum și pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„(1) În cazul în care Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, consideră că înlocuirea conducerii superioare sau a organului de conducere, astfel cum este prevăzută la art. 152, este insuficientă pentru remedierea situaţiei, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, poate desemna unul sau mai mulţi administratori temporari ai instituţiei de credit, printre care poate fi şi Fondul de garantare a depozitelor bancare constituit potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea și funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Banca Naţională României, în calitate de autoritate competentă, poate desemna orice administrator temporar, proporţional circumstanţelor date, fie pentru a înlocui temporar organul de conducere al instituţiei de credit, fie pentru a conlucra temporar cu organul de conducere al instituţiei de credit, și specifică acest lucru în decizia sa la momentul desemnării.

(3) În cazul în care Banca Naţională României, în calitate de autoritate competentă, desemnează un administrator temporar pentru a conlucra cu organul de conducere al instituţiei de credit, aceasta specifică, de asemenea, la momentul desemnării, rolul, atribuţiile și competenţele administratorului temporar, precum şi orice cerinţe, pentru organul de conducere al instituţiei de credit, de a se consulta cu administratorul temporar sau de a obţine acordul acestuia înainte de a lua anumite decizii sau de a întreprinde anumite acţiuni.

(4) Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, face publică pe site-ul său oficial desemnarea oricărui administrator temporar, cu excepţia cazului în care administratorul temporar nu deţine competenţa de a reprezenta instituţia de credit. La numirea administratorului temporar, Banca Naţională a României are în vedere ca acesta să deţină calificările, cunoştinţele și capacitatea necesare pentru exercitarea funcţiilor sale și să nu se afle în conflict de interese.”

Art. 194 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii, precum și pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de rezoluţie, poate desemna un administrator special care să înlocuiască organul de conducere al instituţiei supuse rezoluţiei, caz în care face publică numirea acestuia pe site-ul său oficial.”

Art. 195 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii, precum și pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„Administratorul special dispune de toate competenţele adunării generale a acţionarilor și ale organului de conducere al instituţiei respective. Cu toate acestea, administratorul special nu poate exercita competenţe decât sub controlul Băncii Naţionale a României, în calitatea sa de autoritate de rezoluţie.”

Art. 2 alin. (1) lit. b), m), p) și r) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: Semnificaţia unor termeni

„În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:[…]

b) autoritate publică – orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică; […]

m) serviciu public – activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public;[…]

p) interes legitim privat – posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat;

r) interes legitim public – interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor și îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice;”.

Art. 2 alin. (1) pct. 18 din Directiva nr. 59/2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului (Text cu relevanţă pentru SEE): Definiţii

„Autoritate de rezoluţie” înseamnă autoritatea desemnată de un stat membru în conformitate cu articolul 3.

Art. 3 alin. (2) și (3) din Directiva nr. 59/2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului (Text cu relevanţă pentru SEE): Desemnarea autorităţilor responsabile cu rezoluţia

„(2) Autoritatea de rezoluţie este o autoritate publică administrativă sau autorităţi învestite cu competenţe administrative publice.

(3) Autorităţile de rezoluţie pot fi băncile centrale, ministerele competente sau alte autorităţi publice administrative sau alte autorităţi învestite cu competenţe administrative publice. Statele membre pot prevedea, în mod excepţional, ca autoritatea de rezoluţie să fie autorităţile competente pentru supraveghere în sensul Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi Directiva 2013/36/UE. Se instituie mecanisme structurale corespunzătoare pentru a se asigura independenţa operaţională şi pentru a evita conflictele de interese între funcţiile de supraveghere prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi Directiva 2013/36/UE sau alte funcţii ale autorităţii relevante și funcţiile autorităţilor de rezoluţie prevăzute în prezenta directivă, fără a aduce atingere schimburilor de informaţii şi cerinţelor de cooperare prevăzute la alineatul (4). Mai exact, statele membre se asigură că, în cadrul autorităţilor competente, al băncilor centrale naţionale, al ministerelor competente sau al altor autorităţi, există independenţă operaţională între funcţia de rezoluţie și funcţiile de supraveghere sau de altă natură ale autorităţii relevante.

Personalul implicat în exercitarea funcţiilor autorităţii de rezoluţie în temeiul prezentei directive este supus unor linii distincte de subordonare și este separat structural faţă de personalul ce exercită sarcini în temeiul Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi al Directivei 2013/36/UE sau faţă de alte funcţii ale autorităţii relevante.

În sensul prezentului alineat, statul membru sau autoritatea de rezoluţie adoptă şi publică orice reguli interne necesare, inclusiv dispoziţii privind secretul profesional şi schimburile de informaţii între diferitele domenii de răspundere.”

