Decizia ÎCCJ nr. 15/2015. Aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI și a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 23 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara — Secţia penală — în Dosarul nr. 6.638/101/2014, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă: „În interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

După transferarea persoanei condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) trebuie avută în vedere de statul de executare?

În caz afirmativ, perioada considerată ca executată de statul de condamnare trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?”.

II. Expunerea succintă a cauzei

Numitul M.G. (cetăţean român) a fost condamnat definitiv de autorităţile judiciare din Italia la pedeapsa închisorii de 8 ani, 9 luni şi 28 zile.

Hotărârea de condamnare a fost recunoscută în România (la data de 24 aprilie 2013), iar condamnatul a fost transferat într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei închisorii.

Până la transferarea în România, pe parcursul executării pedepsei în statul de condamnare (Italia), autorităţile judiciare italiene i-au acordat numitului M.G. un beneficiu (eliberare anticipată, potrivit legislaţiei italiene) constând în recunoaşterea ca executate a 360 de zile, pe baza muncii prestate şi a conduitei pozitive de care a dat dovadă persoana condamnată pe parcursul executării pedepsei în Italia.

La data de 15 septembrie 2014, în timp ce se afla încarcerat în România, în continuarea executării pedepsei aplicate în Italia, condamnatul a formulat o contestaţie la executare, prin care a solicitat să i se considere ca executate cele 360 de zile şi să îi fie deduse din pedeapsa pe care o execută.

Prin Sentinţa penală nr. 824 din 11 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 6.638/101/2014, Tribunalul Arad — Secţia penală a admis contestaţia la executare, au fost recunoscute ordonanţele emise de magistratul de supraveghere din Lecce, Italia, prin care s-a redus pedeapsa aplicată condamnatului, cu titlu de eliberare anticipată, cu 360 de zile şi s-a dispus scăderea din pedeapsă a 360 de zile, cu titlu de eliberare anticipată.

Instanţa de fond a apreciat că instituţia eliberării anticipate are drept corespondent în dreptul penal român instituţia liberării condiţionate şi că se impune admiterea contestaţiei la executare, având în vedere că ambele reglementări stabilesc un mecanism similar în vederea liberării înainte de executarea în întregime a pedepsei, precum şi împrejurarea potrivit căreia contestatorul a beneficiat de prevederile legii italiene.

Împotriva acestei sentinţe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a exercitat calea de atac a contestaţiei, care formează obiectul Dosarului nr. 6.638/101/2014 al Curţii de Apel Timişoara, apreciindu-se că în mod greşit prima instanţă a scăzut din pedeapsă cele 360 zile considerate ca executate de autorităţile italiene, întrucât, după transferarea în România, executarea pedepsei se face potrivit legislaţiei naţionale, care nu prevede instituţia eliberării anticipate.

Faţă de modalitatea de aplicare a normelor legale în materie şi faţă de propriile argumente reţinute, instanţa de control judiciar a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării, de principiu, a chestiunii de drept dacă: „În interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

După transferarea persoanei condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) trebuie avută în vedere de statul de executare?

În caz afirmativ, perioada considerată ca executată de statul de condamnare trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?”.

În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost suspendată soluţionarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea de Apel Timişoara, învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Sentinţei penale nr. 824 din 11 decembrie 2014 a Tribunalului Arad, cu privire la problema de drept supusă analizei, a apreciat că legislaţia în vigoare nu permite nici scăderea efectivă din pedeapsă a perioadei considerate ca executată de statul de condamnare şi nici echivalarea aceleiaşi perioade, ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în sensul art. 100 din Codul penal care reglementează, în România, instituţia liberării condiţionate.

S-a arătat că scăderea din pedeapsă a perioadei considerate ca executată de statul de condamnare nu este posibilă, deoarece intervalul de timp menţionat nu reprezintă o executare efectivă de pedeapsă, ci un beneficiu recunoscut suplimentar pe lângă zilele executate efectiv prin privare de libertate.

S-a apreciat că echivalarea aceleiaşi perioade, ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, nu poate fi realizată în prezent, deoarece legislaţia naţională nu cuprinde dispoziţii care să permită luarea în considerare a acelor dispoziţii din dreptul naţional al statului de condamnare în temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de termen sau condiţionată într-un anumit moment, fiind de remarcat că art. 17 alin. (4) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 permite statului de executare să includă în legislaţia naţională astfel de dispoziţii, însă, până în prezent, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu a fost completată în acest sens.

