În Monitorul Oficial nr. 767 din 30 septembrie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 13 iunie 2016 prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 10.150/99/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
„- în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), dispozițiile art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil, republicat (Codul civil) pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii sau acestea sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă?;
– în măsura în care se apreciază că dispozițiile art. 1.324-1.326 din Codul civil sunt compatibile cu specificitatea raporturilor de muncă, interpretarea acestora coroborată cu dispozițiile art. 55 lit. c) și art. 77 din Codul muncii este în sensul că decizia de concediere poate fi revocată până la momentul comunicării acesteia către salariat și intrării în circuitul civil sau poate fi revocată și ulterior acestui moment și până când? Totodată trebuie adoptată interpretarea în sensul că actul de ineficacitate (de revocare) este el însuși supus exigențelor de fond și de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (deciziei de concediere)?”.
Acces non-stop la legislație actualizată
În Legalis ai acces la toată legislația consolidată a României și legislația UE. Click pentru detalii
În extras
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
I. Titularul sesizării
1. Titularul sesizării este Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâta S.C. I.G. Watteew România – S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 2.108 din 7 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Iași, apel care formează obiectul Dosarului nr. 10.150/99/2014.
2. Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind o curte de apel care judecă în ultima instanță un litigiu în materia conflictelor de muncă și de asigurări sociale, potrivit dispozițiilor art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din același cod.
II. Obiectul și temeiul juridic al sesizării
3. Prin Încheierea din 15 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 10.150/99/2014, Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale a sesizat, în temeiul dispozițiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunilor de drept sus-menționate.
III. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina
4. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 10.150/99/2014, reclamantul Trofin Ioan Lucian a chemat în judecată pe pârâta S.C. I.G. Watteew România – S.R.L., solicitând anularea/constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014 de încetare a contractului individual de muncă în baza dispozițiilor art. 61 lit. d) din Codul muncii, a evaluării întocmite la data de 27 noiembrie 2014 și a evaluării anexă la răspunsul dat contestației la evaluare, efectuată pentru perioada 1 ianuarie-30 iunie 2014; în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii, a solicitat repunerea în situația anterioară emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă; în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, a solicitat plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul pentru perioada cuprinsă între 31 decembrie 2014 și până la rămânerea definitivă a hotărârii.
5. Printr-o altă cerere, înregistrată pe rolul aceleiași instanțe sub nr. 2.901/99/2015, reclamantul a chemat în judecată aceeași pârâtă, solicitând anularea/constatarea nulității Deciziei nr. 63 din 9 ianuarie 2015 de încetare a contractului individual de muncă, începând cu data de 10 ianuarie 2015, și a Deciziei nr. 2.736 din 19 decembrie 2014, prin care s-a dispus revocarea Deciziei de concediere din data de 28 noiembrie 2014; în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii, a solicitat repunerea în situația anterioară emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă; în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, a solicitat plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul pentru perioada cuprinsă între 9 ianuarie 2015 și până la rămânerea definitivă a hotărârii.
6. În ceea ce privește decizia de revocare, reclamantul a invocat faptul că nu i-a fost comunicată, iar pârâta nu avea niciun temei legal pentru revocarea deciziei de concediere și pentru emiterea deciziei de revocare, noua decizie de concediere, care cuprinde un alt termen de preaviz, fiind nelegală; această din urmă decizie, susține reclamantul, este emisă ca urmare a revocării nelegale a deciziei anterioare, în pofida dispozițiilor art. 75 din Codul muncii; măsura revocării, nefiind reglementată de Codul muncii, prin aceasta se poate ajunge la ascunderea sau deghizarea unei concedieri nelegale.
7. Pârâta a formulat întâmpinare în ambele dosare, invocând excepția lipsei de obiect a contestației împotriva celei dintâi decizii de concediere, nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014, și excepția tardivității contestației împotriva ultimei decizii, nr. 63 din 9 ianuarie 2015; cu privire la revocare s-a arătat, în esență, că această decizie este un act intern, care nu a fost comunicat, stând la baza emiterii noii decizii de concediere.
