În Monitorul Oficial nr. 411 din 31 mai a.c. a fost publicată Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 februarie 2017 în Cauza Potoroc împotriva României (Cererea nr. 59.452/09).

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 59.452/09) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Potoroc (reclamantul), a sesizat Curtea la 20 octombrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de N. Olteanu şi M. Olteanu, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 7 octombrie 2013 capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie a fost comunicat Guvernului, acest capăt de cerere vizând pretinsa inechitate a procedurii penale din cauza condamnării reclamantului de instanţa de recurs în absenţa administrării directe a probelor, deşi partea interesată fusese achitată de instanţele inferioare. Cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Bucureşti.

A. Arestarea preventivă a reclamantului şi ancheta penală

5. La 6 iunie 2004, faţă de reclamant a fost luată măsura reţinerii şi apoi măsura arestării preventive, pe motivul că era bănuit a fi un traficant internaţional de stupefiante. I se imputa în mod special faptul că îi ceruse lui C.I., lucrător al Brigăzii Antiteroriste, să intervină pe lângă B.C., vameş, pentru a facilita trecerea lui R.R. prin punctul de control la frontieră de pe Aeroportul Internaţional Henry Coandă din Bucureşti fără a-i verifica bagajele, deşi ştia că acesta transporta cocaină.

6. În cursul anchetei penale, au fost efectuate mai multe acţiuni de investigaţie şi au fost audiaţi martori. Reclamantul şi R.R. au fost interogaţi de mai multe ori. Reclamantul nu a recunoscut niciodată faptele de care era acuzat. A fost organizată o confruntare între reclamant şi C.I.

B. Judecata în primă instanţă

7. Prin rechizitoriul din 27 august 2004, reclamantul şi R.R. au fost trimişi în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti (tribunalul) pentru trafic internaţional de stupefiante. Rechizitoriul se întemeia pe documente scrise, declaraţii ale martorilor şi înregistrări video.

8. Tribunalul l-a audiat pe reclamant, care şi-a susţinut nevinovăţia, pe coinculpatul acestuia, R.R., precum şi şaisprezece martori, între care B.C., C.I., R.S., C.F., R.D., M.V., S.C.M., M.G. şi T.C.S.

9. Alte probe au fost depuse la dosar, inclusiv înscrisuri conţinând informaţii despre pasagerii zborurilor şi despre orarele de aterizare a zborurilor, procese-verbale referitoare la apelurile telefonice iniţiate şi recepţionate de către reclamant, precum şi numerele de telefon care se regăseau în agenda acestuia.

10. Tribunalul a vizionat toate înregistrările realizate în cursul anchetei.

11. Prin Hotărârea din 1 iunie 2005, tribunalul l-a condamnat pe R.R. la pedeapsa de şaisprezece ani de închisoare pentru trafic internaţional de stupefiante. Prin aceeaşi hotărâre, tribunalul l-a achitat pe reclamant, cu motivarea că nu reiese cu certitudine din probele prezentate că acesta din urmă a comis faptele de care a fost acuzat. După ce a studiat declaraţiile martorilor, tribunalul a considerat că nimic nu dovedea că reclamantul îi ceruse lui C.I. să faciliteze tranzitul lui R.R. prin aeroport şi că nu fusese demonstrată existenţa unei legături sau a unei înţelegeri prealabile între partea interesată şi R.R., argumentele rechizitoriului fiind întemeiate pe simple supoziţii în această privinţă. Tribunalul a mai considerat că nu exista nicio dovadă că reclamantul a cunoscut conţinutul bagajelor lui R.R.

C. Procedura în apel

12. În urma apelului parchetului, prin Decizia din 21 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti (curtea de apel) a reîncadrat juridic faptele şi l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru complicitate la trafic internaţional de stupefiante. Pentru a justifica răspunderea penală a reclamantului, curtea de apel s-a întemeiat pe declaraţiile martorilor C.I., M.G., T.C.S. şi M.V., pe un înscris care atesta timpul petrecut de reclamant la aeroport şi pe faptul că acesta nu prezentase nicio dovadă în sprijinul afirmaţiilor sale.