A mai reţinut Curtea de Apel Timişoara că, drept contraargument, s-ar putea susţine faptul că adoptarea acestei soluţii este, pe de o parte, inechitabilă pentru persoana condamnată, în contextul în care s-a stabilit pe cale judiciară şi pe parcursul executării pedepsei că aceasta a avut o conduită pozitivă, care a fost evidenţiată şi recompensată de autorităţile competente, iar, pe de altă parte, ar contraveni scopului în considerarea căruia a fost reglementată la nivel internaţional instituţia transferului persoanelor condamnate, şi anume de a facilita reintegrarea socială a acestora prin executarea pedepselor în ţara de origine. Or, dacă persoana condamnată ar avea reprezentarea faptului că beneficiul, consistent, recunoscut pe parcursul executării pedepsei de statul care a pronunţat condamnarea, este lipsit de relevanţă juridică în statul de origine, unde va continua executarea, nu va avea niciun interes să solicite transferul, ci, dimpotrivă, se va opune unei astfel de măsuri, ajungându-se astfel ca o măsură reglementată pentru stimularea reinserţiei sociale să aibă un efect contrar.

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În virtutea dreptului conferit de dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, condamnatul M.G. a transmis la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Sentinţei penale nr. 824 din 11 decembrie 2014 a Tribunalului Arad şi menţinerea acestei din urmă hotărâri.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel si instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în această materie, au fost conturate mai multe opinii, după cum urmează:

Într-o primă opinie, s-a susţinut că legislaţia în vigoare nu permite nici scăderea efectivă din pedeapsă a perioadei considerate ca executată de statul de condamnare şi nici echivalarea aceleiaşi perioade ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate în sensul art. 100 din Codul penal.

Neputându-se reţine o executare efectivă de pedeapsă, ci doar un beneficiu recunoscut suplimentar pe lângă zilele executate efectiv prin privare de libertate, nu poate fi îndrituită instanţa de executare să deducă din durata pedepsei aplicate de statul de condamnare şi perioada executată prin muncă, în condiţiile stabilite de statul de condamnare.

S-a apreciat că legislaţia în vigoare nu cuprinde dispoziţii care să permită luarea în considerare a acelor dispoziţii din dreptul naţional al statului de condamnare în temeiul cărora persoana condamnată are dreptul la eliberare înainte de termen sau condiţionată într-un anumit moment.

În acest sens s-au exprimat următoarele instanţe: Curtea de Apel Alba Iulia; Tribunalul Alba; Curtea de Apel Bucureşti, în opinie majoritară (Sentinţa penală nr. 170 din 27 ianuarie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti); Curtea de Apel Galaţi, în opinie minoritară; Curtea de Apel Oradea; Curtea de Apel Târgu Mureş.

Într-o altă opinie, s-a reţinut că aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care privesc pedepse cu măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană presupune recunoaşterea hotărârii străine, transferarea persoanei condamnate şi continuarea executării pedepsei în România, iar perioada considerată ca executată în statul de condamnare, pe baza muncii prestate si a bunei conduite, trebuie dedusă din pedeapsa de executat aplicată de autorităţile judiciare străine, în conformitate cu dispoziţiile art. 144 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările si completările ulterioare.

În acest sens s-au exprimat următoarele instanţe: Curtea de Apel Bacău; Tribunalul Neamţ; Tribunalul Bacău; Curtea de Apel Braşov; Tribunalul Braşov; Judecătoria Rupea; Curtea de Apel Suceava (Sentinţa penală nr. 92 din 9 octombrie 2014).

În fine, într-o altă opinie, s-a susţinut că perioada considerată executată în statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite trebuie recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate în condiţiile art. 100 din Codul penal.

Ca argumente de text, au fost invocate prevederile art. 144 alin. (1) teza I din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română”; dispoziţiile art. 154 alin. (12) din aceeaşi lege, potrivit cărora „punerea în executare a pedepsei se face potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală (…)”; art. 100 alin. (3) din Codul penal, respectiv art. 96 din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare.

