Hotărârea CEDO în Cauza Rozalia Avram împotriva României

[conform procedurii prevăzute de prezenta lege] pot opta (…) pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. […]”

20. Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia este redactat astfel:

„(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”

21.Art. 1201 din Codul civil în vigoare la momentul respectiv era redactat după cum urmează:

„Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.”

22. Articolul relevant în speţă din noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, prevede următoarele:

Art. 509 alin. (1) pct. 10

„(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

[…]

10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;”.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

23. Reclamanta denunţă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice, pe motiv că, prin intermediul Deciziei definitive din 25 octombrie 2006, Curtea de Apel Timişoara a anulat contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său şi astfel — în opinia sa — a repus în discuţie autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive pe care chiar ea o pronunţase la 17 decembrie 1999. Reclamanta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”

A. Cu privire la admisibilitate

24. Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu are calitate de victimă, în sensul art. 34 din Convenţie, în ceea ce priveşte o eventuală încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie. În acest sens, Guvernul expune faptul că reclamanta nu a fost parte în prima procedură în faţa instanţelor interne, finalizată prin Decizia din 17 decembrie 1999, prin care a fost respinsă acţiunea episcopiei. Pe cale de consecinţă, Guvernul apreciază că reclamanta nu ar putea invoca o atingere adusă securităţii raporturilor juridice, determinată de pretinsa nerespectare a deciziei din 17 decembrie 1999 în cadrul celei de-a doua proceduri care a vizat-o şi pe ea alături de alţi foşti chiriaşi.

25. Reclamanta contestă această teză. Deşi admite că nu a fost parte în prima procedură, ea consideră că această situaţie a fost determinată de neglijenţa autorităţilor locale care nu au informat episcopia cu privire la vânzare şi care nu menţionaseră în registrul de carte funciară diviziunea apartamentului mai mare, lucru care o împiedicase să-şi înscrie dreptul în cartea funciară (a se vedea supra, pct. 7).

26. În orice caz, reclamanta subliniază că primul proces împotriva statului privea ansamblul imobilului, inclusiv apartamentul său, înscris în cartea funciară în numele statului. Pe cale de consecinţă, reclamanta se consideră victimă, întrucât anularea contractului său, decisă la finalul celui de-al doilea proces, nu a respectat concluziile Deciziei din 17 decembrie 1999.

27. Curtea reţine că excepţia invocată de Guvern este în strânsă legătură cu fondul capătului de cerere prezentat de reclamantă pe tărâmul art. 6 din Convenţie, întrucât evaluarea calităţii de victimă ţine într-o mare măsură de efectele ataşate existenţei şi concluziilor Deciziei din 17 decembrie 1999 a Curţii de Apel Timişoara (a se vedea, mutatis mutandis, Hogea împotriva României, nr. 31.912/04, pct. 38, 29 octombrie 2013). Prin urmare, este necesar să se unească excepţia cu fondul cauzei.

28. Constatând că acest capăt de cerere formulat de reclamantă nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

29. Reclamanta susţine că, în Decizia din 17 decembrie 1999, Curtea de Apel Timişoara a validat în mod explicit transferul imobilului în patrimoniul statului, precum şi legalitatea vânzării apartamentelor către chiriaşi. Adaugă că această decizie a dobândit autoritate de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, aceeaşi curte de apel nu putea să revină asupra propriilor concluzii fără să aducă atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

30. Guvernul susţine că autoritatea de lucru judecat a Deciziei din 17 decembrie 1999 nu a fost încălcată, condiţiile prevăzute de art. 1201 din vechiul Cod civil pentru aplicarea sa nefiind îndeplinite. Acesta consideră că instanţele interne au răspuns în mod adecvat argumentului pârâţilor întemeiat pe autoritatea de lucru judecat a acestei decizii. Guvernul susţine că instanţele au respins acest argument motivând că, în cadrul celei de-a doua acţiuni, episcopia a invocat o nouă legislaţie, şi anume ordonanţele de Guvern cu privire la bunurile aparţinând cultelor religioase şi o importantă modificare legislativă adusă de Legea nr. 10/2001.

2. Motivarea Curţii

31. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu împotriva României [MC], 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999—VII, şi Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 47.797/99 şi 68.698/01, pct. 61, 12 ianuarie 2006). În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptăţită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive şi executorii cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa sa decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest lucru (Riabyhkh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52 si 56, CEDO 2003—IX).

32. Astfel, Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanţiale şi imperative, a unor hotărâri definitive (a se vedea, printre altele, hotărârile Brumărescu şi Riabyhkh, citate anterior). De asemenea, în mai multe cauze, Curtea a considerat că, fie şi în absenţa anulării unei hotărâri, repunerea în discuţie a unei soluţii adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (Kehaya şi alţii, citată anterior, pct. 67—70; Gök şi alţii împotriva Turciei, nr. 71.867/01, 71.869/01, 73.319/01 şi 74.858/01, pct. 57—62, 27 iulie 2006, şi Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50.208/06, pct. 23—32, 31 mai 2012).