Art. 2 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii, precum și pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:[…]

6. autoritate de rezoluţie – autoritatea desemnată de un stat membru ca autoritatea împuternicită să aplice instrumente de rezoluţie şi să exercite competenţe de rezoluţie;”.

Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii, precum și pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„Banca Naţională a României este autoritatea de rezoluţie pentru:

a) instituţiile de credit, persoane juridice române;

b) sucursalele din România ale instituţiilor de credit din state terţe;

c) entităţile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. b), c) sau d), care fac parte dintr-un grup supus supravegherii pe bază consolidată, a cărui societate-mamă este o instituţie de credit sau care, în cazul în care societatea-mamă este o societate financiară holding sau o societate financiară holding mixtă, include și o instituţie de credit.”

Art. 34 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată:

„În înţelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se înţelege: societăţile ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată; instituţiile de credit; instituţiile financiare nebancare, definite potrivit reglementărilor legale, înscrise în Registrul general; instituţiile de plată şi instituţiile emitente de monedă electronică, definite potrivit legii, care acordă credite legate de serviciile de plată și a căror activitate este limitată la prestarea de servicii de plată, respectiv emitere de monedă electronică și prestare de servicii de plată; societăţile de asigurare, asigurare-reasigurare și de reasigurare; fondurile de pensii administrate privat, fondurile de pensii facultative și administratorii acestora; societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de administrare a investiţiilor, organismele de plasament colectiv, depozitari centrali, casele de compensare, contrapărţi centrale şi operatori de piaţă/sistem autorizaţi/avizaţi de Autoritatea de Supraveghere Financiară; societăţile/companiile naţionale; societăţile cu capital integral sau majoritar de stat; regiile autonome.”

XIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Judecătorul-raportor a propus admiterea sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal” și a se stabili că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

XIV. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie

Cu privire la admisibilitatea sesizării:

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală care prevăd că: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat, deoarece:

– un complet de judecată al Curţii de Apel Bucureşti, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, a constatat că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti este învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţi şi părţile civile, prin care, printre altele, se solicită reţinerea, în cazul infracţiunilor de delapidare şi complicitate la delapidare, a cauzei de atenuare a răspunderii penale prevăzute de art. 308 din Codul penal, cu consecinţe asupra încadrării juridice şi a tratamentului juridic sancţionator aplicat inculpaţilor;

– până în prezent, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu a statuat, printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată;

– chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Luând în considerare îndeplinirea tuturor condiţiilor, astfel cum sunt prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă este admisibilă.

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:

Funcţionarul public, în înţelesul normei prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal,este persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, implică întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii:

a) persoana să exercite un serviciu de interes public (condiţie comună);

b) persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice (condiţie alternativă).

1. Exercitarea unui serviciu de interes public

Analiza îndeplinirii primei cerinţe, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, se face ţinând seama de definiţia dată serviciului public în dreptul administrativ, prin art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căreia reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public sau, altfel spus, verificarea împrejurării dacă, prin realizarea serviciului prestat, se urmăreşte satisfacerea unui interes general și dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. De asemenea, noţiunea de „serviciul public” desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.

În doctrina de drept bancar, se arată că procesul de publicizare a dreptului bancar este rezultatul interesului deosebit pe care îl prezintă pentru orice stat activităţile permise instituţiilor de credit și este dedus din regimul de autorizare, reglementare și supraveghere jurisprudenţială a acestor instituţii, exercitat de Banca Naţională a României, instituţie publică, independentă, din caracterul imperativ al dispoziţiilor actelor normative din domeniul bancar, precum și din monopolul instituit cu privire la desfăşurarea activităţilor bancare. Practic, acest monopol se justifică prin interesul clientelei și necesitatea protejării acesteia, ceea ce reclamă ca astfel de operaţiuni să fie efectuate doar de entităţi care oferă siguranţă.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, a arătat că noţiunea de „funcţie publică” se află în corelaţie cu noţiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale, care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat, astfel că funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal.

În acelaşi sens, Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, a stabilit că: „sunt incluşi (în categoria funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal) […] particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice”.

Banca (instituţia de credit) cu capital integral privat desfăşoară o activitate de interes public, și anume activitatea bancară, ce este definită în cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 ca „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu;”. Natura activităţii desfăşurate de băncile (instituţiile de credit) cu capital integral privat depăşeşte sfera interesului particular și se situează în sfera interesului public, acestea fiind incluse în cadrul persoanelor juridice care exercită un serviciu de interes public. In acest sens, în considerentele Deciziei nr. XIII/2006, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie au reţinut că „activitatea bancară, deşi se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public.”