În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov; Tribunalul Covasna; Curtea de Apel Bucureşti, în opinie minoritară; Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 967/R/2013 din 17 iulie 2013; Decizia penală nr. 178 din 16 aprilie 2014); Curtea de Apel Constanţa (Decizia nr. 30/P din 17 aprilie 2014); Tribunalul Constanţa (Sentinţa penală nr. 59 din 14 februarie 2011); Curtea de Apel Craiova (Decizia penală nr. 100 din 24 februarie 2015; Decizia penală nr. 154 din 30 ianuarie 2014); Tribunalul Dolj;Tribunalul Mehedinţi (Sentinţa penală nr. 341 din 27 mai 2014; Sentinţa penală nr. 24 din 6 februarie 2015); Curtea de Apel Galaţi, în opinie majoritară; Curtea de Apel Ploieşti (Decizia penală nr. 19 din 5 februarie 2015); Curtea de Apel Timişoara.

VI. Jurisprudenţă relevantă în cauză

VI.1. Examenul jurisprudenţei naţionale în materie

Nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie la nivelul următoarelor instanţe: Tribunalul Neamţ, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Podu Turcului, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Judecătoria Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Întorsura Buzăului, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Dolj, Judecătoria Slatina, Judecătoria Balş, Judecătoria Corabia, Tribunalul Gorj, Judecătoria Motru, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Orşova, Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Huşi, Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Oradea şi instanţele arondate, Curtea de Apel Piteşti şi instanţele arondate, Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Târgu Mureş, Judecătoria Luduş, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Tribunalul Caraş-Severin şi instanţele arondate.

VI.2. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Nu există decizii în această materie.

VI.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Cu privire la problema de drept analizată, a fost identificată Decizia din 27 iunie 2006 în Cauza Szabo contra Suediei.

VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

În cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, Ministerul Public, după expunerea argumentelor de drept şi jurisprudenţiale, a arătat că soluţia propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării constă în respingerea, ca inadmisibilă, a întrebării vizând posibilitatea recunoaşterii, ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate în sensul art. 100 din Codul penal, a perioadei în care condamnatul a prestat muncă într-un penitenciar din străinătate, urmând ca, în aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să se stabilească faptul că perioada considerată ca executată de statul de condamnare, pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România în urma transferului condamnatului.

VIII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, la dosar fiind transmise punctele de vedere exprimate de Academia Română — Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” şi de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

Astfel, Academia Română — Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” a exprimat următorul punct de vedere:

În interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, după transferarea persoanei condamnate în străinătate în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite trebuie avută în vedere de statul de executare şi aceasta trebuie scăzută din pedeapsa care se execută, cu menţiunea ca ordinul de executare emis de autorităţile statului de condamnare să producă efecte numai în situaţia în care condamnatul nu va solicita şi nu va beneficia de liberare condiţionată conform legii penale române.

Cetăţeanul român condamnat într-un stat membru al Uniunii Europene printr-o hotărâre judecătorească definitivă, recunoscută în România, a beneficiat în statul de condamnare de o eliberare anticipată constând în recunoaşterea ca executată a unei perioade de timp pe baza muncii prestate şi a conduitei pozitive pe parcursul executării pedepsei.

Acest beneficiu evidenţiat în formele de executare emise de autorităţile judiciare ale statului de condamnare reprezintă un drept pe care condamnatul l-a câştigat într-o perioadă când se afla în custodia exclusivă a acelor autorităţi, iar executarea pedepsei era guvernată de legea internă a statului respectiv.

Realizarea ulterioară a transferării condamnatului într-un loc de deţinere din ţara de origine nu poate determina încetarea acelui drept câştigat întrucât, odată născut, el trebuie să producă efecte identice în ambele ordini juridice, atât a statului de condamnare, cât şi a statului de executare, neexistând nicio normă internă sau internaţională care să prevadă contrariul.

Dimpotrivă, în preambulul Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983 şi ratificată de ambele state, se menţionează că unul dintre scopurile acestor state de cooperare juridică internaţională în materie penală este acela de a servi unei bune administrări a justiţiei care, în cazul aceleiaşi persoane, nu poate fi decât unică.

În speţă, dreptul de eliberare anticipată câştigat de condamnat este o consecinţă a executării parţiale a pedepsei în acel stat, anterior transferării sale într-un penitenciar din România, iar instanţa română nu poate refuza recunoaşterea acestui drept câtă vreme transferarea a fost definitiv dispusă, în mod explicit, în vederea continuării executării pedepsei respective, ceea ce presupune în mod obligatoriu luarea în considerare a perioadei de detenţie din străinătate şi, implicit, a tuturor efectelor pe care aceasta deja le-a produs asupra persoanei condamnate.