13. În urma recursului reclamantului, prin Hotărârea din 13 decembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) a casat Hotărârea din 21 septembrie 2005 şi a trimis cauza în faţa curţii de apel pentru rejudecare, pe motiv că această instanţă condamnase persoana în cauză fără să o asculte în prealabil.

14. Prin Hotărârea din 10 mai 2007, curtea de apel, după ce a audiat reclamantul, l-a condamnat la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru complicitate la trafic internaţional de stupefiante.

15. În urma unui nou recurs al reclamantului, prin Hotărârea din 5 decembrie 2007, Înalta Curte a casat Hotărârea din 10 mai 2007 şi a trimis cauza în faţa curţii de apel pentru rejudecare, pe motiv că hotărârea fusese pronunţată de un judecător incompatibil.

16. Sesizată din nou cu această cauză, curtea de apel i-a audiat pe reclamant şi pe martorii C.I., M.G., B.C. şi P.F.I. Acesta din urmă fusese propus de către reclamant.

17. În Hotărârea din 16 octombrie 2008, curtea de apel a respins apelul parchetului şi a confirmat Hotărârea tribunalului din 1 iunie 2005 (pct. 11 supra). Curtea de apel şi-a motivat decizia în sensul că nu exista nicio dovadă care să permită schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina reclamantului în complicitate la trafic internaţional de stupefiante sau să permită identificarea persoanei care trebuia să îi faciliteze lui R.R. trecerea frontierei la aeroport ca fiind reclamantul.

18. Curtea de apel a considerat că declaraţia agentului vamal B.C. era importantă şi că declaraţiile lucrătorului Brigăzii Antiteroriste, C.I., în timpul procedurii (pct. 6, 8 şi 16 supra), care puteau face legătura dintre reclamant şi R.R., erau contradictorii şi nu erau credibile. Aceasta a adăugat că decizia de trimitere în judecată a reclamantului era întemeiată pe simple bănuieli şi că din dovezile supuse examinării sale nu reieşea că partea interesată comisese infracţiunea de care a fost acuzată.

D. Condamnarea penală a reclamantului

19. Parchetul a introdus recurs, susţinând că vina reclamantului rezulta limpede din probele depuse la dosar.

20. Nu a fost ascultat niciun martor pe parcursul procedurii în recurs şi nicio probă nouă nu a fost depusă la dosar.

21. Prin Hotărârea definitivă din 28 aprilie 2009, Înalta Curte a admis recursul parchetului, a casat hotărârile instanţelor inferioare şi a judecat cauza pe fond. Acesta a considerat că rezulta din conţinutul declaraţiilor anumitor martori că reclamantul era vinovat de complicitate la trafic internaţional de stupefiante şi l-a condamnat pentru acest capăt de acuzare la o pedeapsă privativă de libertate de 15 ani. Înalta Curte a motivat astfel:

„(…) într-adevăr, contrar declaraţiei făcute de inculpat […] prin care se declară nevinovat […], din probatoriul administrat în cauză rezultă că, urmare a coroborării declaraţiilor inculpatului R.R. cu declaraţiile martorilor C.I., B.C., R.D., C.F., S.C.M., R.S., M.G. şi T.C.S., inculpatul a comis fapta, aşa cum este descrisă în rechizitoriu, prin aceasta având calitatea de complice al coinculpatului R.R. […]

De altfel, situaţia rezultată, indubitabil din probele dosarului, cu privire la ajutorul pe care inculpatul […] l-a promis şi a încercat să-l dea, în modul descris, coinculpatului R.R., a determinat Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, ca prin Decizia penală nr. 717 din 21.09.2005 să admită apelul declarat de parchet […]”

II. Dreptul intern relevant

22. Dispoziţiile din Codul de procedură penală, care defineau la momentul faptelor domeniul de aplicare a competenţei şi a puterilor instanţei sesizate cu un recurs, sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

23. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, susţinând că a fost condamnat de Înalta Curte fără administrarea nemijlocită de probe şi mai cu seamă de mărturii, deşi fusese achitat de instanţele de grad inferior pe baza aceloraşi probe. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa […].”

