Decizia Î.C.C.J. nr. 30/2015. Hotărâre prealabilă în materia dreptului penal

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 121/62/2014, Curtea de Apel Brașov – Secția penală a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept „dacă în situația unei infracțiuni de înșelăciune (dar și a altor infracțiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conținutului noțiunii de «consecințe deosebit de grave» și existența unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parțială (a formei agravate), prin modificarea cerințelor de tipicitate ca trăsătură esențială a infracțiunii”.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 121/62/2014 al Curții de Apel Brașov – Secția penală

Prin Sentința penală nr. 284 din 18 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Brașov, în baza art. 386 alin. (1) din Cod de procedură penală, s-au respins cererile formulate de inculpatul S. L. privind schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina sa din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1, 3, 4 și 5 din Codul penal din 1969, în infracțiunea de emitere a unui cec fără a avea la tras disponibil suficient sau dispunerea în tot ori în parte de disponibilul avut mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, faptă prevăzută și pedepsită de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, respectiv din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1, 3, 4 și 5 din Codul penal din 1969, în infracțiunea de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 244 alin. (1) din noul Cod penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, ca fiind neîntemeiate.

În temeiul art. 215 alin. 1, 3, 4 și 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. c) și art. 76 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, a fost condamnat inculpatul S. L. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în formă calificată.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969, respectiv exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcțiile elective publice, precum și exercitarea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pentru o durată de 1 an, după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969 raportat la art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcțiile elective publice, precum și exercitarea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

În baza art. 81 din Codul penal din 1969, a fost suspendată condiționat executarea pedepsei pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare stabilit în condițiile art. 82 din Codul penal din 1969.

Pedeapsa complementară aplicată în cauză se execută în cazul în care nu intervine reabilitarea de drept a inculpatului în condițiile art. 86 din Codul penal din 1969.

În temeiul art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 din Codul penal din 1969 a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În temeiul art. 19 și art. 397 din Codul de procedură penală raportat la prevederile art. 1.357 din noul Cod civil, s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar AEG C. I., și, în consecință, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 902.513,83 lei, din care suma de 402.011,38 lei reprezentând debit principal și suma de 500.502,45 lei reprezentând penalități de întârziere, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2014.

În temeiul art. 404 alin. (6) din Codul de procedură penală, s-au dispus înștiințarea părții civile cu privire la pedeapsa aplicată în prezenta cauză, precum și înștiințarea acesteia în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea măsurii suspendării condiționate a executării pedepsei, stabilită ca modalitate de executare a pedepsei de 3 ani închisoare aplicate în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 600 lei, din care suma de 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 276 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de partea civilă în cuantum de 8.400 lei.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a constatat următoarele:

La data de 19 aprilie 2010 a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 între societatea S.C. A. S.A., în calitate de furnizor, și S.C. C. S.R.L., în calitate de beneficiar, având ca obiect livrarea unor produse fitosanitare, în sortimentele, cantitățile și la prețurile stabilite în anexele la contract. Prin încheierea contractului, societatea furnizoare, administrată de numitul I.P., și-a asumat obligația de livrare a produselor contractate, iar societatea debitoare, reprezentată de inculpatul S.L., și-a asumat obligația referitoare la plata produselor achiziționate, sub sancțiunea plății penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere. Cu privire la plata produselor achiziționate, având o valoare totală în cuantum de 407.506 lei, părțile au stabilit ca achitarea prețului să se efectueze la anumite termene, agreate de comun acord. Marfa, care a format obiectul contractului, a fost preluată de inculpatul S.L. și depozitată la domiciliul martorului S.G., inculpatul eliberând două bilete la ordin pentru plata produselor achiziționate, bilete la ordin a căror decontare a fost refuzată din cauza lipsei de disponibil. Ulterior, inculpatul a achitat o parte din valoarea produselor, în două tranșe în valoare totală de 5.475 Iei, iar pentru restul sumei pe care o avea de achitat a eliberat fila CEC în valoare de 402.011,38 Iei, care, fiind introdusă spre decontare, a fost refuzată din cauza lipsei de disponibil.