Întrucât, după transferarea condamnatului, executarea pedepsei este supusă exclusiv legilor statului român, eventuala liberare condiţionată a acestuia nu se poate realiza decât potrivit dispoziţiilor interne incidente, urmând ca fracţiunile de pedeapsă prevăzute de art. 100 din noul Cod penal sau art. 59 din Codul penal anterior să fie calculate conform acestor dispoziţii, raportate la întreaga pedeapsă supusă executării, şi nu la pedeapsa rezultată după scăderea beneficiului eliberării anticipate.

În schimb, dacă pe parcursul executării pedepsei condamnatul nu va solicita şi nu va beneficia de liberare condiţionată conform legii penale române, acesta urmează să îşi valorifice dreptul deja câştigat pe perioada executării unei părţi din pedeapsă pe teritoriul statului de condamnare, în sensul de a beneficia de zilele de eliberare anticipată acordate de autorităţile judiciare din statul de condamnare.

Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a exprimat următorul punct de vedere:

În interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, şi a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după transferarea persoanei condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) nu trebuie avută în vedere de statul de executare.

Conform art. 17 alin. (1) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, ulterior recunoaşterii hotărârii judecătoreşti pronunţate în statul emitent, „executarea pedepsei este reglementată de legea statului de executare. Autorităţile statului de executare sunt singurele competente, sub rezerva alin. (2) şi (3), să decidă cu privire la procedurile de executare şi să stabilească toate măsurile aferente, inclusiv temeiurile pentru eliberarea înainte de termen sau condiţionată”.

Conform art. 17 alin. (4), „statele membre pot prevedea (s.n.) ca orice hotărâre cu privire la eliberarea înainte de termen sau condiţionată să poată lua în considerare acele dispoziţii din dreptul naţional (s.n.) indicate de statul emitent în temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de termen sau condiţionată într-un anumit moment”.

Cu alte cuvinte, legiuitorul european a lăsat la latitudinea legiuitorului naţional ca — în calitate de stat de executare, odată cu transpunerea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 – să prevadă posibilitatea raportării instanţei statului de executare şi la legislaţia statului emitent, în raport cu dispoziţiile sale relevante referitoare la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei, respectiv liberarea condiţionată.

Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 a fost transpusă în dreptul intern prin dispoziţiile Legii nr. 300/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Sediul materiei este actualmente art. 144 alin. (1), ce prevede următoarele: „atunci când România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română (s.n.). Durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România. Amnistia sau graţierea poate fi aplicată atât de statul român, cât şi de statul emitent.”

Aşa cum se poate observa, legiuitorul naţional a transpus Decizia-cadru 2008/909/JAI din 27 noiembrie 2008 printr-o simplă preluare mot-à-mot a acesteia, fără a prevedea posibilitatea luării în considerare a dispoziţiilor din legislaţia statului emitent. Situaţia legislativă actuală era întâlnită, de altfel, şi anterior transpunerii Deciziei-cadru menţionate, art. 137 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 300/2013), prevăzând laconic că „executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii române”. La acel moment, însă, instrumentul normativ aplicabil la nivel european era Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive din 28 mai 1970 (aspect evidenţiat atât de art. 26 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, cât şi de Expunerea de motive la Legea nr. 300/2013), respectiv Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983 şi Protocolul adiţional la aceasta din 18 decembrie 1997. Art. 10 alin. (1) din Convenţia din 1970 prevedea că „executarea este guvernată de legea statului solicitat şi numai acest stat este competent să ia toate hotărârile corespunzătoare, îndeosebi în ceea ce priveşte eliberarea condiţionată”, nereglementând vreo derogare după modelul art. 17 alin. (4) din decizia-cadru în discuţie.

În consecinţă, conform art. 144 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din durata pedepsei care trebuie executată în România se va deduce, de drept, doar „durata perioadei privative de libertate executate (s.n.) în statul emitent (…)”. Modul clar de formulare a textului conduce la concluzia că se va scădea doar perioada efectiv executată în regim de detenţie (măsura preventivă a arestului, pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sau orice altă măsură privativă de libertate — pe scurt, pedeapsă în sensul utilizat în mod special de art. 2 lit. k) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), iar nu şi perioada considerată ca executată în baza muncii prestate sau a altei instituţii reglementate de legislaţia statului emitent (cu excepţia amnistiei şi graţierii acordate de statul emitent, pentru care există dispoziţie expresă).

