În Monitorul Oficial nr. 467 din 29 iunie a.c. a fost publicată decizia Curții Constituționale a României nr. 323/2015 pentru respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de Fundaţia Jules Verne în Dosarul nr. 3.111/62/2014 al Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care curtea a constatat că dispoziţiile art. II art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Cea mai așteptată lucrare a acestui an. Codul de procedură penală. Comentariu pe articole va fi disponibilă în Legalis® din luna iulie. Rezervă acum accesul la acest volum

Opinie separată

În dezacord cu soluţia majoritară, apreciem că dispoziţiile art. II art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt neconstituţionale, încălcând art. 16 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă.

Astfel, art. 32 alin. (1) din Constituţia României statuează că „dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”. Este, prin urmare, de necontestat, chiar dacă textul constituţional nu stipulează expres, că învăţământul general este obligatoriu în România. Tocmai de aceea, legiuitorul constituant a prevăzut în cuprinsul art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală că „dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu”. De altfel, în dispoziţiile infraconstituţionale (a se vedea, în acest sens, Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011) se prevede că „învăţământul general obligatoriu este de 11 clase şi cuprinde învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii 2 ani ai învăţământului secundar superior”, iar „statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul general obligatoriu de stat, particular şi confesional acreditat.”

Aşadar, revine statului obligaţia constituţională de a asigura desfăşurarea învăţământului general obligatoriu în aşa fel încât toţi copii şi tinerii (destinatarii normelor legale menţionate mai sus) să poată frecventa învăţământul general obligatoriu.

Prevederile alin. (4) al art. 32 din Constituţie, potrivit cărora „învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii”, nu trebuie disociate, ci, dimpotrivă, trebuie coroborate cu cele ale art. 32 alin. (1) care obligă, practic, cetăţenii români (copii şi tinerii) să urmeze (şi să absolve) o formă de învăţământ din învăţământul general. Aşadar, în sarcina statului incumbă obligaţia de a asigura, gratuit, organizarea şi desfăşurarea învăţământului general obligatoriu.

În noile condiţii create după 1989, precum şi după adoptarea în anul 1991 a Constituţiei, care au dat posibilitatea trecerii României la o democraţie constituţională, s-au înfiinţat şcoli particulare, care au ridicat standardele de calitate, inclusiv prin costurile aferente, oferind elevilor înscrişi la formele de învăţământ particular condiţii superioare celor din şcolile de stat.

Aceste realităţi nu trebuie să ne conducă la ideea că elevii înscrişi la şcolile particulare nu trebuie să beneficieze în condiţii egale de alocaţiile bugetare repartizate de stat. De altfel, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică tocmai lipsa oricărei prestaţii pecuniare din partea statului în favoarea învăţământului particular.

În acest context, este de remarcat faptul că legiuitorul a pus în acord legislaţia în materie cu prevederile art. 32 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie, sens în care a fost adoptată Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, reglementând astfel pentru prima dată în România principiul potrivit căruia „resursa financiară urmează elevul”

[astfel cum este prevăzut la art. 9 alin. (5) – titlul I – Dispoziţii generale].

Cu toate acestea, prin textul legal criticat, iar apoi prin alte acte normative succesive, legiuitorul a amânat acordarea finanţării de bază pentru învăţământul particular, încălcându-se astfel obligaţia constituţională prevăzută la art. 32 alin. (1) şi (4) din Constituţie.

Prin aceste prorogări succesive privind intrarea în vigoare a prevederilor legale care obligau statul să aloce aceeaşi sumă pentru elevii din învăţământul particular, astfel cum este alocată pentru elevii din învăţământul de stat, se încalcă în mod flagrant şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, elevii înscrişi la şcolile particulare fiind discriminaţi în raport cu cei înscrişi la şcolile de stat. Discriminarea, în acest caz, nu poate fi motivată de o situaţie diferită în care se află cele două categorii de elevi – cei înscrişi la şcolile de stat şi cei înscrişi la şcolile particulare -, întrucât dreptul la învăţătură face parte din categoria drepturilor fundamentale şi trebuie, prin urmare, asigurat în egală măsură tuturor elevilor pentru care învăţământul general este obligatoriu.

Judecător,

Petre Lăzăroiu

Judecător,

Simona-Maya Teodoroiu