Decizia CC nr. 279/2015. Dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii sunt neconstituţionale

[…]

b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.”

13. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor prevederi constituţionale: art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi şi art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, atât cu prilejul controlului de constituţionalitate a priori efectuat asupra Legii nr. 53/2003, prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cât şi cu prilejul soluţionării unor excepţii de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 520 din 11 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 7 noiembrie 2005, Decizia nr. 926 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 14 noiembrie 2007, ori Decizia nr. 86 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 8 martie 2011, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate în raport cu prevederile Legii fundamentale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, dreptul la muncă şi egalitatea în drepturi. Astfel, prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate criticile vizând încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, întrucât, „luând măsura suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare”, iar măsura suspendării are un caracter provizoriu. Cu acelaşi prilej, Curtea a amintit că şi în situaţia în care fapta pentru care s-a formulat plângere penală ori s-a dispus trimiterea în judecată nu va atrage răspunderea penală, aceasta poate constitui abatere disciplinară care poate oferi temeiul desfacerii contractului de muncă.

15. Prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 nu contravin nici dreptului la muncă, „salariatul nefiind împiedicat să se încadreze în perioada suspendării contractului de muncă la altă unitate sau în altă funcţie decât cea cu care este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzării.”

16. De asemenea, prin Decizia nr. 520 din 11 octombrie 2005, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal faţă de toţi salariaţii care se află în situaţii identice, fără privilegii şi fără discriminări.

17. Referitor la raţiunile care justifică suspendarea contractului de muncă în cazul formulării unei plângeri penale de către angajator sau în cazul trimiterii în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 354 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 14 ianuarie 2002, când, analizând dispoziţiile art. 16 şi 17 din Legea nr. 1/1970 privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 27 din 27 martie 1970, a statuat că „suspendarea din funcţie a salariaţilor este o măsură legală care protejează unitatea (societate comercială, regie autonomă etc.) faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale unei fapte penale”.

18. Curtea constată că prin considerentele deciziilor mai sus amintite a răspuns criticilor referitoare la măsura suspendării contractului individual de muncă prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, fără a face o distincţie între cele două teze ale acestui text de lege, respectiv teza întâi, referitoare la suspendarea contractului ca urmare a formulării plângerii prealabile de către angajator împotriva salariatului, şi teza a doua, privind suspendarea contractului individual de muncă în situaţia în care salariatul este trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută.

19. Analiza ansamblului reglementărilor referitoare la suspendarea raporturilor de muncă, a raporturilor de serviciu, la suspendarea din funcţie ori din calitatea deţinută relevă, ca regulă generală, că această măsură este impusă de situaţii cu caracter temporar, ce fac imposibilă desfăşurarea activităţii ori a exercitării funcţiei. Deşi dispoziţiile art. 50,art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 53/2003 enumeră o serie de temeiuri ale suspendării contractului individual de muncă — de drept ori la iniţiativa părţilor raportului de muncă —, reglementările cu caracter special aplicabile diverselor categorii socioprofesionale conţin prevederi specifice referitoare la suspendarea raporturilor de muncă, a raporturilor de serviciu ori a exercitării unei funcţii, adecvate specificului activităţii avute în vedere. Astfel, cu titlu de exemplu, pot fi amintite temeiurile suspendării din funcţie ca urmare a situaţiei de incompatibilitate în care se găseşte o persoană în raport cu funcţia deţinută [spre exemplu: art. 36 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 13 octombrie 2011], ca urmare a aplicării unei sancţiuni disciplinare [spre exemplu: art. 62 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.197 din 14 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, sau art. 36 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006], în cazul neîndeplinirii unor obligaţii profesionale, aşa cum este plata unor taxe şi contribuţii [art. 36 lit. c) şi e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006] şi în alte situaţii asemănătoare.