Pentru motivele mai sus expuse, în absenţa unui text de lege în legislaţia internă care să permită luarea în considerare a dispoziţiilor statutului emitent, instanţa — cu toate consecinţele negative care decurg din această soluţie — nu se poate subroga legiuitorului şi încerca să corecteze „pretorian” deficienţele unei transpuneri incomplete a Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, raportându-se la legislaţia statului emitent.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Având în vedere argumentele exprimate de Curtea de Apel Timişoara, instanţa care, în temeiul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţinând, pe de o parte, că legislaţia naţională nu cuprinde dispoziţii care să permită deducerea, din pedeapsa aplicată, a perioadei executate prin muncă în statul de condamnare, iar, pe de altă parte, inechitatea ce s-ar putea crea persoanei condamnate care a avut o conduită pozitivă fiind recompensată de autorităţile competente ale statului care a pronunţat o hotărâre de condamnare, s-a apreciat că se impune o analiză a dispoziţiilor art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, respectiv art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 73 din Codul penal, privind computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării, respectiv ale art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare.

Astfel, s-a reţinut că, din analiza dispoziţiilor art. 17 alin. (1), (2) şi (4) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, art. 144 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 73 alin. (1) din Codul penal, se observă că legea face trimitere la „perioada privativă de libertate” — art. 17 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, „durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România” — art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, durata măsurilor preventive privative de libertate executată în afara teritoriului ţării se scade din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România — art. 73 alin. (1) din Codul penal, şi nu la deducerea, din durata pedepsei, a perioadei executate altfel în statul de condamnare decât prin privare de libertate.

Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 17 alin. (4) din decizia-cadru menţionată, care statuează că „Statele membre pot prevedea ca orice hotărâre cu privire la eliberarea înainte de termen sau condiţionată să poată lua în considerare acele dispoziţii din dreptul naţional indicate de statul emitent în temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de termen sau condiţionată într-un anumit moment”.

Reţinându-se că este permis ca statele membre să recurgă şi la alte dispoziţii cuprinse în dreptul naţional care dau posibilitatea persoanei condamnate să fie eliberată condiţionat sau înainte de termen, s-a apreciat că, în legislaţia naţională, aceste dispoziţii se circumscriu, pe de o parte, prevederilor art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal, iar, pe de altă parte, celor ale art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare, examinarea acestor din urmă dispoziţii conducând la concluzia că eliberarea anticipată (concept reglementat şi în legislaţia italiană) poate fi echivalată cu sistemul conceput în legislaţia română pentru stabilirea părţii din pedeapsa închisorii care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în vederea acordării liberării condiţionate.

Judecătorul-raportor a mai reţinut că dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (4) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 abilitează legiuitorul român să reglementeze posibilitatea echivalării duratei pedepsei executate prin muncă, acordată de autoritatea judiciară italiană, cu durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, în sensul dispoziţiilor art. 100 din Codul penal privind condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii.

S-a apreciat că omisiunea legiuitorului român de a include prevederi exprese, explicite, în cadrul titlului VI din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care să permită recunoaşterea dispoziţiilor din hotărârea judecătorească pronunţată de un stat membru al Uniunii Europene referitoare la instituţii de tipul liberării condiţionate, nu conduce la imposibilitatea recunoaşterii acestor dispoziţii, ci, dimpotrivă, la recunoaşterea acestora conform art. 140¹ din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai mult, s-a reţinut că, potrivit art. 137 alin. (2) din legea anterior menţionată, hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca şi hotărârile pronunţate de instanţele române.

În consecinţă, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că, după transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, trebuie recunoscută ca parte din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, conform art. 100 din Codul penal.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Din examinarea normei de procedură rezultă că, în prealabil, în cadrul analizării admisibilităţii sesizării, se impune verificarea a patru condiţii, şi anume:

1) să existe o cauză în curs de judecată;

2) cauza să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului;

3) chestiunea de drept invocată să fie indispensabilă soluţionării pe fond a cauzei respective;

4) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi această chestiune de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din această perspectivă, se constată ca fiind îndeplinite cumulativ cele patru condiţii impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. În mod special, cu privire la cea de-a treia condiţie, se impune a se reţine că de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 şi ale art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în sensul de a se stabili dacă perioada executată prin muncă de către persoana condamnată, în statul de condamnare, se deduce sau nu din pedeapsa ce urmează a se executa, după recunoaşterea hotărârii.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Problema de drept ce face obiectul analizei constă în aceea dacă: „În interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

După transferarea persoanei condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) trebuie avută în vedere de statul de executare?