Recunoaşterea băncilor ca fiind entităţi de interes public a fost consacrată legislativ prin Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, art. 34 alin. (2), incluzând, în forma actuală, în această categorie şi instituţiile de credit: „(2) În înţelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se înţelege: (…) instituţiile de credit (…)”.

În consecinţă, pe baza naturii activităţii desfăşurate, se desprinde concluzia că banca (instituţia de credit) cu capital integral privat reprezintă o persoană juridică abilitată să exercite un serviciu de interes public.

2. Persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.

Cu referire la cea de a doua condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică sau dacă activitatea persoanei este supusă controlului ori supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Condiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcţionarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală şi, aşa cum se menţionează expres în Expunerea de motive la noul Cod penal,art. 175 alin. (2) „vizează acele persoane care, deşi nu sunt propriu-zis funcţionari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii”.

Funcţionarul bancar, angajat al unei bănci (instituţie de credit) cu capital integral privat, nu îndeplineşte condiţia de a fi învestit de autorităţile publice pentru exercitarea unui serviciu de interes public.

Contractul de muncă încheiat între banca (instituţia de credit) cu capital integral privat și funcţionarul bancar nu are semnificaţia unei învestiri pentru exercitarea unui serviciu de interes public.

În Expunerea de motive a noului Cod penal, reflectată în considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, și anume: notarii publici (Legea notarilor publici și a activităţii notariale nr. 36/1995) și executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti). Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că „deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia.”

Or, funcţionarul bancar, angajat al unei bănci (instituţie de credit) cu capital integral privat, nu exercită atribute de autoritate publică, pe baza delegării printr-un act al autorităţii statale.

În considerentele aceleiaşi Decizii nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la medic, s-a relevat că angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic şi unitatea sanitară de stat, (…) nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare al unui atribut de autoritate publică.

În mod corespunzător, angajarea funcţionarului bancar de către banca (instituţia de credit) cu capital integral privat nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public, iar actul de angajare, ca bază a raportului dintre funcţionarul bancar și banca (instituţia de credit) cu capital integral privat, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare al unui atribut de autoritate publică, ci trebuie avută în vedere natura serviciului prestat.

Considerentele anterioare îşi menţin caracterul valabil şi cu privire la funcţionarii bancari prevăzuţi în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 (membrii consiliului de administraţie și directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere și ai directoratului unei instituţii de credit, precum și persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, juridice, conformitate, trezorerie, creditare, precum și orice alte activităţi care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative) şi a celor desemnate să asigure conducerea sucursalelor în cadrul unei bănci cu capital integral privat.

Aprobarea de către Banca Naţională a României a persoanelor prevăzute în art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, înainte de începerea exercitării responsabilităţilor, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, nu echivalează cu o învestire.

Astfel, deşi angajarea funcţionarului bancar de către banca (instituţia de credit) cu capital integral privat nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public, activitatea desfăşurată de acesta este supusă controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, controlul ori supravegherea autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public implică existenţa unor dispoziţii legale care să concretizeze controlul ori supravegherea autorităţii publice.

Or, din dispoziţiile art. 4,art. 9 alin. 1, art. 38 alin. 1 şi 2, art. 66, 68, 69 și 75 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (în vigoare la data faptelor, în prezent abrogată), care au corespondent în dispoziţiile art. 32 alin. (1), art. 225 alin. (1), art. 228, 229 şi 229¹ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, rezultă modul în care se exercită controlul ori supravegherea băncilor (instituţiilor de credit), persoane juridice române de către Banca Naţională a României. Astfel, acestea pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României, se supun regulamentelor și ordinelor emise de Banca Naţională a României care le controlează și supraveghează activitatea, prin raportări transmise de instituţiile de credit şi prin verificări efectuate de către personalul Băncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens, la faţa locului, desfăşurate la sediul instituţiilor de credit și al sucursalelor. Instituţiile de credit, persoane juridice române, au obligaţia să permită personaluluiBăncii Naţionale a României şi auditorilor independenţi care efectuează inspecţia să le examineze evidenţele, conturile și operaţiunile și să furnizeze toate documentele și informaţiile legate de administrarea, controlul intern și operaţiunile băncii, iar în cazul în care se constată nereguli, în funcţie de gravitatea acestora, Banca Naţională a României poate aplica sancţiuni, mergând până la retragerea autorizaţiei băncii. De asemenea, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă în sensul Legii nr. 312/2015, poate lua măsuri de redresare financiară, având acces la toate documentele şi registrele instituţiei de credit, poate înlocui organele de conducere şi poate desemna un administrator temporar, pentru a înlocui sau a conlucra cu organele de conducere, care poate prelua integral atribuţiile de administrare şi conducere a instituţiei de credit, având acces nerestricţionat, pe întreaga perioadă de derulare a administrării speciale, în toate sediile și locaţiile instituţiei de credit şi la toate activele, evidenţele, conturile și alte înregistrări, deţinând controlul asupra acestora.