8. Instanța de fond a dispus conexarea celor două dosare, iar prin Sentința nr. 2.108 din 7 octombrie 2015 a respins excepțiile tardivității contestației formulate împotriva Deciziei de concediere nr. 63 din 9 ianuarie 2015 și lipsei de obiect a contestației formulate împotriva Deciziei de concediere nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014, invocate de pârâtă prin întâmpinare.
9. Pe fond s-au admis, în parte, acțiunile conexate și, în consecință, s-a constatat nulitatea Deciziei de concediere nr. 63 din 9 ianuarie 2015 și s-a anulat Decizia de concediere nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014, ambele emise de pârâtă, fiind obligată aceasta din urmă să îl reintegreze pe contestator pe postul deținut anterior desfacerii contractului de muncă și să-i achite o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă. S-a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale.
10. S-a reținut că, „ulterior emiterii și comunicării către reclamant a Deciziei de concediere din data de 28 noiembrie 2014, intimata a emis, la data de 18 decembrie 2014, Decizia de revocare nr. 2.736, prin care a dispus revocarea deciziei de concediere, această decizie nefiind comunicată reclamantului, care a introdus la instanță, la data de 23 decembrie 2014, contestația împotriva deciziei de concediere. Prin urmare, din perspectiva reclamantului, care a contestat-o în instanță, decizia de concediere a produs efecte juridice, încetarea contractului său individual de muncă urmând a avea loc la sfârșitul perioadei de preaviz, reclamantul neavând cunoștință, anterior datei de 25 martie 2015, când a primit întâmpinarea, că prima decizie de concediere a fost ulterior retrasă, decizia de revocare fiind comunicată efectiv abia la data de 22 aprilie 2015. În consecință, emiterea la data de 9 ianuarie 2015 a unei noi decizii de concediere, în condițiile în care decizia de revocare a primei decizii nu a fost adusă la cunoștința reclamantului, nu a putut avea pentru reclamant semnificația producerii altor efecte juridice, câtă vreme prima decizie de concediere contestată în instanță era încă în vigoare (pentru reclamant, care nu cunoștea faptul revocării), producând efectele juridice prevăzute de lege. Din acest motiv, din perspectiva reclamantului, efectul public al deciziei de concediere s-a produs la data de 28 noiembrie 2014, dând dreptul acestuia de a o contesta într-un termen independent de termenul de preaviz, iar emiterea ulterioară a unei noi decizii apare ca o suprapunere peste un efect deja produs”.
11. Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, pârâta a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale.
12. Drept motiv de apel apelanta susține că instanța de fond a soluționat greșit excepțiile procesuale invocate prin întâmpinări. Se arată în acest sens că, „deși instanța de fond insistă asupra faptului că reclamantului-intimat nu i s-a comunicat Decizia de revocare din 19 decembrie 2014, acesta nu este un document prevăzut de Codul muncii ca fiind opozabil angajatului, ci are caracter exclusiv intern, acesta este un document intern emis exclusiv pentru circuitul intern al angajatorului (…). S-a susținut, totodată, că, urmare a admiterii excepției tardivității împotriva celei de a doua decizii de concediere, contestația împotriva primei decizii apare ca lipsită de obiect”.
IV. Dispozițiile legale supuse interpretării
13. Codul muncii:
„Art. 55. – Contractul individual de muncă poate înceta astfel:
(…)
c) ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege.”
„Art. 77. – Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.”
„Art. 278. – (1) Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
(…)”
14. Codul civil:
„Cap. II
Actul juridic unilateral
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.324 – Noțiune
Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său.
Art. 1.325 – Regimul juridic
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Art. 1.326 – Actele unilaterale supuse comunicării
(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.
(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.”
V. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă
15. Instanța de apel a apreciat că sesizarea este admisibilă, deoarece:
A) De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor legale supuse interpretării depinde soluționarea pe fond a cauzei, atât a contestației împotriva Deciziei de concediere nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014, cât și a contestației împotriva Deciziei de revocare nr. 2.736 din 19 decembrie 2014, fiind necesar a se realiza în mod corect calificarea juridică a actului unilateral revocator ulterior.