În caz afirmativ, perioada considerată ca executată de statul de condamnare trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?”.

În raport cu argumentele exprimate de instanţa care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, în sensul că legislaţia naţională nu cuprinde dispoziţii care să permită deducerea, din pedeapsa aplicată, a perioadei executate prin muncă în statul de condamnare, iar, pe de altă parte, că s-ar putea crea o situaţie inechitabilă faţă de persoana condamnată care a avut o conduită pozitivă, fiind recompensată de autorităţile competente ale statului care a pronunţat o hotărâre de condamnare, Înalta Curte reţine că se impune analiza dispoziţiilor art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, respectiv a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 73 din Codul penal, privind computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării, respectiv art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare.

Articolul 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, prevede următoarele:

„(1) Executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare. Autorităţile statului de executare sunt singurele competente, sub rezerva alineatelor (2) şi (3), să decidă cu privire la procedurile de executare şi să stabilească toate măsurile aferente, inclusiv temeiurile pentru eliberarea înainte de termen sau condiţionată.

(2) Autoritatea competentă a statului de executare deduce întreaga perioadă privativă de libertate deja executată în legătură cu pedeapsa în privinţa căreia s-a pronunţat hotărârea judecătorească din durata totală a pedepsei privative de libertate care trebuie executată.

…………………………………………………………………………

(4) Statele membre pot prevedea ca orice hotărâre cu privire la eliberarea înainte de termen sau condiţionată să poată lua în considerare acele dispoziţii din dreptul naţional indicate de statul emitent, în temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de termen sau condiţionată într-un anumit moment.”

Potrivit dispoziţiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „atunci când România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română. Durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România”, iar în conformitate cu alin. (2) din acelaşi articol, „atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare”.

Conform art. 73 alin. (1) din Codul penal, cu denumirea marginală „Computarea pedepselor şi măsurilor privative executate în afara ţării”, în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, 9, 10 sau 11, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România.

Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior se observă că legea face trimitere la „perioada privativă de libertate” — art. 17 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, „durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România” — art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, durata măsurilor preventive privative de libertate executată în afara teritoriului ţării se scade din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România — art. 73 alin. (1) din Codul penal, şi nu la deducerea, din durata pedepsei, a perioadei executate altfel în statul de condamnare decât prin privare de libertate.

Având în vedere reglementarea europeană transpusă în legislaţia română, din durata pedepsei privative de libertate se poate deduce, exclusiv, durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent. Durata muncii prestate în străinătate nu poate fi scăzută din pedeapsa aplicată, deoarece intervalul de timp menţionat nu constituie o executare efectivă a pedepsei pe teritoriul statului străin.

Perioada avută în vedere la stabilirea termenului pentru eliberare anticipată din executarea pedepsei, ca urmare a muncii prestate şi a bunei conduite în timpul detenţiei din străinătate, nu este de natură să conducă la deducerea pedepsei aplicate de către autorităţile judiciare străine, nefiind o cauză de micşorare a pedepsei sau de înlăturare (eventual parţială) a consecinţelor condamnării, ci se referă la un mod de individualizare a executării pedepsei.

Dispoziţiile art. 17 alin. (4) din decizia-cadru anterior menţionată statuează, însă, că „Statele membre pot prevedea ca orice hotărâre cu privire la eliberarea înainte de termen sau condiţionată să poată lua în considerare acele dispoziţii din dreptul naţional indicate de statul emitent în temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de termen sau condiţionată într-un anumit moment”.

Principiul recunoaşterii reciproce se bazează pe ideea încrederii reciproce între statele membre. Deciziile judiciare vor fi recunoscute ca fiind echivalente şi puse în executare pe tot teritoriul Uniunii Europene, indiferent de locul unde a fost adoptată hotărârea. Acest lucru are la bază prezumţia conform căreia sistemele de justiţie penală din Uniunea Europeană sunt cel puţin echivalente, chiar dacă nu sunt identice.