A. Cu privire la admisibilitate

24. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

25. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil deoarece a fost condamnat prima dată în cadrul procedurii în recurs, deşi Înalta Curte nu examinase direct probele.

26. El arată că, deşi curtea de apel pronunţase de două ori condamnarea sa penală (pct. 13 şi 15 supra), totuşi cele două hotărâri în cauză au fost casate pentru nulitate absolută, astfel că nu pot să mai fie considerate valide. El a adăugat că, după ce a procedat la audierea unor martori, curtea de apel a pronunţat achitarea sa (pct. 17 şi 18 supra).

27. Reclamantul arată că şi-a prezentat apărarea în procedura de recurs şi că Înalta Curte, care a examinat cauza în fapt şi în drept, a omis să clarifice ambiguităţile din declaraţiile martorilor.

28. Guvernul explică mai întâi că îi revine instanţei naţionale decizia privind necesitatea de a cita un martor şi că de aceea Curtea nu poate încheia prin incompatibilitatea procedurii cu art. 6 din Convenţie în lipsa ascultării unui martor decât în circumstanţe excepţionale, care, din punctul său de vedere, nu există în acest caz.

29. În continuare, susţine că, spre deosebire de alte cauze deja examinate de Curte, în care reclamanţii fuseseră achitaţi de toate instanţele inferioare, în speţa de faţă, trei instanţe au condamnat persoana în cauză în baza probelor administrate şi numai două completuri de judecată au pronunţat achitarea lui. Adaugă că, în cauza de faţă, persoanele audiate au demonstrat constanţă în declaraţii şi că nu era justificat un nou interogatoriu pentru a clarifica anumite depoziţii. În opinia Guvernului, Înalta Curte nu a făcut altceva decât să stabilească conexiunile între declaraţiile martorilor ascultaţi de instanţele de grad inferior şi să tragă concluzii. Guvernul arată în cele din urmă că această condamnare a reclamantului nu era întemeiată numai pe declaraţiile martorilor, ci şi pe înscrisurile depuse la dosar.

30. Guvernul constată în cele din urmă că reclamantul nu a solicitat instanţei de recurs sesizate în cauza sa să îi audieze din nou pe martori.

2. Motivarea Curții

31. Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie la procedurile în apel pe care le-a reamintit în Cauza Găitănaru împotriva României, (nr. 26.082/05, pct. 26-28, 26 iunie 2012; a se vedea, mai recent, Flueraş împotriva României, nr. 17.520/04, pct. 53-55, 9 aprilie 2013, şi Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, pct. 33-35, 15 septembrie 2015).

32. În speţa de faţă, tribunalul şi curtea de apel, după audierea martorilor, au considerat că probele aflate la dosar, în special declaraţiile martorilor, nu au dovedit că reclamantul comisese faptele imputate şi au dispus achitarea sa (pct. 11 şi 17-18 supra).

33. Deşi curtea de apel a condamnat partea interesată de două ori pentru complicitate la trafic internaţional de stupefiante (pct. 12 şi 14 supra), totuşi aceste hotărâri au fost casate pentru erori de procedură (pct. 13 şi 15 supra), iar după interogarea reclamantului şi a unor martori (pct. 16 supra) aceeaşi curte de apel a achitat persoana în cauză. Astfel, reclamantul nu a fost condamnat penal printr-o hotărâre validă a niciunei instanţe inferioare.

34. În urma recursului parchetului (pct. 19 supra), Înalta Curte s-a prevalat de posibilitatea oferită de legea internă de a examina din nou chestiunea vinovăţiei părţii interesate. În acest scop, Înalta Curte s-a bazat pe aceleaşi probe care determinaseră instanţele inferioare să dispună achitarea părţii interesate, nicio probă nouă nefiind prezentată în faţa instanţei (pct. 20 supra). Înalta Curte a concluzionat că rezulta în mod cert din probatoriu şi mai ales din conţinutul declaraţiilor martorilor că reclamantul comisese fapta de care era acuzat (pct. 21 supra).

35. Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a procedat în special la o nouă interpretare a declaraţiilor care figurau în dosar, fără a asculta ea însăşi martorii. Astfel, Înalta Curte a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile instanţelor inferioare, care I-au achitat pe reclamant, în special pe baza depoziţiilor martorilor respectivi, făcute în cursul şedinţelor desfăşurate în faţa lor. În opinia Curţii, efectuând o astfel de analiză, Înalta Curte nu s-a limitat la simpla apreciere a unei chestiuni de drept, ci, pur şi simplu, a dat o nouă interpretare faptelor, ceea ce a dus la o reîncadrare a acţiunilor reclamantului. Condamnată penal, persoana interesată a cunoscut o agravare a situaţiei sale.

36. Deşi era de competenţa instanţei de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza mărturiilor care fuseseră suficiente pentru а-i determina pe judecătorii din prima instanţă să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia. Or, Înalta Curte ar fi trebuit să analizeze necesitatea unei noi audieri a martorilor, cu atât mai mult cu cât mărturia lucrătorului Brigăzii Antiteroriste, C.I., care putea face legătura dintre reclamant şi R.R., nu a fost considerată credibilă de curtea de apel (pct. 18 supra). Curtea reaminteşte, în acest context, că persoanele care au responsabilitatea de a decide asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei unui inculpat trebuie, în principiu, să fie în măsură să audieze martorii personal şi să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea credibilităţii unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi dusă la bun sfârşit prin simpla citirea a declaraţiilor scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011). Desigur, există cazuri în care este imposibilă ascultarea unui martor de către instanţă, de exemplu dacă persoana în cauză a decedat sau pentru a-i respecta dreptul de a nu se autoincrimina [Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, pct. 86, 5 decembrie 2002, şi Dan, citat anterior, pct. 33]. Însă nu acesta este cazul în speţă.

37. Curtea reaminteşte în sfârşit că a statuat deja în cauze similare, în care Guvernul aducea argumentul conform căruia reclamantul nu solicitase niciodată instanţei de recurs să asculte martori, că instanţa de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului (Manolachi împotriva României, nr. 36.605/04, pct. 50, 5 martie 2013, Наnu împotriva României, nr. 10.890/04, pct. 38, 4 iunie 2013, şi, mai recent, Moinescu citat anterior, pct. 28). În plus, Curtea observă că reclamantului nu i se poate reproşa în speţă o lipsă de interes pentru procesul său (a se vedea, a contrario, Bragadireanu împotriva României, nr. 22.088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007).

38. Aceste elemente îi permit Curţii să concluzioneze că, în cauză, condamnarea reclamantului de Înalta Curte, pronunţată fără audierea directă a martorilor, şi, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrara cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

39. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

40. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

41. Reclamantul pretinde 100.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit.

42. Guvernul susţine că legătura de cauzalitate dintre pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie şi pretinsul prejudiciu moral nu a fost dovedită, având în vedere imposibilitatea de a specula asupra soluţiei procedurii în faţa instanţelor interne dacă Înalta Curte ar fi administrat direct probele. Guvernul reaminteşte că este posibilă revizuirea unui proces pe plan intern, conform Codului de procedură penală, în cazul în care instanţa europeană a constatat încălcarea drepturilor reclamantului. În subsidiar, Guvernul arată că suma solicitată de partea interesată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu.

43. Curtea relevă că, în speţă, singurul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Înaltei Curţi. În mod cert Curtea nu poate specula care ar fi fost rezultatul procesului în cazul în care art. 6 din Convenţie ar fi fost respectat, dar apreciază că este rezonabil să considere că partea interesată a suferit pierderea unei şanse reale în procesul respectiv [Pelissierși Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, pct. 80, CEDO 1999-II].

44. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

45. De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană particulară, precum în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate [Sejdovic împotriva Italiei (GC), nr. 56.581/00, pct. 126, CEDO 2006-II]. În această privinţă, Curtea observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Moinescu, citată anterior, pct. 48).

B. Cheltuieli de judecată

46. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea nu are competenţa să se pronunţe în această privinţă.

C. Dobânzi moratorii

47. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

3. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 14 februarie 2017, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.