În Monitorul Oficial nr. 469 din 29 iunie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2015 în dosarul nr. 1.063/1/2015.
Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 27 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.786/115/2014, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:
„Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 393/2004), în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81–82 din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare1(Codul penal din 1969), respectiv cu executarea în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Codul penal din 1969“.
În extras
2. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea hotărârii prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina.
2.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, la data de 5 decembrie 2014, sub nr. 3.786/115/2014, reclamantul V.I. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Ordinului nr. 341 din 20 noiembrie 2014 emis de prefectul judeţului Caraş-Severin, prin care s-a constatat încetarea de drept, înainte de expirarea duratei normale, a mandatului de primar ales al comunei L., precum şi repunerea în toate drepturile conferite de funcţia de primar ales democratic, până la expirarea mandatului legal, cu plata retroactivă a tuturor drepturilor salariale neachitate, până la efectiva repunere în funcţie.
În fapt, reclamantul arată că, la data de 27 noiembrie 2014, i-a fost comunicat Ordinul nr. 341 din 20 noiembrie 2014 emis de prefectul judeţului Caraş-Severin, prin care s-a constatat încetarea de drept a mandatului său de primar al comunei L.
Ordinul contestat a fost motivat de pronunţarea Sentinţei penale nr. 125 din 11 aprilie 2014 de către Judecătoria Caransebeş, rămasă definitivă la data de 2 octombrie 2014, prin Decizia penală nr. 797/A din 2 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara.
Prin hotărârea penală menţionată, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, fiind suspendată condiţionat executarea pedepsei aplicate şi fiind stabilit un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni. Instanţa a făcut aplicarea art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) din Codul penal din 1969, dispunând, în baza dispoziţiilor art. 71 alin. (5) din acelaşi cod, suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
Reclamantul arată că ordinul contestat este nelegal, fiind emis cu încălcarea legii, având în vedere că pedeapsa aplicată nu este una privativă de libertate.
Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârât, reclamantul susţine că pârâtul dă o interpretare proprie şi eronată unui text de lege clar şi precis redactat, care, tocmai pentru această raţiune a legiuitorului de a asigura textului de lege conţinutul a cărui întindere corespunde celui rezultat din simpla lui citire, se impune a fi interpretat literal. Formularea textului art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 şi cazurile concrete ce se încadrează în ipoteză se află în deplină concordanţă, norma juridică fiind clară, organul de aplicare neavând decât sarcina să o aplice, întrucât textul corespunde conţinutului normei şi voinţei legiuitorului. În Codul penal, noţiunea de pedeapsă privativă de libertate este reglementată în mod distinct şi nu se confundă cu regimul juridic al suspendării condiţionate a executării pedepsei cu închisoarea, iar ambele sunt doar două forme de existenţă a pedepsei închisorii, ca pedeapsă principală. Persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate execută pedeapsa cu închisoarea în anumite secţii anume destinate în cadrul penitenciarelor, în funcţie de regimul de executare stabilit potrivit legii.
2.2. Apărările pârâtului
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii pentru argumentele arătate în continuare.
Suspendarea executării pedepsei are caracterul juridic de individualizare a executării pedepsei şi funcţionează ca o măsură judiciară de a cărei respectare depinde stingerea executării şi a consecinţelor condamnării. Măsura de individualizare a executării pedepsei poate privi atât o pedeapsă cu închisoarea, care este o pedeapsă privativă de libertate, cât şi o pedeapsă cu amenda, care nu este privativă de libertate.
Este eronată interpretarea pe care reclamantul o dă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, potrivit căreia încetarea de drept a mandatului ar interveni doar în situaţia în care pedeapsa închisorii s-ar executa cu detenţie, iar nu şi în situaţia suspendării executării pedepsei închisorii.
Nu prezintă relevanţă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 81 din Codul penal din 1969 şi hotărârii judecătoreşti pronunţate, se suspendă condiţionat executarea pedepsei închisorii, deoarece art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 vizează alt caz de încetare a mandatului primarului, legiuitorul neavând în vedere imposibilitatea exercitării mandatului, ci aceea a condamnării definitive la o pedeapsă privativă de libertate, condiţie îndeplinită în cauză.
2.3. Sesizarea Înaltei Curţi
În sensul celor expuse la pct. 1, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 27 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.786/115/2014, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1.
3. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
În punctele de vedere exprimate, reclamantul reiterează argumentele din cererea de chemare în judecată şi din răspunsul la întâmpinare, expuse la pct. 2.1, iar pârâtul invocă argumentele cuprinse în întâmpinare, prezentate la pct. 2.2.
4. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea
4.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării
Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând aspectele arătate în continuare.
De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale incidente sesizării depinde soluţionarea pe fond a cauzei, pentru următoarele argumente.
Cererea introductivă cu care reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ are ca obiect anularea Ordinului prefectului emis în temeiul art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, prin care a fost constată încetarea de drept, înainte de termen, a mandatului de primar, ca urmare a unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni cu aplicarea dispoziţiilor art. 81–82 din Codul penal din 1969.
În cadrul cererii de chemare în judecată, reclamantul susţine că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 nu se aplică în cazul condamnării la pedeapsa închisorii, având ca formă de executare suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Chestiunea de drept dedusă judecăţii vizând, în esenţă, „condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate“, având ca formă de executare suspendarea condiţionată a executării pedepsei, are o legătură evidentă cu modul de soluţionare a fondului cauzei, întrucât acţiunea în contencios administrativ împotriva ordinului prefectului vizează aplicabilitatea dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 393/2004.
Chestiunea de drept este nouă, deoarece asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.
Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici a unei alte sesizării în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
În speţă, tribunalul este învestit în primă şi ultimă instanţă cu soluţionarea cauzei, conform art. 69 alin. (5) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
4.2. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării
Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt cele ale art. 15 lit. e) şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 393/2004 şi ale art. 69 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Textul art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 impune consecinţa încetării de drept a mandatului de primar în cazul condamnării prin „hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate“.
Textul legal citat nu face distincţie între pedepsele privative de libertate în privinţa cărora s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi pedepsele a căror executare nu a fost suspendată, iar o atare distincţie nu are temei legal în raport cu prevederile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004.
Aşadar, dispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei cu închisoarea nu afectează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004.
Practica judiciară a instanţelor este neunitară.
Astfel, într-o primă opinie, s-a reţinut că, prin ordin al prefectului, se poate constata încetarea de drept a mandatului consilierului, primarului şi atunci când s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, întrucât dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 nu fac nicio distincţie sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei.
Într-o altă opinie, s-a considerat că nu se poate constata încetarea mandatului de primar, deoarece nu a intervenit un impediment obiectiv în exercitarea funcţiei.
Chestiunea de drept dedusă judecăţii, care a generat o practică judiciară neunitară, a determinat şi promovarea unui proiect de act normativ, depus la Parlament, dar care încă nu s-a concretizat într-o lege.
5. Jurisprudenţa instanţelor naţionale
5.1. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi nu a fost identificată practică judiciară cu referire la chestiunea de drept supusă judecăţii.
5.2. În cauză, Înalta Curte a solicitat curţilor de apel să comunice jurisprudenţa identificată la nivelul circumscripţiei lor teritoriale cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.
Din analiza jurisprudenţei transmise de curţile de apel, cu referire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, au fost constatate aspectele arătate în continuare.
Într-o orientare jurisprudenţială majoritară, instanţele au constatat că este legal ordinul emis de prefect prin care s-a dispus încetarea de drept a mandatului de primar în temeiul art. 15 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 393/2004, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În acest sens, instanţele au reţinut că modalitatea de executare a pedepsei privative de libertate nu înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 393/2004, întrucât acestea nu fac distincţie cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, iar aplicarea pedepsei închisorii, indiferent de modalitatea de executare, face ca primarul să devină incompatibil cu funcţia de demnitate publică. Sub acest aspect, au fost invocate considerentele Deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii care a format obiectul Dosarului nr. 13/2010, referitoare la faptul că „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei are caracterul juridic de «mijloc de individualizare a executării pedepsei» şi funcţionează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării“.
În acelaşi sens, alte instanţe şi-au exprimat opinia, nesusţinută de practică judiciară, în sensul că, în ipoteza unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate sunt incidente dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 393/2004, indiferent de modalitatea de executare a pedepsei. Simplul fapt că instanţa penală a considerat că scopul pedepsei poate fi atins şi prin individualizarea modalităţii de executare în forma suspendării condiţionate nu alterează natura pedepsei aplicate, respectiv aceea a privării de libertate, şi nu atrage inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 393/2004.