20. Unele dintre reglementările cu caracter special nu fac decât să nuanţeze cauzele de suspendare prevăzute de Codul muncii, într-un context adaptat categoriei socioprofesionale vizate. O astfel de situaţie o constituie şi acele reglementări care vizează protejarea prestigiului profesiei ori a funcţiei exercitate, dispoziţii care nuanţează prevederile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, care tind la protejarea intereselor angajatorului şi a unităţii ori a instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea salariatul. În această situaţie se încadrează ipoteza punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei pentru săvârşirea unor infracţiuni ce aduc atingere prestigiului profesiei — aşa cum este situaţia practicienilor în insolvenţă sau a membrilor Corpului diplomatic şi consular [art. 36 lit. h) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 şi art. 60 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 23 iunie 2003, cu modificările ulterioare] — ori a trimiterii în judecată pentru astfel de infracţiuni — aşa cum este cazul funcţionarilor publici, al magistraţilor ori al practicienilor în insolvenţă [art. 86 alin. (2) şi art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999,art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi art. 36 lit. h) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006].

21. Din examinarea acestor texte de lege, Curtea constată că, spre deosebire de reglementările speciale aplicabile funcţionarilor publici, magistraţilor, practicienilor în insolvenţă ori membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 dispune, alături de ipoteza suspendării contractului individual de muncă ca urmare a trimiterii în judecată a salariatului pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută (teza a doua a textului de lege criticat), şi o situaţie unică în ansamblul reglementărilor privind măsura suspendării, respectiv cea a suspendării ca urmare a formulării unei plângeri prealabile de către angajator împotriva salariatului (teza întâi a textului de lege criticat), situaţie în care se află şi autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

22. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 impun o analiză distinctă a celor două teze conţinute, cauzele suspendării contractului individual de muncă prevăzute de acest text de lege fiind, în mod evident, diferite. Această examinare distinctă a fost reţinută şi prin Decizia nr. 81 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 23 aprilie 2015, prin care Curtea a constatat constituţionalitatea art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, întrucât numai această teză avea aplicabilitate în litigiul în cadrul căruia fusese invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003.

23. De altfel, o nouă analiză a textului de lege criticat se impune cu atât mai mult cu cât Curtea constată că, prin modificări legislative recente, legiuitorul are tendinţa de a spori garanţiile ce însoţesc suspendarea raporturilor de muncă ori suspendarea din funcţie, pentru a asigura nu numai caracterul obiectiv al acestei măsuri cu ample consecinţe pentru cel căruia i se aplică, dar şi faptul că intervine în cazuri bine fundamentate, cât mai puţin supuse incertitudinilor. În mod concret, Curtea are în vedere modificările operate de art. 71 pct. 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, asupra dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, modificări care au avut ca efect deplasarea momentului când este dispusă suspendarea din funcţie a magistratului de la punerea în mişcare a acţiunii penale — potrivit reglementării anterioare — la trimiterea în judecată a acestuia — potrivit reglementării actuale.

24. Nu mai puţin relevant este şi faptul că, în contextul modificărilor legislative amintite, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, reţinând, în esenţă, că acest text de lege, prin care se reglementa suspendarea din funcţie a personalului auxiliar din justiţie la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia, este neconstituţional, urmând ca în acest caz suspendarea să aibă loc la momentul trimiterii în judecată.

25. În consecinţă, trecând la examinarea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, Curtea observă că iniţiativa suspendării contractului individual de muncă este lăsată în această ipoteză legală în totalitate la dispoziţia angajatorului, cel care formulează plângerea prealabilă şi dispune, în acelaşi timp, suspendarea raportului de muncă. Desigur, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa constituţională, suspendarea raportului de muncă nu are semnificaţia încălcării prezumţiei de nevinovăţie. Chiar dacă în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se limitează la o simplă garanţie procedurală în materie penală, sfera acestuia de aplicare fiind mai vastă şi impunând ca niciun reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune, înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost stabilită de o „instanţă” (Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunţată în Cauza Teodor împotriva României, paragraful 36), Curtea Constituţională apreciază în continuare, în acord cu cele reţinute prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, că, dispunând suspendarea contractului de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare. De asemenea, nici nu se poate susţine că această măsură ar putea fi echivalată cu ceea ce instanţa europeană înţelege prin acuzaţie de vinovăţie penală formulată de un „reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice”, înainte de pronunţarea instanţei. În sfârşit, Curtea aminteşte că suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza legală analizată nu îmbracă forma unei sancţiuni penale şi nici chiar cea a unei sancţiuni disciplinare.