Sub aspectul încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, instanța a făcut următoarele precizări, din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor nedefinitiv judecate.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Codul penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Aplicarea acestui text are ca premisă faptul că toate legile incriminează fapta comisă, dar o sancționează diferit. Așa fiind, pentru a fi în prezența unui caz de aplicare a legii penale mai favorabile în această ipoteză este necesară reunirea mai multor condiții după cum urmează:

a) succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei și momentul judecării definitive a infractorului

Sub acest aspect, instanța a constatat că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului a fost comisă în decursul anului 2010, iar noile prevederi penale cuprinse în Legea nr. 286/2009 privind Codul penal au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, anterior soluționării definitive a prezentei cauze;

b) toate legile succesive să incrimineze fapta comisă Referitor la aspectul analizat, instanța a reținut că infracțiunea de înșelăciune pentru care inculpatul a fost trimis în judecată se regăsește, în actuala reglementare, în prevederile art. 244 alin. (1) din Codul penal;

c) legile succesive incriminează sau sancționează diferit fapta comisă

În legătură cu această cerință, instanța a constatat că există caz de aplicare a legii penale mai favorabile atunci când legea nouă modifică modul de sancționare a faptei, fiind instituite pedepse de aceeași natură, distincte însă sub aspectul limitelor speciale, precum și în situația în care faptele continuă să fie sancționate de aceeași manieră, fiind instituite cerințe distincte sub aspectul condițiilor de incriminare, al cauzelor care înlătură răspunderea penală sau al modalității de executare a pedepsei.

Raportând aceste aspecte la cauza dedusă judecății, instanța a constatat că limitele de pedeapsă instituite prin noile prevederi legale conținute în cuprinsul art. 244 alin. (1) din Codul penal, cuprinse între 6 luni și 3 ani închisoare, sunt mai reduse comparativ cu limitele de pedeapsă instituite prin prevederile art. 215 alin. 1, 3, 4 și 5 din Codul penal din 1969, cuprinse între 10 ani și 20 de ani închisoare. Cu toate acestea, având în vedere efectele circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute în art. 76 din Codul penal din 1969 referitoare la reducerea obligatorie a limitelor de pedeapsă sub minimul special, cu posibilitatea reducerii în speța analizată până la limita minimă de 3 ani închisoare, precum și modalitatea de individualizare a executării pedepsei, respectiv suspendarea condiționată a executării pedepsei, instanța a apreciat că încadrarea juridică stabilită conform vechilor prevederi legale are un caracter mai favorabil cu privire la situația juridică a inculpatului S. L.

Sub aspectul cererii privind schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 și 5 din Codul penal din 1969, în infracțiunea de emitere a unui cec fără a avea la tras disponibil suficient sau dispunerea în tot ori în parte de disponibilul avut mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, faptă prevăzută și pedepsită de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, instanța s-a raportat la Decizia nr. IX/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din data de 9 februarie 2006), prin care s-a statuat că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituții de credit sau asupra unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în tot sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal din 1969. Dacă beneficiarul cecului are cunoștință, în momentul emiterii, ca nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracțiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului. Situația de fapt reținută în cauză a relevat faptul că societatea creditoare a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din 19 aprilie 2010 fără să cunoască situația financiară a societății debitoare, care, ulterior, prin intermediul inculpatului, a emis o filă cec pentru valoarea rămasă neachitată, în cuantum de 402.011,38 lei, precizând că în cont există disponibilul bănesc necesar, inducând și menținând în eroare persoana vătămată cu privire la această împrejurare.

Prin raportare la aceste aspecte, s-a constatat că, în drept, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, în forma prevăzută de art. 215 alin. 4 din Codul penal din 1969, fiind realizată acțiunea de inducere și de menținere în eroare a persoanei vătămate care a primit fila cec spre decontare fără să cunoască lipsa disponibilului bănesc necesar. Întrucât fapta inculpatului a fost săvârșită cu ocazia încheierii unei convenții și acesta având cunoștință despre împrejurarea că se află în imposibilitate obiectivă de a-și îndeplini obligația contractuală asumată, prin emiterea unei file cec fără a exista provizia necesară în scopul valorificării acesteia, fiind cauzat un prejudiciu în cuantum de aproximativ 400.000 lei, s-a constatat ca fiind îndeplinite condițiile privind variantele alternative ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 215 alin. 3 și 4 din Codul penal din 1969, reținerea formei agravate prevăzute în alin. 5 fiind justificată prin producerea unor consecințe deosebit de grave în accepțiunea oferită de art. 146 din Codul penal din 1969, consecințe concretizate prin cauzarea unui prejudiciu în cuantum de aproximativ 400.000 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, partea civilă S.C. A. S.A. prin reprezentant legal I. P. și lichidator judiciar AEG C. X.