16. Întrucât actul revocator al deciziei de concediere a fost comunicat salariatului în faza jurisdicțională, ulterior intrării în circuitul civil a deciziei de concediere inițială, interesează pentru soluționarea cauzei și soluția ce va fi dată și celei de-a doua probleme de drept, referitoare la momentul-limită al revocării deciziei de concediere, respectiv la exigențele de fond și de comunicare cărora trebuie să li se supună actul de ineficacitate (de revocare).
B) Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.
17. Aspectele ce fac obiectul sesizării sunt, în sensul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, chestiuni de drept, solicitându-se Înaltei Curți de Casație și Justiție statuarea asupra modalității de interpretare și aplicare a unor texte legale, în vigoare, asupra cărora instanța supremă nu a statuat, așa cum rezultă din jurisprudența sa.
18. Aspectele puse în dezbatere satisfac cerința noutății, în condițiile în care chestiunile de drept ridicate sunt diferite și noi, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că larga jurisprudență și studiile doctrinare publicate ating doar tangențial aspectele antamate în sesizare, concentrându-se pe posibilitatea/imposibilitatea juridică a angajatorului de a-și revoca propriul act; or, prin sesizare, se urmăresc lămurirea aplicabilității dispozițiilor din Codul civil în vigoare, în baza normei de trimitere speciale, art. 278 din Codul muncii, precum și determinarea limitelor juridice ale actului decizional al angajatorului în raport cu art. 77 din același cod.
19. Nu în ultimul rând, având în vedere datele specifice ale speței, se impune lămurirea, din perspectiva interpretării coroborate a dispozițiilor art. 55 lit. c) și art. 77 din Codul muncii și, în măsura aplicabilității, a dispozițiilor art. 1.324-1.326 din Codul civil, a limitei temporale maxime până la care poate interveni actul revocator al angajatorului, precum și dacă acesta este supus altor exigențe formale/de fond, aspecte neabordate în raport cu prevederile Codului civil în vigoare.
C) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 22 martie 2016.
VI. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
20. Intimatul-reclamant, prin apărător, a susținut că dispozițiile Codului muncii nu prevăd posibilitatea revocării deciziei de concediere, iar dispozițiile Codului civil referitoare la instituția „actului juridic unilateral” nu pot fi aplicate în cauză, prevederile Codului muncii reprezentând cadrul juridic special. În măsura în care se apreciază că dispozițiile Codului civil sunt compatibile cu specificul raporturilor de muncă, „decizia de concediere” reprezintă un act juridic unilateral care, prin raportare la prevederile art. 1.324-1.329 din Codul civil, este irevocabil.
21. A susținut intimatul că, în situația în care s-ar aprecia că decizia de revocare este permisă de dispozițiile Codului muncii, prin raportare la dispozițiile art. 77 din acest cod, angajatorul ar putea proceda la revocarea deciziei de concediere doar dacă manifestarea de voință a angajatorului (în sensul revocării) intervine până la momentul comunicării deciziei de concediere.
22. Apelanta-pârâtă, prin apărător, a susținut că dispozițiile art. 1.324-1.326 din Codul civil nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, decizia de concediere fiind, în acest sens, un act juridic unilateral cu toate consecințele juridice prevăzute de dispozițiile legale sus-menționate, întrucât este supus comunicării, având consecința constituirii, modificării sau stingerii unui drept, în speță al angajatului.
VII. Punctul de vedere al completului de judecată care a sesizat instanța supremă cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
A. Sub aspectul compatibilității dispozițiilor legii civile generale, în speță, art. 1.324-1.326 din Codul civil, cu specificul raporturilor de muncă, în sensul art. 278 din Codul muncii, instanța de trimitere apreciază că răspunsul este afirmativ, în condițiile în care textele civile stabilesc doar reguli de principiu aplicabile actului juridic unilateral, fără a se putea identifica vreo normă incompatibilă cu specificitatea raporturilor de muncă.