Decizia-cadru are rolul de a facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate, asigurând că aceasta îşi execută pedeapsa în ţara de origine.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în Cauza Szabo contra Suediei, a reţinut că sunt încălcate prevederile art. 5 din Convenţie, arătându-se următoarele: (1) posibilitatea executării unei pedepse mai lungi în statul de executare faţă de statul emitent contrazice principiul cooperării internaţionale în administrarea justiţiei, principiu reflectat de convenţiile europene în discuţie ce se bazează, în teorie, pe interesele persoanei condamnate; (2) instanţa nu exclude posibilitatea ca o încălcare flagrantă de facto a duratei pedepsei în statul de executare faţă de statul emitent să conducă la o violare a art. 5 din Convenţie, angajând astfel răspunderea statului de executare.

Aşadar, este permis, atât prin prisma deciziei-cadru menţionate, cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca statele membre să recurgă şi la alte dispoziţii cuprinse în dreptul naţional care dau posibilitatea persoanei condamnate să fie eliberată condiţionat sau înainte de termen. Astfel, în legislaţia naţională, aceste dispoziţii pot fi circumscrise, pe de o parte, prevederilor art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal, iar, pe de altă parte, celor ale art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare.

Potrivit art. 100 alin. (3) din Codul penal, „în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani”.

În alin. (4) al aceluiaşi articol, se prevede că „în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani”.

De asemenea, în dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare, se arată că „pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează: a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă; b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă; c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate pentru două nopţi de muncă; d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;

e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;

f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile executate pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetată”.

Examinarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare — care se referă, printre alte categorii de activităţi care conduc la reintegrarea persoanei condamnate în societate, şi la munca prestată — conduce la concluzia că eliberarea anticipată (concept reglementat în legislaţia italiană) poate fi echivalată cu sistemul conceput în legislaţia română pentru stabilirea părţii din pedeapsa închisorii care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în vederea acordării liberării condiţionate¹.

Sistemul eliberării anticipate nu este, astfel, incompatibil cu dreptul naţional circumscris art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal, respectiv Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare, prin care se stabileşte partea din durata pedepsei închisorii care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în vederea acordării liberării condiţionate.

Dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (4) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 abilitează legiuitorul român să reglementeze posibilitatea echivalării duratei pedepsei executate prin muncă, acordată de autoritatea judiciară italiană, cu durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, în sensul dispoziţiilor art. 100 din Codul penal privind condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii.

Decizia-cadru 2008/909/JAI este transpusă în dreptul intern în titlul VI din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare — „Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană”.

Omisiunea legiuitorului român de a include prevederi exprese, explicite, în cadrul titlului VI, care să permită recunoaşterea dispoziţiilor din hotărârea judecătorească pronunţată de un stat membru al Uniunii Europene referitoare la instituţii de tipul liberării condiţionate, nu conduce la imposibilitatea recunoaşterii acestor dispoziţii, ci, dimpotrivă, la recunoaşterea acestora conform art. 140¹ din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, în cadrul dispoziţiilor art. 130 alin. (1) teza finală, cuprinse în titlul V din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare — „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe” — se prevede că „dispoziţiile capitolului III se aplică şi în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale”.

În cadrul capitolului III al titlului V, în cuprinsul art. 140¹, legiuitorul român reglementează „recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 140¹ din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

„(1) Recunoaşterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază.

(2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispoziţiile art. 131 alin. (1), art. 132, 135 şi art. 136 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(4) Actele judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină competentă pot fi recunoscute de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată, daca aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei persoanei cercetate ori a persoanei condamnate sau la reintegrarea sa. Actului judiciar străin nu i se poate conferi, ca efect al recunoaşterii, o forţă probantă mai mare decât cea pe care o are în statul emitent.”

Se poate, astfel, observa că prevederile art. 140¹ din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu contravin dispoziţiilor speciale ale titlului VI din aceeaşi lege şi, în consecinţă, sunt aplicabile în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene.

Mai mult, trebuie reţinut că, potrivit Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române.

Începerea executării pedepsei pe teritoriul României are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia. Renunţându-se la dreptul de a supune condamnatul la executarea pedepsei pe teritoriul statului străin, se renunţă implicit şi la recunoaşterea acelor instituţii accesorii executării pedepsei, cum ar fi liberarea condiţionată prin luarea în considerare a duratei pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate.

Concluzionând, se reţine că, în aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală şi art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România, putând fi valorificată prin prisma altor instituţii de drept, cum este cea referitoare la liberarea condiţionată.