Constituționalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996

[…] d) este însoţit de o traducere legalizată, dacă actul nu este întocmit în limba română.În cazul actului autentic notarial, acesta trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în România;“. Însă, din examinarea notelor autorului depuse în motivarea excepţiei, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie numai dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 7/1996.

12. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 44 – Dreptul de proprietate privată,art. 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană, precum şi Tratatului privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale încheiat cu Ungaria, ratificat prin Decretul nr. 505/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 2 din 17 ianuarie 1959.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, cu titlu general, că, referitor la sistemul de publicitate imobiliară al cărţilor funciare, în jurisprudenţa sa, a statuat că, prin adoptarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, acesta s-a extins la nivelul întregii ţări şi are în vedere apărarea intereselor proprietarilor bunurilor imobile, dar şi al terţilor, permiţând o identificare mult mai uşoară a imobilului şi având, astfel, şi efect de opozabilitate. Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la bunurile imobile. Fiecare imobil are cartea sa funciară, în care sunt înscrise toate actele translative sau constitutive de drepturi, astfel încât se poate cunoaşte situaţia juridică a acestuia. În acest sens este, spre exemplu, Decizia nr. 723 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010.

14. În acest cadru legislativ, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 prevede că înscrierile în cartea funciară sunt: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea, iar procedura de înscriere în cartea funciară este reglementată la cap. II din lege, capitol din care fac parte dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. d) teza a doua, supuse controlului de constituţionalitate. Curtea observă că, referitor la procedura de înscriere în cartea funciară, Legea nr. 7/1996 prevede că activitatea de publicitate imobiliară în cadrul oficiilor teritoriale este îndeplinită de registratori de carte funciară, iar cererea de înscriere în cartea funciară se va depune la birourile teritoriale ale oficiului teritorial şi va fi însoţită de înscrisul original sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere, la solicitarea părţilor interesate. În continuare, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 7/1996, în cazul în care registratorul admite cererea, dispune intabularea sau înscrierea provizorie prin încheiere, dacă înscrisul îndeplineşte următoarele condiţii limitative: a) este încheiat cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege; b) identifică corect numele sau denumirea părţilor şi menţionează codul numeric personal sau, după caz, numărul de identificare fiscală, dacă este atribuit, codul de înregistrare fiscală ori codul unic de înregistrare, după caz, atribuit acestora; c) individualizează imobilul printr-un număr de carte funciară şi un număr cadastral sau topografic, după caz; d) este însoţit de o traducere legalizată, dacă actul nu este întocmit în limba română, iar „în cazul actului autentic notarial, acesta trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în România“; e) este însoţit, după caz, de o copie a extrasului de carte funciară pentru autentificare, a extrasului de carte funciară pentru informare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza întocmirii actului, cu excepţia cazului în care se face menţiune despre acestea în cuprinsul actului; f) este însoţit de dovada achitării tarifului de publicitate imobiliară, cu anumite excepţii; g) îndeplinirea altor prevederi legale stabilite prin legi speciale, a căror verificare se află în competenţa registratorului. Potrivit art. 31 alin. (1) din lege, încheierea se comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum şi celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară.

15. Curtea reţine că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora actul autentic notarial trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în România, au fost introduse prin Legea nr. 133/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2010 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 24 iulie 2012. Prin urmare, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, respectiv data de 26 iunie 1996, până la momentul 27 iulie 2012, registratorul admitea cererea de înscriere în cartea funciară, dispunea intabularea sau înscrierea provizorie prin încheiere, în situaţia în care actul nu era întocmit în limba română, numai dacă înscrisul era însoţit de o traducere legalizată. Completarea adusă art. 29 alin. (1) lit. d) prin Legea nr. 133/2012 este în sensul că, în cazul actului autentic notarial, acesta trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în România.

16. Cât priveşte activitatea desfăşurată de notarii publici, Curtea reţine că, potrivit art. 3,art. 7 şi art. 159 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014, notarul public este învestit să îndeplinească „un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome“, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătură acestuia, „este de autoritate publică şi are forţa probantă şi, după caz, forţa executorie prevăzută de lege“ şi se păstrează, se conservă şi se predă în condiţiile legii, iar „arhiva activităţii notariale este proprietatea statului“. Prin urmare, Curtea constată că notarul public îndeplineşte un serviciu de interes public, în acelaşi sens fiind şi Decizia nr. 233 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 5 iulie 2004.

17. Totodată, instanţa de contencios constituţional reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, activităţile notariale urmăresc obiective de interes general care vizează în special asigurarea legalităţii şi a securităţii juridice ale actelor încheiate între particulari. În acest sens a se vedea Hotărârea din 24 mai 2011, pronunţată în Cauza C-47/08 – Comisia Europeană împotriva Regatului Belgiei, paragraful 97.

18. Faţă de instituirea condiţiei ca actul autentic notarial să fie încheiat de un notar public în funcţie în România, Curtea observă că prin Ordonanţa Guvernului nr. 66/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 26 august 1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 20 aprilie 2000, cu modificările ulterioare, România a aderat la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961. Astfel, potrivit art. 1 din Convenţia de la Haga, dispoziţiile sale se aplică actelor oficiale care au fost întocmite pe teritoriul unui stat contractant şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant. Potrivit art. 1 alin. 2 lit. c), sunt considerate acte oficiale, în sensul Convenţiei, şi „actele notariale“.