Mai mult, în situaţia în care se declanşează acţiunea de rezoluţie cu privire la o instituţie de credit, Banca Naţională a României, în calitatea sa de autoritate de rezoluţie, poate desemna un administrator special care să înlocuiască organul de conducere al instituţiei supuse rezoluţiei, care dispune de toate competenţele adunării generale a acţionarilor și ale organului de conducere al instituţiei respective, conform ari. 195 din Legea nr. 312/2015.

Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, în cuprinsul art. 75-81.

De asemenea, acelaşi control/supraveghere a activităţii instituţiilor de credit, indiferent de structura şi provenienţa publică ori privată a capitalului social, realizat de către Banca Naţională a României, rezultă şi din dispoziţiile art. 26 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României (în vigoare la data faptelor, în prezent abrogată), care au corespondent în art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României, conform cărora Banca Naţională a României este împuternicită să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare, precum să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite și prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile și orice alte documente pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere cu privire la băncile autorizate.

Deşi aceste dispoziţii vizează modul în care se realizează supravegherea ori controlul instituţiei de credit, persoană juridică, nu se poate face o disociere între serviciul prestat de funcţionarul băncii şi activitatea instituţiei de credit, în sensul excluderii acestuia de la controlul ori supravegherea unei autorităţi publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, pe motiv că prevederile legale se referă doar la persoana juridică sau organele de conducere ale acesteia, în condiţiile în care prin intermediul activităţii desfăşurate de către funcţionarul public se asigură funcţionarea băncii şi atingerea scopului pentru care a fost înfiinţată.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017 și nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, în cadrul cărora s-a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, reţinându-se că, pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul textului de lege menţionat, este suficient să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public și care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea.

Faptul că dispoziţiile legale sus-menţionate conţin prevederi [art. 228 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 și art. 69 din Legea nr. 58/1998, forma în vigoare la data săvârşirii faptelor] care vizează sancţionarea persoanelor prevăzute în art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 (membrii consiliului de administraţie și directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere și ai directoratului unei instituţii de credit, precum și persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative), precum și a celor arătate în art. 69 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară – forma în vigoare la data săvârşirii faptelor (administratorii, directorii executivi sau cenzorii) nu poate duce la concluzia că doar aceste persoane sunt supuse controlului ori supravegherii autorităţilor publice (Băncii Naţionale a României) cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, atât timp cât activitatea instituţiei de credit, persoană juridică, supusă controlului ori supravegherii Băncii Naţionale a României, se realizează cu concursul și prin intermediul funcţionarilor bancari, angajaţi de către banca unde îşi desfăşoară activitatea. Aceştia sunt obligaţi să se conformeze regulamentelor și ordinelor emise de către Banca Naţională a României, să permită verificarea, în cadrul controlului efectuat de Banca Naţională a României prin reprezentanţii săi, a operaţiunilor efectuate, a documentelor întocmite etc., fără să existe vreo derogare de la respectarea acestor norme, regulamente emise de către Banca Naţională a României, în raport cu funcţiile deţinute sau atribuţiile exercitate de funcţionarii bancari.

Mai mult, în cadrul procedurii de rezoluţie, când Banca Naţională a României desemnează un administrator special, care înlocuieşte organul de conducere al instituţiei supuse rezoluţiei, dispunând în acest sens de toate competenţele adunării generale a acţionarilor și ale organului de conducere al instituţiei respective, se realizează o supraveghere ori un control al tuturor funcţionarilor bancari ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul respectivei instituţii de credit, nu numai a persoanelor menţionate în art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, existând un acces nerestricţionat, pe întreaga perioadă de derulare a administrării speciale, în toate sediile și locaţiile instituţiei de credit şi la toate activele, evidenţele, conturile și alte înregistrări, deţinând controlul asupra acestora.

În sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizat dacă Banca Naţională a României constituie o autoritate publică şi, în consecinţă, poate exercita controlul/supravegherea la care se referă dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Noţiunea de autoritate publică este definită de dispoziţiile art. 240 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal – Dispoziţii interpretative -, cu referire la condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice (art. 135 din Codul penal), articol care prevede: „În aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 și 142 din Constituţia României, republicată”.