33. În speţă, Curtea reţine că, la 17 decembrie 1999, la finalizarea primei acţiuni în revendicare a imobilului, Curtea de Apel Timişoara a respins argumentele episcopiei, care se baza pe Legea nr. 112/1995 şi pe Legea nr. 213/1998 pentru a invoca nulitatea preluării de către stat a bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor către chiriaşi. Curtea reţine că, în speţă, curtea de apel a decis că titlul de proprietate al statului şi vânzarea apartamentelor erau valabile.

34. Curtea constată că, cu prilejul soluţionării celei de a doua acţiuni, introdusă după intrarea în vigoare a ordonanţelor de Guvern referitoare la bunurile aparţinând cultelor religioase şi a Legii nr. 10/2001, aceeaşi curte de apel a revenit asupra concluziilor sale, prin Decizia definitivă din 25 octombrie 2006, considerând de această dată că transferul bunului şi vânzarea apartamentelor erau nelegale, fiind contrare Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 213/1998.

35. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă ori de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanţele interne, decât dacă şi în măsura în care Curtea apreciază că aceste erori sunt susceptibile de a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, pct. 28—29, CEDO 1999-1).

36. De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive implică limitări ad personam şi ad rem (Esertas, citată anterior, pct. 22).

37. În aceste condiţii, deşi în cauza prezentă nu exista o identitate a părţilor din cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau acelaşi imobil şi aveau ca obiect aceeaşi problemă juridică, şi anume caracterul legal sau nelegal al preluării şi vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluţionarea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23.456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013).

38. În plus, Curtea reţine că instanţele interne au examinat această chestiune în raport cu aceleaşi dispoziţii legislative, şi anume art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, în privinţa cărora au adoptat o interpretare diametral opusă (pct. 10 şi 15).

39. Potrivit Guvernului, modificarea normativă adusă de cele două ordonanţe ale Guvernului şi de Legea nr. 10/2001 justifica reexaminarea legalităţii preluării imobilului de către stat şi a vânzării apartamentelor.

40. În această privinţă, Curtea nu subestimează nici complexitatea procesului de adoptare a măsurilor reparatoare pentru privările de proprietate suferite înainte de 1989, nici impactul economic şi social. Totuşi, acest lucru nu ar putea exonera statul de obligaţiile sale cu privire la drepturile garantate de Convenţie.

41. În special, Curtea subliniază faptul că noile dispoziţii ce au fost introduse pentru a îmbunătăţi protecţia drepturilor foştilor proprietari nu se poate face în detrimentul principiilor fundamentale care susţin Convenţia, precum principiul securităţii raporturilor juridice (a se vedea mutatis mutandis, Străin şi alţii împotriva României, nr. 57.001/00, pct. 53, CEDO 2005—VII). În acest context, lipsa de coerenţă în plan legislativ şi repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe sunt de natură a determina o incertitudine permanentă şi a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, pct. 98 şi 99, CEDO 2005—XII [extrase]).

42. Curtea acceptă că prezenta cauză nu se referă la anularea unei decizii judecătoreşti irevocabile şi care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Cu toate acestea, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel şi care a condus-o la pronunţarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special datorită faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca această instanţă să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu în sensul respectării autorităţii de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea mutatis mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38, şi Amurăriţei împotriva României, nr. 4.351/02, pct. 37, 23 septembrie 2008).

43. Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că respectiva curte de apel, revenind asupra problemei legalităţii transferului bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor — care fusese deja tranşată şi care făcuse obiectul unei decizii definitive — şi în absenţa unor fapte noi, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.

44. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a respinge excepţia privind lipsa calităţii de victimă şi pentru a concluziona încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

45. Reclamanta pretinde că, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului său, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

46. Ţinând seama de concluzia de mai sus, la care a ajuns în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea apreciază că nu este necesar să examineze nici admisibilitatea, nici temeinicia celorlalte capete de cerere prezentate de reclamantă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

47. Conform art. 41 din Convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

48. Cu titlul de prejudiciu material pe care aceasta declară că l-a suferit, reclamanta solicită restituirea apartamentului în litigiu sau acordarea a 70.000 EUR, precizând că această sumă reprezintă valoarea apartamentului. Cu titlu de prejudiciu moral, aceasta solicită 5.000 EUR.

49. Guvernul afirmă că pretenţiile reclamantei cu titlu de prejudiciu material sunt excesive. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a încălcării poate constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă.

50. Curtea consideră că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată. Având în vedere

aceste elemente, Curtea amână pronunţarea asupra acestei chestiuni şi stabileşte, în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, procedura ulterioară luând în considerare posibilitatea unui acord între statul pârât şi reclamantă.

B. Cheltuieli de judecată