Ministerul Public a invocat, printre altele, nelegalitatea reținerii în încadrarea juridică a agravantei speciale prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, arătând, în esență, că noțiunea „consecințe deosebit de grave” s-a modificat prin majorarea pragului de la 200.000 lei la 2.000.000 lei și că, pentru a putea fi reținută săvârșirea infracțiunii de înșelăciune care a produs consecințe deosebit de grave, ca element constitutiv al acesteia, conform noii legislații, se cere existența unui prejudiciu mai mare de 2.000.000 lei, astfel că în speță operează dezincriminarea. În plus, Ministerul Public a mai precizat ca prin reținerea acestei forme agravate se măresc limitele de pedeapsă, acestea fiind închisoarea de la 10 la 20 de ani, devenind obligatorie și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, și că încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 4 din Codul penal din 1969.

III. Punctul de vedere al Curții de Apel Brașov – Secția penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Membrii completului de judecată au avut opinii diferite asupra chestiunii în discuție.

Astfel, unul dintre judecători a apreciat că nu este vorba de o dezincriminare, deoarece această noțiune operează numai asupra infracțiunii în integralitatea sa și nu doar asupra unei variante agravate a acesteia. S-a considerat că în speță este vorba de aplicarea legii penale mai favorabile, care trebuie aplicată in integrum, potrivit Deciziei nr. 265/2014 pronunțate de Curtea Constituțională (în speță, legea anterioară). În consecință, s-a susținut că în cazul în care legea veche este mai favorabilă, atunci trebuie reținută și varianta agravată prevăzută de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, dacă au fost produse consecințe deosebit de grave. Faptul că în Codul penal în vigoare nu mai este prevăzută varianta agravată a infracțiunii de înșelăciune nu are nicio relevanță, deoarece legiuitorul a menținut în noul Cod penal infracțiunea de înșelăciune, existând o continuitate a acestei infracțiuni în legile penale succesive.

În opinia celuilalt membru al completului, operează dezincriminarea parțială în ceea ce privește condițiile cerute de lege pentru tipicitatea infracțiunii. Chiar dacă doctrina nu a dezbătut pe larg chestiunea dezincriminării parțiale, aceasta nu poate fi negată. Codul penal în vigoare a operat și alte dezincriminări parțiale – de pildă, vătămarea corporală din culpă a cunoscut aceeași modificare a condițiilor cerute pentru tipicitatea infracțiunii, în sensul modificării numărului de zile de îngrijiri medicale corespunzător noii reglementări sau în cazul infracțiunii de luare de mită ipoteza în care fapta comisă prin „nerespingerea promisiunii de bani, bunuri sau alte foloase” nu se mai regăsește ca modalitate alternativă în noua reglementare.

S-a precizat că jurisprudența Curții de Apel Brașov în această materie este divizată. Prin Decizia penală nr. 83/Ap din 6 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.050/62/2013 al Curții de Apel Brașov, s-au aplicat dispozițiile art. 215 alin. 1, 3, 4 și 5 din Codul penal din 1969, reținându-se că legea penală mai favorabilă aplicabilă o reprezintă dispozițiile Codului penal din 1969, chiar dacă noua normă penală care reglementează infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal prevede pentru această infracțiune posibilitatea sancționării ei cu pedeapsa închisorii între 1 și 5 ani, spre deosebire de legea veche care prevedea pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 și 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, posibilitatea aplicării pedepsei cu închisoarea de la 1 la 20 de ani. Instanța de apel a constatat că în noua lege penală este reglementată diferit, la art. 35 alin. (1) din Codul penal, infracțiunea continuată (față de art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969), astfel încât faptele inculpaților ar trebui încadrate în mai multe infracțiuni de înșelăciune, aflate în concurs.

Pe de altă parte, prin Decizia penală nr. 528/Ap din 28 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 8.297/62/2012 al Curții de Apel Brașov, în apel, s-a constatat că varianta agravată a săvârșirii infracțiunii de înșelăciune care a avut consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, a fost dezincriminată și nu mai figurează ca variantă agravată a înșelăciunii din noul Cod penal. În aceste condiții, s-a arătat că operează o dezincriminare parțială, înlăturându-se dispozițiile art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 de la încadrarea juridică a faptei față de inculpatul B.V., ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 4 din Codul penal.