19. Curtea reţine că art. 2 din Convenţie prevede că fiecare stat contractant scuteşte de supralegalizâre actele cărora li se aplică această convenţie şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul său. Supralegalizarea, în sensul Convenţiei, are în vedere numai formalitatea prin care agenţii diplomatici sau consulari ai ţării pe teritoriul căreia actul urmează să fie prezentat atestă veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei de pe acest act. De asemenea, potrivit art. 3 din Convenţie, singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei (definite la art. 4 din Convenţie), eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul. Totuşi, aplicarea apostilei nu poate fi cerută atunci când fie legile, regulamentele sau uzanţele în vigoare în statul în care actul urmează să fie prezentat, fie o înţelegere între două sau mai multe state contractante o înlătură, o simplifică sau scuteşte actul de supralegalizare.

20. Curtea observă că, în materia privind asistenţa juridică în cauzele civile, România a încheiat tratate bilaterale cu mai multe state, printre care şi Ungaria, potrivit cărora actele care au fost întocmite sau certificate de un organ de stat sau de către o persoană oficială pe teritoriul uneia din părţile contractante sunt valabile pejeritoriul celeilalte părţi contractante fără vreo altă certificare. În acest sens, potrivit art. 13 din Tratatul bilateral încheiat cu Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 505/1958,„Actele care au fost întocmite sau certificate de un organ de stat sau de către o persoană oficială pe teritoriul uneia din Părţile Contractante, în limitele competenţei lor, în forma stabilită de legile în vigoare şi prevăzute cu sigiliul oficial, sunt valabile pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante fără vreo altă certificare. Aceasta este valabil şi pentru semnăturile care sunt legalizate conform prevederilor legale ale uneia din Părţile Contractante. Actele care pe teritoriul unei Părţi Contractante se consideră ca fiind acte oficiale, sunt socotite şi pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante ca având forţă probatorie a actelor oficiale.“

21. Potrivit art. 11 alin. (1) din Constituţie, cu denumirea marginală „Dreptul internaţional şi dreptul intern“, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Curtea reţine că reglementările internaţionale utilizează o serie de termeni pentru a desemna tratatul internaţional, cum sunt: tratat, convenţie, acord, pact, cartă, statut, protocol, memorandum, declaraţie sau în orice alt mod. În Constituţia României, termenii utilizaţi pentru a desemna noţiunea de tratat internaţional sunt: tratate (art. 11), convenţii internaţionale (art. 19), pacte, tratate şi reglementări internaţionale (art. 20), tratate şi acorduri internaţionale (art. 75,art. 91,art. 118,art. 146) sau tratate constitutive ale Uniunii Europene şi alte reglementări comunitare (art. 148).

22. Referitor la natura juridică a tratatelor, Curtea reţine că Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004, la art. 1 lit. a), prevede că prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge „drepturi şi obligaţii juridice“ sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe.

23. Prin urmare, Curtea constată că art. 11 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia statul român se obligă să îndeplinească „întocmai“ şi cu „bună-credinţă“ obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, consacră unul din principiile fundamentale ale încrederii între state în raporturile lor internaţionale, principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia statele au obligaţia să respecte şi să aplice întocmai şi cu bună-credinţă tratatele la care sunt parte, în caz contrar, putând fi angajată răspunderea statelor.

24. Având în vedere aspectele menţionate, Curtea reţine că textul de lege criticat, potrivit căruia „în cazul actului autentic notarial, acesta trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în România“, impune condiţia ca actul autentic notarial să fie încheiat de un notar public în funcţie în România, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea doar că actul care nu este întocmit în limba română să fie însoţit de o traducere legalizată. Or, Curtea constată că impunerea prin art. 29 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 7/1996 a condiţiei ca actul autentic notarial să fie autentificat de un notar public în funcţie în România contravine obligaţiei de a scuti supralegalizarea actelor care urmează să fie prezentate pe teritoriul României, obligaţie asumată de statul român prin Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961. Cu atât mai mult, condiţia prevăzută de textul de lege criticat conduce şi la nerespectarea obligaţiei asumate de România prin tratatele bilaterale privind asistenţa juridică în cauzele civile, prin care statul român s-a obligat să respecte valabilitatea pe teritoriul său a actelor care au fost întocmite sau certificate de un organ de stat sau de către o persoană oficială pe teritoriul celeilalte părţi, fără vreo altă certificare.

25. În concluzie, Curtea constată că prin reglementarea cuprinsă în Legea nr. 133/2012, privind instituirea condiţiei ca actul notarial să fie încheiat de un notar public în funcţie în România, se încalcă obligaţiile asumate de România prin tratatele la care este parte, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) care consacră obligativitatea statului român de a respecta întocmai şi cu bună-credinţă obligaţijle ce-i revin din tratatele la care este parte.

26. În consecinţă, dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate sunt constituţionale doar în măsura în care nu se aplică actelor notariale încheiate în ţări care au aderat la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, şi în ţări cu care România are încheiate convenţii, tratate sau acorduri privind asistenţa juridică în materie civilă, care prevăd scutirea de orice legalizare.