Decizia I.C.C.J. nr. 13/2016. Aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în formă continuată

[art. 244 alin. (1) din noul Cod penal], reținerea prevederilor art. 35 alin. (1) din noul Cod penal nefiind posibilă, întrucât fapta nu este în formă continuată potrivit acestui text, ajungându-se la stabilirea unei pedepse pentru o faptă pe care infractorul nu a comis-o, acesta nefiind condamnat pentru un singur act material al infracțiunii, ci pentru mai multe acte materiale, apreciate ca unitate infracțională conform legii penale vechi și ca o pluralitate de infracțiuni conform legii penale noi.

Faptul că nu există pedepse stabilite pentru fiecare acțiune sau inacțiune care intră în conținutul infracțiunii continuate nu constituie un impediment în stabilirea unei pedepse care să corespundă încadrării juridice reținute conform legii penale noi.

În continuare, completul de judecată a motivat că problema aplicării prevederilor art. 6 din Codul penal presupune în mod obligatoriu încadrarea juridică a faptei pentru care infractorul a fost condamnat, conform dispozițiilor din noul Cod penal, pentru a se avea în vedere maximul special prevăzut conform noii încadrări juridice în vederea comparării cu pedeapsa aplicată potrivit legii penale anterioare, operațiune care în unele cazuri este favorabilă condamnatului, prin înlăturarea unor forme agravante ale infracțiunii și stabilirea unor pedepse mai reduse (în cazul infracțiunii de omor, furt ș.a.), dar care în unele cazuri nu este favorabilă condamnatului, cum este și situația în discuție, ce presupune reținerea unei pluralități de infracțiuni și stabilirea unei pedepse rezultante conform dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni.

III. Opinia instanțelor judecătorești

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Suceava și unele tribunale și judecătorii, anexându-se hotărâri judecătorești considerate relevante pentru chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Unele curți de apel s-au rezumat să comunice că la nivelul lor de competență și al instanțelor judecătorești arondate nu a fost identificată jurisprudență în materia chestiunii de drept analizate și nu au transmis niciun punct de vedere (Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Suceava). Curtea de Apel Ploiești a comunicat că problema de drept supusă dezlegării a fost atinsă tangențial prin două hotărâri judecătorești pronunțate de Tribunalul Prahova (sentințele penale nr. 57 din 1 februarie 2014 și nr. 210 din 14 martie 2014).

Examinând punctele de vedere s-au conturat două opinii:

1. Opinia majoritară este în sensul că, în ipoteza pusă în discuție, se va avea în vedere pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni conform legii penale noi.

În motivarea acestui punct de vedere s-a susținut că o eventuală reținere a formei continuate a infracțiunii, potrivit Codului penal din 1969, și o aplicare a pedepsei pentru forma de bază a infracțiunii stabilite de Codul penal în vigoare ar conduce la crearea unei a treia legi, ceea ce contravine principiului legalității pedepsei, iar singurul mod în care se poate proceda la stabilirea maximului special cerut de art. 6 din Codul penal este prin raportare la dispozițiile prevăzute pentru concursul de infracțiuni. Opinia exprimată a fost motivată și pe considerentul că în raport cu art. 6 din Codul penal, operațiunea de comparare a pedepselor are un caracter strict teoretic într-o primă etapă, hotărârea de condamnare se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul stabilirii vinovăției pentru toate actele materiale care însă, fiecare în parte, prezintă conținutul constitutiv al unei infracțiuni și este exclusă compararea pedepsei aplicate pentru o infracțiune continuată, cu pedeapsa ce s-ar aplica pentru o infracțiune simplă. Chiar dacă nu operează o schimbare a încadrării juridice, trebuie aplicat tratamentul sancționator potrivit legii penale mai favorabile, în mod global (Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timișoara).