IV. Punctele de vedere ale procurorului și ale inculpaților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că intervine dezincriminarea art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior – infracțiunea de înșelăciune reținută în sarcina inculpatului, motiv pentru care a apreciat că se impune a fi sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală.

Inculpatul, prin apărător ales, a fost de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că se impune aplicarea legii mai favorabile în ceea ce îl privește pe inculpat, fără aplicarea art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior.

Partea civilă, prin apărător ales, a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că legea trebuie să se aplice în integralitate.

V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și de instanțele de judecată arondate

La nivelul curților de apel și al instanțelor de judecată arondate s-au conturat două opinii.

Opinia majoritară a fost în sensul că în situația infracțiunii de înșelăciune comise sub imperiul Codului penal anterior, prin modificarea conținutului noțiunii de „consecințe deosebit de grave” și existența unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei nu are loc o dezincriminare parțială a formei agravate, prin modificarea cerințelor de tipicitate ca trăsătură esențială a infracțiunii. În acest sens s-au exprimat: Curtea de Apel București, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul București, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureș, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraș-Severin, Judecătoria Sector 1 București, Judecătoria Sector 2 București, Judecătoria Sector 6 București, Judecătoria Mediaș, Judecătoria Sibiu, Judecătoria Șimleu Silvaniei, Judecătoria Toplița.

Opinia minoritară a fost în sensul că are loc o dezincriminare parțială (a formei agravate) prin modificarea cerințelor de tipicitate ca trăsătură esențială a infracțiunii în situația infracțiunii de înșelăciune (dar și a altor infracțiuni) comise sub regimul legii anterioare prin modificarea conținutului noțiunii de „consecințe deosebit de grave” și existența unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei. În acest sens s-au exprimat: Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Neamț, Tribunalul Bacău, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Timiș, Judecătoria Sector 4 București, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Agnita, Judecătoria Avrig, Judecătoria Onești, Judecătoria Beiuș, Judecătoria Odorheiu Secuiesc.

Au fost depuse hotărâri judecătorești, după cum urmează: Decizia penală nr. 991/A din 6 iulie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 43.951/3/2007; Sentința penală nr. 200 din 4 martie 2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul nr. 28.775/300/2013; Sentința penală nr. 257 din 17 martie 2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul nr. 13.003/300/2013; Sentința penală nr. 305 din 26 martie 2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul nr. 27.074/300/2013; Sentința penală nr. 515 din 10 iunie 2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul nr. 27.019/300/2013; Sentința penală nr. 561 din 24 iunie 2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul nr. 4.331/300/2014; Sentința penală nr. 583 din 1 iulie 2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul nr. 291.80/300/2013; Sentința penală nr. 595 din 15 iulie 2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul nr. 33.660/300/2013; Sentința penală nr. 296 din 2 iunie 2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în D o s a r u l nr. 30.421/300/2013; Sentința penală nr. 341 din 20 iunie 2014, pronunțată de Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. 2.895/1.748/2012, definitivă la data de 20 februarie 2015; Sentința penală nr. 56 din 19 martie 2015, pronunțată de Judecătoria Târgu Neamț în Dosarul nr. 4.386/103/2013; Sentința penală nr. 83 din 29 octombrie 2014, pronunțată de Judecătoria Babadag în Dosarul nr. 422/179/2014, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 182/P din 2 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța; Sentința penală nr. 144 din 15 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 7.644/88/2012, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2/P din 5 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța; Sentința penală nr. 108 din 3 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Tulcea, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142/P din 22 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța; Sentința penală nr. 63 din 11 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 7.251/90/2013 de Judecătoria Horezu; Decizia penală nr. 4697/A/2011*, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

VI. Opiniile specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiștilor în drept penal asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că este improprie referirea la instituția dezincriminării și la efectele acesteia în cazul în care legea nouă renunță la o agravantă prevăzută de legea veche. Dezincriminarea presupune că o faptă concretă, tipică, în raport cu legea veche, nu mai îndeplinește condițiile de tipicitate în raport cu legea nouă. Or, în cazul simplei renunțări la o agravantă, fapta concretă este tipică și în raport cu legea nouă, doar că ea se va încadra în forma de bază a infracțiunii (sau într-o altă formă agravată, preluată din legea veche).