26. Deopotrivă, Curtea, amintind jurisprudenţa sa, în care a statuat că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu presupune uniformitate, astfel că situaţii diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), apreciază că nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât legiuitorul este liber să stabilească condiţii diferite referitoare la suspendarea raporturilor de muncă, a raporturilor de serviciu, a funcţiei ori a activităţii, atât timp cât are în vedere categorii socio- profesionale diferite, care nu se află în situaţii comparabile.

27. În sfârşit, Curtea apreciază ca fiind lipsite de temei şi criticile referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale privind nivelul de trai, de vreme ce salariatul suspendat nu este împiedicat să muncească pe durata suspendării într-un alt loc de muncă, asigurându-şi astfel venitul necesar traiului.

28. Cât priveşte problema conformităţii dispoziţiilor de lege analizate cu prevederile constituţionale privind dreptul la muncă, Curtea reţine că art. 41 alin. (1) din Constituţie se referă la dreptul la muncă, prevăzând că acesta „nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.”Art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prevede totodată că „statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept.” Deopotrivă, art. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte că „orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului”, în timp ce art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamă că „orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber.”

29. Având în vedere toate aceste reglementări, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, în sensul că prevederile constituţionale referitoare la dreptul la muncă asigură oricărei persoane posibilitatea de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, dar nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile, Curtea Constituţională a reţinut în mod corect în jurisprudenţa sa că art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 nu împiedică salariatul să se încadreze în perioada suspendării contractului de muncă la altă unitate sau în altă funcţie decât cea cu care este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzării.

30. Cu toate acestea, Curtea observă că dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale. În acest sens sunt cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 7 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 31 august 2005, în care s-a arătat că cea mai importantă garanţie pentru exercitarea dreptului la muncă o constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor în care şi a motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală a angajatorului. Prin aceeaşi decizie, Curtea a precizat că „persoana care accede la o activitate economică pe baza liberei sale iniţiative şi utilizează forţă de muncă salariată are obligaţia să respecte reglementările legale referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.”

31. Ca atare, Curtea apreciază că, deşi nu se poate vorbi de o negare a dreptului la muncă, în sensul împiedicării persoanei de a alege liber o profesie ori un alt loc de muncă, în egală măsură nu se poate omite că măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, lăsată de dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 la dispoziţia angajatorului, astfel că se impune a fi analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, prin efectuarea unui test de proporţionalitate (aşa cum prevăd dispoziţiile art. 53 din Constituţie, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, ori Decizia nr. 13 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 13 martie 2015), pentru a verifica dacă această restrângere este rezonabilă, proporţională cu obiectivul urmărit şi nu transformă acest drept într-unul iluzoriu/teoretic.

32. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, paragraful 30, conform principiului proporţionalităţii, „orice măsură luată trebuie să fie adecvată — capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară — indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională — justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.” De asemenea, Curtea a precizat prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 că pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele 3 elemente în ordinea respectivă.

33. Urmând reperele mai sus arătate, Curtea va analiza în continuare dacă măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 este justificată de un scop legitim, dacă este adecvată acestui scop, necesară şi dacă se păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, raportându-se la cele reţinute prin Decizia nr. 354 din 19 decembrie 2001, Curtea reţine că suspendarea din funcţie a salariaţilor este o măsură legală care tinde să protejeze interesele angajatorului faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale unei fapte penale. Prin urmare, restrângerea exerciţiului dreptului la muncă este justificată, în această situaţie, de apărarea drepturilor şi intereselor angajatorului, care pot îmbrăca atât o formă patrimonială, cât şi una nepatrimonială şi pot avea natura unor drepturi fundamentale, aşa cum este dreptul de proprietate, dar şi de necesitatea protejării libertăţii economice, consacrate de art. 45 din Constituţie, care presupune, între altele, şi dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice. Astfel, măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza legală analizată se circumscrie condiţiilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea […] drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor […].”