2. Opinia minoritară este în sensul că ar trebui avut în vedere, pentru comparație, maximul special prevăzut de legea penală nouă pentru infracțiunea unică de înșelăciune, prevăzută de art. 244 din Codul penal întrucât, pe de o parte, art. 6 alin. (1) din Codul penal face referire la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiune – deci pentru o singură infracțiune, nu pentru un concurs de infracțiuni, iar, pe de altă parte, pentru a se aplica regulile de la regimul sancționator al pluralității de infracțiuni ar trebui să opereze întâi o schimbare de încadrare juridică dintr-o infracțiune continuată de înșelăciune cu 8 acte materiale în 8 infracțiuni distincte de înșelăciune, operațiune care nu se poate realiza într-o procedură cum este contestația la executare, în care instanța este ținută de autoritatea de lucru judecat pe care o are hotărârea judecătorească de condamnare, rațiunea dispozițiilor art. 6 din Codul penal fiind aceea de a asigura respectarea principiului legalității pedepsei și pe durata executării ei, fiind exclusă posibilitatea reindividualizării judiciare a pedepsei sau schimbarea încadrării juridice.

Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Covasna, Tribunalul Bihor, Tribunalul Prahova, Judecătoria Toplița și Judecătoria Odorheiu Secuiesc au comunicat că în aplicarea art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplinește condițiile de reținere a unității infracționale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracțiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită.

Judecătoria Cluj-Napoca și Judecătoria Constanța au comunicat că într-o situație precum cea din cauză trebuie să se aibă în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, dar cu reținerea formei continuate, chiar dacă potrivit legii noi ar fi incidente dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni, neputându-se ajunge în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei la o schimbare de încadrare juridică în cursul executării pedepsei și implicit la o reanalizare a cauzei.

Tribunalul Tulcea a comunicat că nu are practică judiciară și că, în opinia sa, întrebarea formulată nu vizează o reală chestiune de drept, o chestiune de drept esențială de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și care să reclame o rezolvare de principiu, motiv pentru care a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.

IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Relevante pentru chestiunea de drept supusă dezlegării sunt Decizia nr. 206/2015 și parțial considerentele deciziilor nr. 379 din 26 iunie 2014, nr. 489 din 25 septembrie 2014, nr. 505 din 7 octombrie 2014, nr. 626 din 4 noiembrie 2014, prin care instanța de contencios constituțional a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în raport cu criticile aduse.

În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că, în cazul pedepselor definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, „numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite”.

V. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional (paragraful 1). De asemenea nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. Totodată, instanța de contencios european a reiterat că, potrivit jurisprudenței sale, art. 7 consacră, între altele, principiul legalității incriminării și pedepsei, cu referire la „pedeapsă”, stabilind că aceasta trebuie să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi, condamnării și sancționării arbitrare (Cauza S.W. c Regatului Unit, hotărârea din 22 noiembrie 1995).

În Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu contra României, instanța europeană a statuat că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, prevede ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

VI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, au statuat că instanța învestită în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală anterior, în cadrul contestației la executare în care se invocă modificarea înțelesului noțiunii de „consecințe deosebit de grave”, potrivit art. 146 din Codul penal din 1969, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin deciziile nr. 7 din 26 mai 2014, nr. 8 din 26 mai 2014, nr. 14 din 16 iunie 2014 și nr. 12 din 6 mai 2015, din perspectiva incidenței legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a statuat privitor la pedepsele definitive că prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă, prin reglementarea art. 6 din Codul penal, urmărindu-se realizarea unui echilibru între principiul autorității de lucru judecat și cel al legalității pedepsei.

În jurisprudența Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție este relevantă Decizia penală nr. 527 din 13 februarie 2014, prin care, referitor la aplicarea art. 6 din Codul penal, s-a arătat că în privința reținerii, în contextul legii mai favorabile a concursului de infracțiuni față de infracțiunea continuată, datorită modificării condițiilor de existență a unității legale, cu accent pe aspectul unității de subiect pasiv, o atare evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice și o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ce sunt intrate în puterea lucrului judecat, și, ca urmare, există un impediment obiectiv ce exclude reluarea problematicii ce ține de soluționarea laturii penale în faza de executare.