Sintagma dezincriminare parțială, utilizată uneori în doctrină, face referire la ipoteza în care se restrânge sfera de aplicare a unui text de incriminare, astfel că anumite fapte comise sub legea veche nu mai reunesc condițiile de tipicitate în raport cu legea nouă, în timp ce altele rămân tipice (de exemplu, dintre faptele de tulburare de posesie comise sub imperiul legii vechi rămân tipice cele comise prin violență, amenințare, desființarea semnelor de hotar, dar nu mai sunt tipice cele comise fără folosirea unor asemenea mijloace). Prin opoziție, dezincriminarea ar fi totală, atunci când incriminarea este suprimată in abstracto, astfel că toate faptele care erau tipice sub legea veche în raport cu un anumit text de incriminare sunt lipsite de corespondent în legea nouă (de exemplu, faptele de prostituție comise sub imperiul codului anterior).

Circumstanțele agravante generale sau speciale, cu vocație de aplicare în cauză, prevăzute de legea nouă, dar care nu existau sub legea veche, nu pot fi avute în vedere atunci când se aleg textele ce urmează a fi comparate în vederea determinării legii penale mai favorabile. Nu aceeași este însă situația în cazul circumstanțelor agravante prevăzute de legea veche, care nu se mai regăsesc în legea nouă, acestea urmând a fi avute în vedere în determinarea legii penale mai favorabile. Diferența de tratament este impusă de principiul legalității incriminării, care interzice angajarea sau agravarea răspunderii penale în considerarea unei dispoziții ce nu era accesibilă și previzibilă la momentul comiterii faptei. Așa se face că se ține seama de o agravantă prevăzută de legea veche la care legea nouă renunță, dar nu și de cea din legea nouă ce nu avea corespondent în legea veche, autorul neputând să prevadă la momentul săvârșirii că în viitor respectiva împrejurare va agrava răspunderea.

Modificarea art. 183 din noul Cod penal este relevantă, în contextul aplicării dispozițiilor art. 5 din noul Cod penal, doar pentru infracțiunile cărora și noul Cod penal le asociază agravanta producerii de consecințe deosebit de grave. Modificarea nu are însă niciun impact asupra unei încadrări juridice făcute potrivit legii vechi, din cel puțin două considerente:

– era și este general acceptat că, în aplicarea legii penale mai favorabile cu referire la circumstanțele atenuante sau agravante (generale ori speciale), nu este posibilă încadrarea faptei potrivit unei legi și preluarea circumstanței din cealaltă lege. A fortiori, nu va fi posibilă preluarea unui simplu element al circumstanței din cealaltă lege (în cazul din speță, limita prejudiciului). De aceea, este exclusă determinarea aplicabilității agravantei din legea veche prin raportare la plafonul valoric instituit de legea nouă;

– potrivit Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în aplicarea art. 5 din Codul penal nu este posibilă combinarea unor dispoziții din legile succesive.

În consecință, verificarea întrunirii elementelor agravantei constând în producerea de consecințe deosebit de grave prevăzută de legea veche în cazul înșelăciunii se va face doar prin raportare la plafonul valoric prevăzut de respectiva lege (200.000 lei), fiind exclusă orice raportare la art. 183 din noul Cod penal.

VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 2.525/C/2498/III-5/2015, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, a comunicat că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept vizată.

De asemenea, au fost depuse concluzii scrise prin care s-a solicitat pronunțarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: în cazul infracțiunii de înșelăciune (dar și a altor infracțiuni, de pildă, furtul calificat) comise sub imperiul legii anterioare, dar judecată ulterior, prin modificarea conținutului noțiunii de „consecințe deosebit de grave” și existența unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei nu are loc o dezincriminare parțială (a formei agravate), prin modificarea cerințelor de tipicitate ca trăsătură esențială a infracțiunii. Forma agravată a infracțiunii din reglementarea anterioară urmează a se reține prin raportare la pragul valoric existent în cuprinsul art. 146 din Codul penal anterior.