23. În acest sens se arată că prevederile Codului muncii nu reglementează distinct regimul actelor juridice unilaterale, ci realizează doar aplicații instituționale ale acestora, în materia modificării contractului de muncă, încetării contractului de muncă sau în materia răspunderii disciplinare a salariaților. În aceste condiții, dispozițiile speciale ale Codului muncii trebuie completate cu normele legii civile, mai ales în condițiile în care însăși legea generală stabilește caracterul subsidiar al normei civile, stipulând – atât în art. 1.325, cât și în art. 1.326 – că textele sunt aplicabile doar în măsura în care „prin lege nu se prevede altfel”.
B. În ceea ce privește momentul până la care un angajator poate emite un act de revocare a propriei decizii și cerințele care trebuie respectate, instanța de trimitere apreciază că, deoarece de la data comunicării deciziei de concediere către salariat aceasta intră în circuitul civil și conduce la încetarea raporturilor de muncă, ineficacitatea unei decizii de concediere nu poate fi determinată de actul unilateral al angajatorului ulterior intrării deciziei de concediere în circuitul civil, iar actul de ineficacitate este el însuși supus exigențelor de fond și de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă.
24. Concluzionează instanța de trimitere că, în raport cu dispozițiile art. 1.326 alin. (3) din Codul civil, în condițiile în care dispozițiile art. 1.324-1.326 din același cod sunt aplicabile raporturilor de muncă, angajatorul poate emite și alte acte juridice unilaterale, nenumite, în sensul că nu au o reglementare expresă în Codul muncii, însă numai în condițiile în care actul presupune numai manifestarea de voință a autorului său, în speță a angajatorului, iar acesta produce efecte față de salariat doar după îndeplinirea formalităților legale de comunicare.
VIII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
25. Prin Adresa nr. 722/C/2.329/III-5/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii, cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării; se arată că, în anul 2013, Serviciul judiciar civil a analizat jurisprudența națională din perioada 2009-2012 în problema de drept privind „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 77 și 78 din Codul muncii în referire la posibilitatea angajatorului de a-și revoca propria decizie de concediere”, apreciindu-se că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru promovarea unui recurs în interesul legii.
IX. Jurisprudența instanțelor naționale în materie
A. Prin Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii1, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Fiind vorba despre sancțiunea nulității absolute, din perspectiva dispozițiilor Codului civil din 1865, cu care se întregesc cele din legislația muncii
B. Curțile de apel și tribunalele
26. La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, majoritatea curților de apel au comunicat jurisprudență referitoare la problema de drept în discuție, precum și puncte de vedere/opinii ale judecătorilor, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări:
a) Într-o primă orientare2 s-a apreciat că angajatorul poate să procedeze la revocarea deciziei de concediere numai până la încetarea contractului individual de muncă, adică până la momentul comunicării deciziei de concediere către salariat, moment la care decizia își produce efectele juridice.
27. În acord cu această orientare s-a reținut că, față de prevederile art. 75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului. Posibilitatea pe care angajatorul ar avea-o de a revoca propriile decizii de concediere nu este susținută de niciun text legal în vigoare, însă, dacă aceasta ar fi acceptată, actul de revocare ar trebui să intervină, eventual, înainte de comunicarea deciziei de concediere, pentru a putea fi socotită că fiind un act juridic valabil.
28. De asemenea, s-a arătat că nu poate fi reținut argumentul conform căruia, nefiind un act jurisdicțional, ci doar un act juridic unilateral, decizia de concediere poate fi revocată unilateral oricând, întrucât tocmai împrejurarea că decizia de concediere este act juridic unilateral în sensul dispozițiilor art. 1.324 din Codul civil face ca acesteia să îi fie aplicabile principiul din dreptul civil conform căruia actul juridic unilateral este irevocabil, cu excepția situațiilor prevăzute în mod expres de lege.
b) Într-o altă orientare3 s-a apreciat că, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, în completarea dispozițiilor acestui cod sunt aplicabile dispozițiile art. 1.324-1.326 din Codul civil doar în măsura în care nu se încalcă prevederile speciale din dreptul muncii. Decizia de revocare nu face parte din categoria actelor juridice civile cu caracter unilateral, ci este un act de dreptul muncii. Decizia de concediere poate fi revocată și ulterior comunicării acesteia către salariat și intrării în circuitul juridic civil, angajatorul având posibilitatea, ca urmare a unei sesizări sau din proprie inițiativă, să constate netemeinicia sau nelegalitatea unei concedieri și, drept consecință, să revină asupra acesteia și să o revoce, prin actul său unilateral simetric celui pe care îl desființează.