Unele instanţe au comunicat jurisprudenţa identificată în cauze în care erau incidente prevederile art. 9 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 393/2004, conform cărora „(2) Calitatea de consilier local sau de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele cazuri:
Într-o altă orientare jurisprudenţială minoritară, instanţele au apreciat că dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 393/2004 nu sunt aplicabile în ipoteza unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate în care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, întrucât, într-o asemenea ipoteză, primarul nu se află în imposibilitatea de continuare a mandatului în condiţiile în care nu este privat de libertate şi nu i-au fost interzise drepturile prevăzute la art. 64 din Codul penal din 1969, inclusiv dreptul de a alege şi de a fi ales ori dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
6. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
În privinţa chestiunii de drept deduse judecăţii, s-a constat că, în considerentele Deciziei nr. 1.192 din 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2008, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
„În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali sunt discriminatorii faţă de «celelalte categorii de cetăţeni», deoarece prevăd încetarea de drept, înainte de expirarea duratei normele, a mandatului de primar, în cazul în care acesta a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, în situaţia în care el a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 luni cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Prin urmare, apreciază că nu se află în imposibilitatea executării mandatului de primar, întrucât pedeapsa închisorii, în cazul său, nu se execută prin privare de libertate.
Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu instituie niciun fel de discriminare între persoanele cărora acestea se adresează, şi anume categoriei primarilor care au fost condamnaţi, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate. Astfel, măsura încetării de drept a mandatului de primar, în condiţiile prevăzute de textul de lege, se aplică în mod egal, fără privilegii şi fără discriminări, tuturor celor care se găsesc în ipoteza normei legale. Ceea ce critică în realitate autorul excepţiei este modalitatea de aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) din lege faţă de situaţia sa de fapt, ceea ce nu reprezintă însă o veritabilă problemă de constituţionalitate, ci un aspect asupra căruia decide instanţa de judecată învestită cu soluţionarea litigiului.“
7. Înalta Curte
7.1.Cu privire la admisibilitatea sesizării
În raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, se constată că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate a sesizării, întrucât:
– sesizarea a fost formulată într-o cauză aflată în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 3.786/115/2014 al Tribunalului Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal;
– instanţa care a formulat sesizarea este investită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care dispun în sensul că:
„Art. 69. – (1) Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de către primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav.
(2) Mandatul primarului încetează de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali, precum şi în următoarele situaţii:
a) dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic;
b) dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului.
(4) Ordinul prefectului poate fi atacat de primar la instanţa de contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare.
(5) Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă.“
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de interpretarea dispoziţiilor ce formează obiectul sesizării;
– asupra chestiunii de drept Înalta Curte nu a statuat, iar Înalta Curte nu a fost sesizată cu soluţionarea unui recurs în interesul legii care să vizeze această problemă de drept.
7.2.Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării
Dispoziţiile relevante supuse interpretării pe calea prezentei sesizări sunt următoarele:
– art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 (forma în vigoare la data soluţionării prezentei sesizări)
„(2) Calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri:
e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;“.
– art. 57 alin. 1 şi art. 81–82 din Codul penal din 1969:
„Regimul de deţinere
Art. 57. – Executarea pedepsei închisorii se face, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, în locuri de deţinere anume destinate.“
„Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate
Art. 81. – Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;
c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c).
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată.
Termenul de încercare
Art. 82. – Durata suspendării condiţionate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat şi se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.
În cazul când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este amenda, termenul de încercare este de un an.
Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.“
Este de observat faptul că Înalta Curte a fost sesizată cu o chestiune de drept care vizează interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, în raport cu dispoziţiile art. 57 alin. 1 şi art. 81 şi 82 din Codul penal din 1969.
Deşi Codul penal din 1969 a fost abrogat de Legea nr. 187/2012, începând cu data de 1 februarie 2014, Înalta Curte este ţinută, în limitele sesizării, să soluţioneze sesizarea numai prin raportare la dispoziţiile invocate din Codul penal din 1969, iar nu şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
În sensul celor arătate la pct. 7, în considerentele Deciziei nr. 1.192 din 13 decembrie 2007, Curtea Constituţională a reţinut că revine instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului competenţa de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 în ipoteza în care persoana care deţine una dintre calităţile enumerate de textul de lege a fost condamnată, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Prevederile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 reglementează ipoteza încetării de drept a calităţii de primar ori de preşedinte al consiliului judeţean înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în cazul în care persoana care deţine această calitate este condamnată, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate.