Opinia parchetului a fost în sensul că stabilirea legalității reținerii formei agravate a infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior, în ipoteza producerii unui prejudiciu care nu atinge pragul valoric stabilit de art. 183 din Codul penal, respectiv 2.000.000 lei, dar îl depășește pe cel existent în cuprinsul art. 146 din reglementarea anterioară, prezintă relevanță juridică în procesul de determinare a legii penale mai favorabile. Stabilirea efectelor produse de art. 183 din Codul penal asupra infracțiunilor săvârșite sub imperiul Codului penal anterior impun, pe de o parte, punctarea modificărilor aduse prin noua legislație noțiunii de „consecințe deosebit de grave”‘, iar, pe de altă parte, examinarea condițiilor de incriminare a infracțiunii de înșelăciune din noul cod, respectiv a formelor agravate ale acestei infracțiuni. Prin art. 183 din Codul penal legiuitorul a redefinit noțiunea de „consecințe deosebit de grave”, păstrând exclusiv criteriul valoric al cuantumului prejudiciului, acesta fiind majorat de la 200.000 la 2.000.000 lei. Spre deosebire de art. 146 din Codul penal anterior, cauzarea unor perturbări deosebit de grave activității unei autorități publice, persoane juridice sau fizice, nu se mai regăsește în conținutul noii reglementări.

S-a susținut că, în cazul concret al infracțiunii de înșelăciune, caracterul agravant al acestei urmări nu a mai fost recunoscut și menținut prin noul Cod penal. Astfel, infracțiunile de acest tip, săvârșite ulterior datei de 1 februarie 2014, indiferent de cuantumul pagubei produse, vor atrage, după caz, reținerea formei-tip a infracțiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) ori a formei agravate a acesteia din cuprinsul art. 244 alin. (2), fără a mai exista o altă formă agravată corespondentă celei prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior. În ceea ce privește faptele comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în curs de judecată, nepreluarea acestei forme agravate a infracțiunii de înșelăciune din legislația anterioară nu echivalează cu dezincriminarea acesteia, ci va produce consecințe exclusiv pe tărâmul aplicării art. 5 din Codul penal. În cazul în care o formă agravată a unei infracțiuni nu se regăsește ca atare în noua reglementare, nu intervine dezincriminarea, în măsura în care, potrivit legii noi, fapta săvârșită îmbracă forma-tip a infracțiunii.

S-a arătat că din punct de vedere procesual incidența unei legi de dezincriminare, în cursul fazei de judecată a procesului penal, are ca efect achitarea inculpatului conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, or, în cazul invocat, inexistența formei agravate a infracțiunii de înșelăciune în legea noua generează discuții exclusiv sub aspectul încadrării juridice date faptei.

Prin urmare, situația juridică relevată prin încheierea de sesizare reprezintă un caz de aplicare a legii penale mai favorabile în cursul judecății. În acest context, în cazul infracțiunii de înșelăciune redefinirea noțiunii de „consecințe deosebit de grave” prin noul Cod penal nu are drept consecință înlăturarea formei agravate existente în legea anterioară atunci când legea veche este considerată mai favorabilă în ansamblul său. Pragul valoric relevant în reținerea formei agravate prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior este cel existent în reglementarea precedentă – art. 146, și nu cel din Codul penal în vigoare – art. 183.

Parchetul a susținut că această concluzie se desprinde din considerentele Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, prin care s-a arătat că dispozițiile art. 5 din Codul penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării. Interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituțiilor autonome mai favorabile este de natură să înfrângă exigențele constituționale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituțiile de drept penal aparținând fiecărei legi succesive, cu consecința directă a schimbării conținutului și sensului actelor normative adoptate de către legiuitor. În consecință, Curtea a considerat că numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate.

S-a apreciat că în speță, în procesul de determinare a legii penale mai favorabile, la evaluarea efectelor legii anterioare toate elementele care circumstanțiază fapta și făptuitorul trebuie stabilite prin raportare la această lege, inclusiv cele vizând condițiile de reținere a formei agravate a unei infracțiuni.

Prin urmare, forma agravată a infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior va fi incidentă dacă este depășit pragul valoric stabilit prin art. 146 din același cod, respectiv 200.000 lei, chiar dacă dispoziția legală corelativă din noua reglementare este favorabilă. A raporta această formă agravată a infracțiunii la pragul valoric existent în cuprinsul art. 183 din Codul penal generează o lex tertia și contravine deciziei Curții Constituționale invocate.

VIII. Jurisprudența Curții Constituționale în legătură cu problema de drept supusă dezlegării

Instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 (Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014) și cu a dispozițiilor art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969 (Decizia nr. 133 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 22 aprilie 2014).

În Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Curtea Constituțională a constatat că: „Asupra constituționalității dispozițiilor art. 146 din Codul penal din 1969, Curtea s-a mai pronunțat prin raportare la aceleași prevederi din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 28 februarie 2006, prin care a statuat că reglementarea criticată este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecințele deosebit de grave ca element circumstanțial în conținutul agravant al mai multor infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Susținerile cu privire la reaprecierea criteriului valoric care determină înțelesul expresiei «consecințe deosebit de grave» nu pot fi reținute. Modificarea conținutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realitățile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorității legislative în lumina dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora«Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării». Curtea Constituțională, potrivit competenței sale înscrise în art. 146 din Constituție și în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituționalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispozițiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De aceea, Curtea Constituțională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal.”

Cu același prilej, Curtea a respins și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanțial, statuând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial.

De asemenea, referitor la previzibilitatea și accesibilitatea normei penale, prin Decizia nr. 1.051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate nu contravin normelor constituționale, ci, dimpotrivă, prin explicarea conținutului noțiunii „consecințe deosebit de grave” din textul art. 146 din Codul penal din 1969 se asigură caracterul de previzibilitate și accesibilitate al normei juridice penale.

În același sens sunt și Decizia nr. 176 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, și Decizia nr. 623 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Astfel fiind, reglementarea infracțiunii de înșelăciune prevăzute la art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 prin raportare la producerea unor consecințe deosebit de grave în sensul art. 146 din același cod reprezintă o opțiune de politică penală, de competența exclusivă a legiuitorului, care nu aduce nicio atingere principiului egalității în drepturi, ce presupune ca la situații egale să corespundă tratament egal, iar la situații diferite să existe un tratament diferit, și nici principiului conform căruia justiția e unică, imparțială și egală pentru toți.

În Decizia nr. 133 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 22 aprilie 2014, Curtea Constituțională a constatat că: „Asupra constituționalității dispozițiilor art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin raportare la aceleași prevederi din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 28 februarie 2006, prin care a statuat că reglementarea criticată este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecințele deosebit de grave ca element circumstanțial în conținutul agravant al mai multor infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Susținerile cu privire la reaprecierea criteriului valoric care determină înțelesul expresiei «consecințe deosebit de grave» nu pot fi reținute. Modificarea conținutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realitățile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorității legislative în lumina dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării». Curtea Constituțională, potrivit competenței sale înscrise în art. 146 din Constituție și în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituționalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispozițiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De aceea, Curtea Constituțională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal.”

În același sens sunt și Decizia nr. 1.051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 176 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, și Decizia nr. 623 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010.

Prin urmare, reglementarea infracțiunii de furt calificat prin raportare la producerea unor consecințe deosebit de grave în sensul art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969 reprezintă o opțiune de politică penală, de competența exclusivă a legiuitorului, care nu aduce nicio atingere principiului egalității în drepturi, ce presupune ca la situații egale să corespundă tratament egal, iar la situații diferite să existe un tratament diferit, și nici principiului conform căruia justiția e unică, imparțială și egală pentru toți.

IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. VIII – Secțiile Unite din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, s-a statuat că, în cadrul contestației la executare în care se invocă modificarea înțelesului noțiunii de „consecințe deosebit de grave”, potrivit art. 146 din Codul penal (Codul penal din 1969), nu se poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și apoi reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înțelesului noțiunii de „consecințe deosebit de grave” nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, la care se referă art. 14 și art. 15 din Codul penal (Codul penal din 1969). În același sens s-a pronunțat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 12/2015 din 6 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2015, prin care s-a statuat: „În interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracțiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal.” Ambele decizii sunt relevante pentru situația de față, chiar dacă au în vedere ipoteza faptelor definitiv judecate, deoarece s-a statuat indirect asupra inexistenței unei dezincriminări în cazul modificării prin legi succesive a cuantumului consecințelor deosebit de grave prevăzute în forma calificată a infracțiunii. În cazul dezincriminării efectele s-ar fi produs ex tunc, indiferent de data la care intervenea legea de dezincriminare, înainte sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, și nu ar mai fi fost necesară verificarea incidenței legii penale mai favorabile faptelor definitiv judecate.