29. Revocarea poate interveni, conform acestei orientări, și după sesizarea instanței de judecată, în cursul judecății, până la soluționarea definitivă a procesului. Momentul-limită până la care poate fi revocată decizia de concediere este acela al pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive în procesul având ca obiect contestația formulată împotriva deciziei de concediere, nu și ulterior, întrucât s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat. Revocarea deciziei angajatorului va conduce, în cazul în care există un litigiu de muncă privind soluționarea contestației împotriva măsurii de desfacere a contractului de muncă, la încetarea judecății, contestația urmând să fie respinsă ca rămasă fără obiect. Actul de revocare este supus exigențelor de comunicare a deciziei de concediere.
c) În sfârșit, s-a susținut, într-o a treia opinie, izolată, că decizia de concediere este un act de dreptul muncii care poate fi revocat oricând, măsura unilaterală luată de angajator nefiind condiționată de niciun termen; aceasta pentru că niciun text de lege nu impune un anumit termen și, în aplicarea principiului potrivit căruia „ceea ce nu este interzis este permis”, angajatorul poate revoca unilateral decizia de sancționare, chiar și după pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Actul de revocare produce efecte retroactiv, de la data emiterii lui, iar nu de la o dată ulterioară, angajatorul neputând condiționa efectele revocării de un termen fixat unilateral.
X. Jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor europene
30. În jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor europene nu au fost identificate hotărâri relevante pentru soluționarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită.
XI. Raportul asupra chestiunilor de drept
31. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază, referitor la admisibilitatea sesizării, în raport cu dispozițiile art. 519 din același cod, că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, iar punctul de vedere al judecătorilor-raportori referitor la rezolvarea de principiu a chestiunilor de drept supuse analizei este în sensul că dispozițiile art. 1.324-1.326 din Codul civil pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă, pe de o parte, iar decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat și intrării în circuitul civil, actul de revocare fiind supus exigențelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (deciziei de concediere), pe de altă parte.
XII. Înalta Curte
32. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:
A. Asupra admisibilității
33. Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
34. Curtea de Apel Iași este legal învestită cu soluționarea, în ultima instanță, a conflictului de muncă, potrivit dispozițiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011,art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
35. Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunilor de drept de a căror lămurire depinde soluționarea, pe fond, a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece de stabilirea caracterului revocabil al deciziei de concediere, în caz afirmativ, a momentului până la care poate fi revocată această decizie și a naturii și regimului juridic ale actului de revocare depinde soluționarea apelului.
36. Sesizarea este admisibilă și sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate, întrucât chestiunile de drept supuse interpretării nu au mai fost analizate; examenul jurisprudențial efectuat a relevat că problema interpretării coroborate a dispozițiilor Codului muncii cu cele ale Codului civil, în calificarea naturii juridice a deciziei de concediere ca fiind un act juridic revocabil și efectelor acestei calificări, nu a mai fost verificată anterior; devine, așadar, actuală cerința interpretării și aplicării normelor de drept respective, în condițiile în care acestea nu au primit o dezlegare din partea instanțelor, de o manieră suficientă să antreneze declanșarea procedurii recursului în interesul legii.
37. De asemenea, s-a constatat că asupra acestor chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, litigiile privind conflictele de muncă nefiind cuprinse în sfera de competență materială a instanței supreme, și că nu se află în curs de soluționare un recurs în interesul legii cu un obiect similar.
B. Asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării
38. Sub un prim aspect, instanța de trimitere a solicitat instanței supreme să stabilească dacă natura juridică a deciziei de concediere, act de dreptul muncii, este compatibilă cu normele dreptului civil, în ceea ce privește efectele actului juridic unilateral.
39. Potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, „Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”. Altfel spus, normele dreptului muncii se complinesc cu normele dreptului civil în măsura în care, în legislația muncii, nu există o dispoziție specială derogatorie de la acestea.
40. Potrivit art. 58 alin. (1) din Codul muncii, „Concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului”. Decizia de concediere este un act juridic unilateral, emis de angajator, prin care, în cazuri anume determinate de lege, se concretizează manifestarea de voință a acestuia de a înceta contractul individual de muncă.
41. Din jurisprudența depusă la dosar rezultă că instanțele au apreciat diferit caracterul revocabil al deciziei de concediere, considerând fie că decizia de concediere este un act juridic irevocabil, fie că poate fi revocată oricând, fie că poate fi revocată până la momentul comunicării ei către salariat.
42. Potrivit dispozițiilor art. 77 din Codul muncii, „decizia de concediere produce efecte de la momentul comunicării ei”, efectul principal al acesteia fiind, astfel cum s-a arătat, încetarea raportului juridic de muncă.
43. Pe de altă parte, conform prevederilor art. 1.324-1.326 din Codul civil, este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta din urmă nu a luat cunoștință de comunicare, din motive care nu îi sunt imputabile.
44. Dispozițiile Codului muncii se completează cu cele ale Codului civil în măsura în care în Codul muncii nu a fost identificată o normă juridică ce ar contrazice-o pe cea de drept comun.
45. Or, în cazul deciziei de concediere – act juridic unilateral, nu există o derogare expresă de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o altă normă reglementată de Codul muncii; dimpotrivă, dispozițiile art. 77 din Codul muncii deschid posibilitatea aplicării art. 1.326 din Codul civil și în privința deciziei de concediere, fără însă ca aplicarea respectivului articol să aducă modificări regimului juridic al acestei decizii, cum era reglementat deja în Codul muncii.
46. Actul juridic civil, în general, este supus principiului irevocabilității, ceea ce presupune ca, în cazul actului juridic unilateral, să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, de către emitent. Acesta este unul dintre principiile ce guvernează efectele actului juridic civil, ceea ce înseamnă că devine incident de la momentul la care actul juridic începe a-și produce aceste efecte.
47. Aplicând acest raționament în ceea ce privește decizia de concediere, rezultă că ea devine irevocabilă de la momentul la care a fost comunicată salariatului, respectiv de la acel moment își produce efectele pentru care a fost emisă.
48. Per a contrario, până la momentul comunicării, ea poate fi revocată de către angajator, tot prin simpla manifestare de voință.
49. După acest moment, în care decizia și-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând de la acea dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părților pentru nașterea unui nou raport juridic de muncă.
50. Natura juridică a actului de revocare ar trebui să fie aceeași cu cea a actului unilateral pe care îl revocă, de la care o împrumută, potrivit principiului simetriei actelor juridice; actul de revocare trebuie deci comunicat părții interesate, producând efecte numai de la data comunicării.
51. Decizia de concediere este, așadar, un act juridic de dreptul muncii, a cărui reglementare în legislația specială este compatibilă cu normele dreptului comun, care, potrivit art. 1.326 din Codul civil, califică acest act ca fiind un act supus comunicării, de vreme ce produce efecte juridice de la data respectivei comunicări.
52. În condițiile în care nu există o normă specială care să confere caracter irevocabil deciziei de concediere de la data emiterii, aceasta poate fi revocată, dar numai până la momentul comunicării, întrucât, de la acel moment, își produce efectele manifestarea de voință a angajatorului privind încetarea raportului juridic de muncă, ce nu poate fi reluat fără exprimarea unui nou acord de voință al părților.
53. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 10.150/99/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil, republicat, pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă.
În interpretarea art. 55 lit. c) și art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigențelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere).
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședința publică din data de 13 iunie 2016.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
IULIA CRISTINA TARCEA
Magistrat-asistent,
Aurel Segărceanu