În titlul III intitulat „Autorităţile publice”, Constituţia prevede Parlamentul (capitolul I), Preşedintele României (capitolul II), Guvernul (capitolul III), Administraţia publică (capitolul V), Autoritatea judecătorească (capitolul VI). Administraţia publică cuprinde la rândul său administraţia publică centrală de specialitate (secţiunea 1), în care se includ autorităţile administrative autonome şi administraţia publică locală (secţiunea 2). Autorităţile administraţiei publice, conform doctrinei dreptului administrativ, sunt acele structuri organizaţionale cu personalitate de drept public, ce se înfiinţează și funcţionează potrivit Constituţiei și legii, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii. Prin sintagma „autorităţi publice” se înţelege totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât şi la nivelul comunităţilor locale.

Din interpretarea art. 116 din Constituţia României rezultă că, în sistemul constituţional românesc, administraţia centrală de specialitate este formată din două mari categorii de organe: organe centrale de specialitate subordonate, în care se includ, pe lângă ministere şi alte organe centrale, şi organe centrale de specialitate autonome, care nu se află în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice.

În doctrina de drept administrativ se arată că autorităţile administrative autonome au un statut specific care le deosebeşte de ministere şi de celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, deosebirile derivând din modul de înfiinţare care impune o lege organică şi modul de desemnare al conducătorilor. Aşadar, în România există două categorii de autorităţi centrale autonome: unele de rang constituţional, create de legiuitorul constituant, și altele create prin lege organică. Din prima categorie fac parte Avocatul Poporului (art. 58-60), Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (art. 119), Curtea de Conturi (art. 140), Consiliul Economic şi Social (art. 141). Din cea de a doua categorie pot fi enumerate: Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Autoritatea de Supraveghere Fiscală ori Banca Naţională a României.

Deşi se susţine că Banca Naţională a României este o instituţie independentă, al cărei statut a fost adoptat printr-o lege ordinară (Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României, în vigoare de la 1 iulie 1998 până la 29 iulie 2004, fiind abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004) nu trebuie omis faptul că înfiinţarea Băncii Naţionale a României s-a făcut printr-o lege organică, „Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 17 aprilie 1880, iar întreaga activitate a băncii, în prezent, este reglementată prin legi organice, respectiv Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii, precum și pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar.

În legătură cu Legea nr. 312/2015 este de menţionat că a transpus Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluţia instituţiilor de credit și a firmelor de investiţii și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului, consacrând expres împrejurarea că Banca Naţională a României este autoritate de rezoluţie pentru instituţiile de credit. Or, conform art. 3 alin. (2) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, autoritatea de rezoluţie este o autoritate publică administrativă sau autorităţi învestite cu competenţe administrative publice.

Conform art. 3 alin. (3) al aceluiaşi act normativ, sunt enumerate autorităţile care pot fi desemnate ca autorităţi de rezoluţie, printre acestea regăsindu-se băncile centrale.

Or, prin Legea nr. 312/2015 a fost desemnată autoritate de rezoluţie pentru instituţiile de credit, persoane juridice române, Banca Naţională a României, motiv pentru care se justifică şi din aceste considerente concluzia că Banca Naţională a României este o autoritate centrală autonomă, parte a administraţiei publice.

De altfel, și din interpretarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobate prin lege organică, rezultă faptul că Banca Naţională a României este o autoritate publică, în sensul cerut de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 se prevede că Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

În analiza faptului că Banca Naţională a României este o autoritate publică în sensul prevăzut de art. 175 alin. (2) din Codul penal nu se poate face abstracţie de importanţa deosebită a acestei entităţi publice în cadrul politicii economico-financiare generale a statului, de competenţele ce îi sunt atribuite prin lege în vederea realizării obiectivului său fundamental, constând în asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, fiind singurul organism din România care are atribuţii privitoare la elaborarea și aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, la promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare, la emiterea bancnotelor şi monedelor, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României și la stabilirea regimului valutar, supravegherea respectării acestuia şi administrarea rezervelor internaţionale ale ţării, precum și eficienţa mijloacelor legale ce îi sunt puse la dispoziţie pentru ducerea la îndeplinire a acestor atribuţii, având şi competenţa de a emite și acte cu caracter normativ în domeniul bancar (regulamente, ordine, norme) a căror respectare este obligatorie de către subiecţii cărora li se adresează, având autoritate competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, fiind autoritate de supraveghere şi autoritate de rezoluţie.

Prin urmare, se poate considera că Banca Naţională a României reprezintă o autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, putând exercita controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.”

Va statua în sensul că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal şi, în consecinţă, stabileşte că:

În sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2017.