34. Referitor la caracterul adecvat şi necesar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă în raport cu scopul urmărit, Curtea apreciază că suspendarea contractului individual de muncă reprezintă o măsură adaptată scopului urmărit şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia. Deşi protejarea drepturilor salariatului, aflat în raporturi de subordonare faţă de angajator, reprezintă o formă de a asigura însăşi protecţia dreptului la muncă, ca drept fundamental, legiuitorul este ţinut, în egală măsură, să asigure protecţia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor măsuri apte să realizeze în mod concret scopul propus. Prin urmare, protecţia dreptului la muncă nu poate fi absolutizată cu consecinţa afectării dreptului angajatorului de a-şi exercita libertatea economică, aşa cum de altfel a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 1.459 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, iar suspendarea contractului individual de muncă apare ca o măsură adecvată în împrejurările în care menţinerea în activitate a salariatului ar fi de natură să atragă consecinţe negative asupra activităţii economice, afectând drepturile şi interesele angajatorului. Curtea apreciază, deopotrivă, că reglementarea posibilităţii angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă în situaţia în care consideră că interesele sale ar fi afectate prin menţinerea în activitate a salariatului, ca urmare a activităţii prezumat ilicite a acestuia, este un instrument necesar pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor sale.

35. Cât priveşte caracterul proporţional al măsurii reglementate de art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, respectiv al realizării unui echilibru just între drepturile în concurs, anume dreptul la muncă şi dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice, Curtea reţine că suspendarea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, atunci când există temeiuri pentru a aprecia că activitatea ilicită a salariatului ar periclita interesele angajatorului, trebuie să se supună unor condiţii care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar. Altfel spus, Curtea consideră că, în măsura în care legea asigură angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de muncă în vederea protejării intereselor sale economice, ca o expresie a art. 45 din Constituţie, o astfel de măsură, cu consecinţe ample asupra drepturilor salariatului, trebuie însoţită de garanţia unei decizii obiective şi temeinic fundamentate din partea angajatorului. În acest sens, Curtea reţine că măsura suspendării determină încetarea temporară a obligaţiilor părţilor ce izvorăsc din contractul individual de muncă, iar, în ipoteza textului de lege analizat, cauza suspendării nu operează de drept şi nici nu este o exprimare a voinţei salariatului, ci a angajatorului. Mai mult, Curtea reţine că, spre deosebire de situaţia altor categorii socio- profesionale, când suspendarea operează ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi/sau a trimiterii în judecată, acte dispuse de magistraţi, având un caracter obiectiv, extrinsec raporturilor dintre cel care desfăşoară activitatea profesională şi instituţia, autoritatea ori corpul profesional din care face parte, suspendarea contractului de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 se poate dispune de către angajator ca urmare a plângerii penale pe care tot el o formulează împotriva salariatului, de voinţa acestuia depinzând, deopotrivă, cauza suspendării contractului de muncă şi instituirea acestei măsuri. În aceste condiţii, Curtea consideră că respectarea garanţiilor de obiectivitate şi de temeinicie ale deciziei de suspendare dispuse de angajator poate fi în mod facil pusă sub semnul îndoielii, de vreme ce art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 lasă aprecierea temeiului de suspendare, în întregime, la dispoziţia angajatorului ale cărui decizii sunt susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă care, prin natura lor, presupun o semnificativă interacţiune umană. Astfel, nu trebuie omis că aceste raporturi presupun o subordonare a salariatului faţă de angajator, caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului, care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat.

36. Desigur, Curtea reţine că art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, instituind o măsură de protecţie pentru drepturile salariatului suspendat a cărui nevinovăţie a fost constatată, prevede posibilitatea reluării de către acesta a activităţii anterioare şi plata, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. De asemenea, salariatul suspendat ar putea ocupa un alt loc de muncă pe perioada suspendării, aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. Garanţiile mai sus arătate se referă la păstrarea locului de muncă şi la asigurarea dreptului la salariu după încetarea suspendării, precum şi la dreptul salariatului de a alege în mod liber un alt loc de muncă pe durata suspendării. Chiar şi în aceste condiţii, Curtea apreciază că reglementarea cauzelor de suspendare nu poate lăsa deschisă posibilitatea emiterii unor decizii arbitrare ori netemeinice, pentru că protecţia dreptului la muncă presupune, între altele, ca restrângerea exerciţiului acestui drept să respecte cerinţele constituţionale impuse de art. 53 alin. (2) referitoare la proporţionalitate, şi nu doar asigurarea unor măsuri cu caracter reparator ori a unor soluţii alternative.

37. Aşa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale.

38. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, neîndeplinind condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia obiectul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.