VII. Punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică asupra chestiunii de drept ce se cere a fi dezlegată este în sensul că în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplinește condițiile de existență ale infracțiunii continuate prevăzute în art. 35 alin. (1) din Codul penal, ci condițiile concursului de infracțiuni, instanța se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni conform legii penale noi.

VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția judiciară, comunicat prin Adresa nr. 518/C2/692/III-5/2016 din 13 mai 2016, este în sensul că „în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit dispozițiilor art. 6 din Codul penal, în ipoteza unei infracțiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplinește condițiile de existență ale infracțiunii continuate, ci condițiile concursului de infracțiuni, raportarea se face la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma concursului de infracțiuni, conform legii penale noi”.

IX. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a specialiștilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă nu a fost comunicat nici un punct de vedere.

X. Dispozițiile legale supuse interpretării:

Constituția României – Art. 15 – Universalitatea – alin. (2):

„Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”

Art. 2 alin. (3) din Codul penal în vigoare: „(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.”

Art. 6 alin. (1) din Codul penal în vigoare: „Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei: Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.

Art. 33 din Codul penal din 1969: „Concurs de infracțiuni există: a) când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.”

Art. 38 alin. (1) din Codul penal în vigoare: „Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.”

Art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal: „Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiuni din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.”

Art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969: „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.”

Art. 42 din Codul penal din 1969: „Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor, potrivit dispozițiilor art. 34.”

Art. 35 alin. (1) din Codul penal în vigoare: „Infracțiunea este continuată când o persoană a săvârșit la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.”

Art. 36 alin. (1) din Codul penal în vigoare: „Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii.”

Art. 39 alin. (1) din Codul penal în vigoare: „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: (…)

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.”

Art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969: „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa: …b) când s-au stabilit numai pedeapsa cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.”

Art. 187 din Codul penal în vigoare: „Prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.”

Codul de procedură penală din 1968

Art. 458: Intervenirea unei legi penale noi – alin. (1): „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine (…) o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 12, 14 și 15 din Codul penal.”

Art. 461 – Contestația la executare. „(1) Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

(…) d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.”

Codul de procedură penală în vigoare:

Art. 595 – Intervenirea unei legi penale noi – alin. (1):

„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori legea care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal.”

Art. 598 – Contestația la executare:

„(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

(…) d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.”

Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale

Art. 23 alin. (1): „(1) Cererile, contestațiile și sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 și 6 din această lege în cazul hotărârii rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluționează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură penală.”

XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplinește condițiile de existență ale infracțiunii continuate, ci condițiile concursului de infracțiuni, instanța se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, iar nu la pedeapsa maximă care ar rezulta prin aplicarea dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, conform legii penale noi.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Sesizarea ce face obiectul cauzei de față este admisibilă, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul existenței unei cauze pendinte, aflată în ultimul grad de jurisdicție, Curtea de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori fiind învestită în Dosarul nr. 4.079/121/2015 cu soluționarea contestației formulate de condamnatul TVL, împotriva Sentinței penale nr. 477 din 13 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Galați în Dosarul nr. 4.079/121/2015.

Totodată, sunt realizate și cerința referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată și soluționarea pe fond a contestației, hotărârea prealabilă având influență directă asupra deciziei ce va fi dată de curtea de apel cu privire la incidența dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal și la stabilirea pedepsei ce urmează să se execute de către condamnatul TVL, la fel, cerința ca problema de drept cu care instanța supremă a fost sesizată să nu fi primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. Cu referire la acest ultim aspect, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat, prin Adresa nr. 518/C2/692/III-5/2016 din 13 mai 2016, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind această chestiune de drept.

La fel, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, nu s-a stabilit cu valoare de principiu care este mecanismul aplicabil pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în funcție de maximul special al pedepsei prevăzut pentru infracțiunea definitiv judecată, deci nu s-au realizat o analiză comparativă și o identificare a criteriilor ce pot fi avute în vedere în faza executării hotărârilor penale, în scopul asigurării echilibrului între principiul securității raporturilor juridice și cel al legalității pedepsei.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, pentru realizarea scopului respectării principiului legalității pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din Codul penal o excepție de la efectul autorității de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situația în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancțiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care pedeapsa se reduce la acest maxim.