Conform art. 53 din Codul penal din 1969, pedepsele aplicabile persoanei fizice se împart în trei categorii, şi anume: pedepse principale (detenţiunea pe viaţă; închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; amenda de la 100 lei la 50.000 lei), pedepse complementare (interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară) şi pedepse accesorii (interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64, în condiţiile prevăzute în art. 71).
Conform doctrinei de drept penal2, pedepsele, ca sancţiuni de drept penal, se clasifică, după obiectul asupra căruia poartă, în următoarele categorii: a) pedepse privative de viaţă; b) pedepse corporale; c) pedepse privative/restrictive de libertate; d) pedepse privative/restrictive de drepturi; e) pedepse morale; f) pedepse pecuniare.
Tot în doctrină, s-a afirmat că pedepsele privative de libertate sunt cele „care privesc lipsirea de libertate a infractorului pe timp determinat ori perpetuu“3.
Codul penal din 1969 reglementează doar două pedepse privative de libertate, respectiv detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la 15 zile la 30 de ani.
Elementul determinant ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi vizează ipoteza în care pedeapsa privativă de libertate, la care a fost condamnată persoana ce deţine una dintre calităţile enumerate de textul de lege, a fost individualizată în privinţa executării, prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi 82 din Codul penal din 1969, în sensul că instanţa penală a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, a stabilit un termen de încercare şi a dispus, totodată, în baza dispoziţiilor art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, suspendarea, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale şi a pedepselor accesorii aplicate prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) din Codul penal din 1969.
Din analiza dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, rezultă că legea face referire numai la tipul de pedeapsă aplicată, respectiv privativă de libertate, fără a distinge în funcţie de modul de individualizare a executării pedepsei privative de libertate aplicate.
Cu referire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în doctrină s-a afirmat că reprezintă „o măsură de politică penală bazată pe încrederea în posibilitatea îndreptării condamnatului şi pe punerea lui la încercare în acest scop, fiind destinată să ducă la realizarea scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se astfel neajunsurile pe care le atrage după sine privaţiunea de libertate“ şi, „totodată, cheltuielile pe care le implică executarea pedepsei în penitenciar“4.
Această măsură de individualizare judiciară a pedepsei are ca efect imediat faptul că „pedeapsa aplicată nu se execută“ şi, ca efecte definitive, care se produc la împlinirea termenului de încercare, încetarea obligaţiei de executare a pedepsei şi reabilitarea de drept a condamnatului5.
Conform dispoziţiilor art. 81 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, se observă că suspendarea condiţionată se poate dispune atât atunci când pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani, cât şi atunci când pedeapsa aplicată este amenda. Or, este evident faptul că măsura de individualizare judiciară a pedepsei nu modifică nici caracterul privativ de libertate al pedepsei închisorii, după cum nu modifică nici caracterul de pedeapsă neprivativă de libertate al pedepsei amenzii.
În consecinţă, se poate concluziona în sensul că suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca măsură de individualizare judiciară a pedepsei, nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, în sensul înlăturării caracterului său privativ de libertate, ci are ca efect provizoriu neexecutarea pedepsei privative de libertate pe perioada termenului de încercare.
Interpretarea dispoziţiilor ce formează obiectul sesizării în sensul că acestea au în vedere numai situaţia în care persoana ce deţine calitatea de primar ori de preşedinte al consiliului judeţean a fost condamnată la o pedeapsă privativă, pedeapsă pe care o execută în condiţiile art. 57 alin. 1 din Codul penal din 1969, se bazează numai pe raţiunea imposibilităţii efective de exercitare a mandatului de către o persoană lipsită de libertate deoarece execută pedeapsa în regim de deţinere, în penitenciar.
Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere o asemenea ipoteză, ar fi prevăzut în mod expres că mandatul încetează în ipoteza executării în regim de deţinere a pedepsei privative de libertate aplicate.
Însă textul de lege prevede că mandatul încetează în ipoteza condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, iar nu în ipoteza executării pedepsei privative de libertate.
Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 vizează pedeapsa aplicată, iar nu modul de executare a pedepsei aplicate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 sunt aplicabile în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81–82, respectiv cu executarea în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 57 alin. 1 din Codul penal din 1969.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 27 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.786/115/2014, şi, în consecinţă, stabileşte că:
Dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81–82, respectiv cu executarea în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2015.