În urma verificării practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au identificat decizii de speță relevante în problema de drept supusă discuției din care rezultă că, în cazul infracțiunii de înșelăciune, a fost înlăturată varianta agravată determinată de producerea consecințelor deosebit de grave, însă această modificare nu generează dezincriminarea faptei care corespunde tiparului de incriminare reglementat de legea nouă și se regăsește în varianta agravată a înșelăciunii săvârșite prin folosirea de mijloace frauduloase (Decizia nr. 2.854/2014 pronunțată în Dosarul nr. 13.307/62/2012, Decizia nr. 2.854/2014, pronunțată în Dosarul nr. 13.307/62/2012, Decizia nr. 2.608/2014 pronunțată în Dosarul nr. 13.681/118/2011, Decizia nr. 3.020/2014 pronunțată în Dosarul nr. 7.303/118/2012, Decizia nr. 2.605/2014 pronunțată în Dosarul nr. 18.797/118/2010, Decizia nr. 3.020/2014 pronunțată în Dosarul nr. 7.303/118/2012).

X. Dispoziții legale incidente

Art. 1 alin. (1) din Codul penal – Legalitatea incriminării „Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni.”

Art. 4 din Codul penal – Aplicarea Legii penale de dezincriminare „Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”

Art. 244 din Codul penal – Înșelăciunea

„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”

Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

„Dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.”

XI. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a opinat în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Brașov – Secția penală, apreciind că, în situația unei infracțiuni de înșelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noțiunii de „consecințe deosebit de grave” în Codul penal în vigoare nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal și nici cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codului penal și nu conduce la dezincriminarea infracțiunii de înșelăciune.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov – Secția penală în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul judecătorului-raportor și chestiunea de drept supusă dezlegării, reține următoarele:

A. Cu privire la condițiile de admisibilitate ale sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că a fost sesizată cu două chestiuni de drept: dezincriminarea parțială a infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și dezincriminarea parțială a infracțiunii de furt cu consecințe deosebit de grave. Dintre acestea, doar chestiunea privind infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave face obiectul dosarului Curții de Apel Brașov, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție se va pronunța în ceea ce privește problema de drept incidentă în cauza pendinte.

Se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicție, Curtea de Apel Brașov fiind învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva Sentinței penale nr. 284 din 18 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Brașov.

Este realizată și cerința referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată și soluționarea apelului, deoarece Ministerul Public a criticat nelegalitatea reținerii în încadrarea juridică a agravantei speciale prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, arătând, în esență, că noțiunea „consecințe deosebit de grave” s-a modificat prin majorarea pragului de la 200.000 lei la 2.000.000 lei și că, pentru a putea fi reținută săvârșirea infracțiunii de înșelăciune care a produs consecințe deosebit de grave, ca element constitutiv al acesteia, conform noii legislații, se cere existența unui prejudiciu mai mare de 2.000.000 lei, astfel că în speță operează dezincriminarea.

De asemenea, problema de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu s-a comunicat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție că ar face obiectul unui asemenea recurs.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, dată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, și prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța supremă a stabilit cu valoare de principiu influența schimbării cuantumului consecințelor deosebit de grave asupra mecanismului aplicării legii penale mai favorabile în ipoteza faptelor definitiv judecate, fără a se pronunța în mod direct asupra excluderii caracterului legii noi ca fiind o lege de dezincriminare.

B. Cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării Problema de drept are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, și nu aplicarea legii penale de dezincriminare. Faptul că în Codul penal în vigoare nu mai este prevăzută o formă calificată ce presupunea un element circumstanțial agravant adăugat conținutului constitutiv nu produce consecințele juridic proprii dezincriminării. Înlăturarea elementului circumstanțial agravant, ca urmare a intervenirii unei legi noi, conduce la abrogarea formei calificate, și nu la dezincriminarea faptei.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 4 din Codul penal, potrivit căruia „Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă”. Textul este completat prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Ipoteza avută în vedere este aceea a faptei care nu mai constituie infracțiune, și nu cea a faptei care pierde un element circumstanțial de agravare adăugat conținutului constitutiv, dar rămâne în sfera ilicitului penal prin conținutul său constitutiv. Nu există dezincriminare nici atunci când fapta incriminată de norma abrogată este o infracțiune complexă și cel puțin una dintre componentele sale continuă să rămână incriminată de o altă normă.

Astfel, vor fi incidente dispozițiile referitoare la dezincriminare doar atunci când, sub legea veche, fapta se putea comite atât cu intenție, cât și din culpă, dar comiterea din culpă (reținută în cazul inculpatului) nu mai este avută în vedere de legea nouă. Așa se întâmplă, de pildă, în cazul infracțiunii de nedenunțare (art. 266 din Codul penal) ca efect al modificării regulii privind sancționarea omisiunii