Ca atare, fiind o excepție de la principiul securității raporturilor juridice care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanță să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul situației de fapt reținute, al încadrării juridice date acesteia și al criteriilor de stabilire și individualizare judiciară a sancțiunii, legiuitorul penal înlăturând de la executare numai acea parte din pedeapsă care depășește maximul special prevăzut de legea nouă.

Cu alte cuvinte, în aplicarea art. 6 din Codul penal este interzisă realizarea unei noi judecăți a cauzei sub toate aspectele sale pentru identificarea legii penale mai favorabile, operațiune care este îngăduită în procedura judiciară în curs de derulare, când stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile se fac prin evaluarea și compararea tuturor instituțiilor de drept penal substanțial incidente.

În spiritul celor de mai sus s-a decis și în jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, jurisprudență care a statuat că, spre deosebire de situațiile tranzitorii reglementate de art. 5 din Codul penal, în cazul incidenței aplicării art. 6 din Codul penal, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi se reduce la limitele de pedeapsă și cauzele legale de modificare a acestora.

Rezultă că, în aplicarea art. 6 din Codul penal, comparația între pedepse și cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeași încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei. O interpretare contrară ar duce la încălcarea autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă, schimbarea încadrării juridice operând numai în cursul judecății (art. 386 din Codul procedură penală), și ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează doar modificarea pedepsei definitive.

Excluderea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepsei definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care și în prezent își păstrează, sub aspectul menționat, deplina valabilitate în materia contestației la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală,art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 6 din Codul penal.

Cele dezvoltate anterior se aplică și în cazul determinării legii penale mai favorabile pentru chestiunea de drept care formează obiectul sesizării, art. 6 din Codul penal, neconstituind un temei legal pentru rejudecarea cauzei soluționate prin hotărâre definitivă de condamnare, pentru reindividualizarea judiciară a pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă sau pentru modificarea acuzației penale, astfel cum a fost stabilită în hotărârea definitivă de condamnare.

Art. 6 din Codul penal constituie o singură variantă de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, cunoscută sub imperiul Codului penal din 1969, ca aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile în cauze soluționate definitiv.

În determinarea maximului special al legii noi instanța va avea în vedere pedeapsa prevăzută de legea nouă (art. 187 din Codul penal), fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Din punctul de vedere al aplicării legii penale în timp, Legea nr. 187/2012 instituie, în art. 10 din cap. III intitulat „Dispoziții privind aplicarea și executarea sancțiunilor penale” al titlului I „Dispoziții privind aplicarea în timp a legii penale”, că prevederile noului Cod penal referitoare la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se aplică, în mod obligatoriu, dacă una dintre infracțiunile din structura concursului a fost săvârșită după intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Printre cauzele de majorare a pedepsei figurează concursul de infracțiuni.

Art. 6 alin. (1) din Codul penal limitează aplicarea legii penale mai favorabile faptelor definitiv judecate la limitele de pedeapsă, determinarea acesteia făcându-se într-o singură etapă, aspect pentru care ar trebui ca faptele să fi fost săvârșite în concurs, din perspectiva ambelor legi penale.

Rejudecarea cauzei, reindividualizarea pedepsei închisorii ori modificarea acuzației în materie penală sunt încălcări ale autorității de lucru judecat, nepermise în contestație la executare, autoritatea de lucru judecat referindu-se la existența faptei, așa cum apare aceasta din situația și împrejurările stabilite, la identificarea persoanei și vinovăția acesteia.

În ipoteza infracțiunii continuate, pentru care s-a pronunțat o soluție de condamnare printr-o hotărâre judecătorească definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, examinarea, în contestația la executare, a îndeplinirii noilor condiții de existență ale infracțiunii continuate stabilite de legiuitorul penal în art. 35 alin. (1) din noul Cod penal și constatarea existenței unui concurs de infracțiuni sunt operațiuni care vizează rejudecarea cauzei, acestea aducând atingere autorității de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare.

La fel, în aceeași ipoteză, constatarea neîndeplinirii noilor condiții de existență ale infracțiunii continuate prevăzute de art. 35 alin. (1) din noul Cod penal și constatarea existenței unui concurs de infracțiuni înseamnă modificarea acuzației în materie penală, aceasta având autoritate de lucru judecat în hotărârea definitivă de condamnare.

Analizând conținutul textului art. 6 alin. (1) din Codul penal reiese că acesta se referă la maximul special al pedepsei din legea nouă în ceea ce privește pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită, iar nu pedeapsa rezultantă. Dacă legiuitorul penal ar fi avut în vedere maximul pedepselor, nu ar fi utilizat expresia „maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită”.

Așa fiind, respectarea principiului autorității de lucru judecat obligă instanța ca, în ipoteza infracțiunii continuate pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, să se raporteze la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită (în același sens, Decizia nr. 7/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) și împiedică instanța să se raporteze la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, pedeapsă maximă ce ar putea fi determinată ca efect al rejudecării cauzei.

În doctrină (Florin Streteanu, „Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal”, Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, pag. 41) s-a arătat că referirea la tratamentul sancționator aplicabil concursului de infracțiuni nu ar fi posibilă, pentru că în hotărârea definitivă de condamnare nu s-au stabilit pedepse pentru fiecare acțiune sau inacțiune din conținutul infracțiunii continuate, pedepse care să intre în operațiunea judiciară de contopire.

În cauză, stabilirea a câte unei pedepse pentru fiecare din acțiunile sau inacțiunile din conținutul infracțiunii continuate ar presupune, în contestația la executare, o reindividualizare judiciară a pedepsei care nu se regăsește în hotărârea definitivă de condamnare, reindividualizare ce încalcă autoritatea de lucru judecat.

Considerentele de mai sus sunt subliniate și în Decizia nr. 12/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2015). În esență, în decizia anterior menționată se arată că aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal nu poate conduce la o reanalizare a cauzei. Or, examinarea îndeplinirii noilor condiții de existență ale infracțiunii continuate prevăzute în art. 35 alin. (1) din Codul penal, constatarea existenței concursului de infracțiuni și raportarea la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni implică o reanalizare a cauzei.

Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Decizia penală nr. 527 din 13 februarie 2014, pronunțată în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, a arătat că în ce privește reținerea, în contextul legii mai favorabile, a concursului de infracțiuni față de infracțiunea continuată, datorită modificării condițiilor de existență a unității legale, cu accent pe aspectul unității de subiect pasiv, această evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice și o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ce sunt intrate în puterea lucrului judecat, și, ca urmare, există un impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei problematici ce ține de soluționarea laturii penale în faza de executare.

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa (Decizia nr. 206/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 29 mai 2015), a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal operează cu două noțiuni, respectiv pedeapsa prevăzută de lege și sancțiunea aplicată, care impun aplicarea dispozițiilor referitoare la legea penală mai favorabilă după condamnarea definitivă numai dacă sancțiunea aplicată depășește maximul special al pedepsei prevăzute de lege fără a se lua în considerare alte cauze de reducere sau de majorare a pedepsei care apar valorificate în sancțiunea deja aplicată. (Considerentul nr. 14 al acestei decizii a instanței de contencios constituțional subliniază că, după condamnare, nu se pot repune în discuție aspecte legate de individualizarea pedepsei.)

Prin urmare, încadrarea faptei într-un concurs de infracțiuni poate opera doar în cursul judecății, deci până la momentul dobândirii autorității de lucru judecat, aceasta neîncălcând principiul egalității în fața legii între persoane definitiv judecate la data intrării în vigoare a legii noi și cele aflate în curs de judecată la acel moment, pentru că determinarea legii penale mai favorabile în cazul art. 6 din Codul penal, respectiv art. 5 din Codul penal implică operațiuni diferite, cele două categorii de subiecți neaflându-se în situații juridice identice, astfel justificându-se aplicarea unui tratament juridic diferit.