Decizia Î.C.C.J. nr. 2/2015 – aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanţa a dispus, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 30 septembrie 2014, în Dosarul nr. 2.886/113/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, în apel, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: dacă art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru muncă egală se poate analiza şi, dacă este cazul, constata şi atunci când angajaţii aflaţi în situaţii identice sau comparabile, din punctul de vedere al funcţiei ocupate, au stabilit raporturi de muncă cu angajatori diferiţi, instituţii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/terţiar de credite faţă de acelaşi ordonator principal de credite; dacă, în situaţia expusă, discriminarea poate rezulta din măsuri privind salarizarea dispuse de angajatori diferiţi şi care constituie o practică administrativă neunitară în aplicarea unui act normativ; dacă în acest caz este relevantă legalitatea acordării unor drepturi salariale altor angajaţi aflaţi în situaţii similare sau identice; dacă se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale; dacă art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că persoana care se consideră discriminată poate solicita acordarea de despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsită în termenul legal de prescripţie extinctivă.

2. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila — Secţia I civilă în Dosarul cu nr. 2.886/113/2013, reclamanţii A.V., S.M., M.M. şi Z.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Brăila să se constate discriminarea existentă între reclamanţi, încadraţi în funcţia de şofer, şi ceilalţi şoferi încadraţi atât la instanţele din raza teritorială a Curţii de Apel Galaţi, cât şi la celelalte instanţe din ţară, constând în neacordarea unui salariu egal pentru muncă egală, ca urmare a neincluderii în salariul de încadrare a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, precum şi a sporului de confidenţialitate în procent de 15%.

Prin Sentinţa civilă nr. 98/11.02.2014, Tribunalul Brăila a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii la plata către fiecare reclamant a unor despăgubiri egale cu diferenţa dintre salariul încasat de un salariat cu o încadrare similară în funcţia de şofer, care în luna decembrie 2009 beneficia de sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, şi salariul încasat efectiv de fiecare reclamant în perioada 25.09.2010 — 11.02.2014, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, respingând capetele de cerere privind acordarea sporului de confidenţialitate de 15%, precum şi plata pentru viitor a drepturilor solicitate.

Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii, încadraţi în funcţia de şofer la instanţele din raza Tribunalului Brăila, au constatat că salariile lor sunt mai mici în comparaţie cu cele ale altor şoferi încadraţi la instanţele din raza teritorială a Curţii de Apel Galaţi, dar şi la alte instanţe din ţară şi au solicitat Curţii de Apel Galaţi să le fie recalculat salariul prin includerea în salariul de bază a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, precum si a sporului de confidenţialitate în procent de 15%.

Prin Hotărârea nr. 47/28.06.2013 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi a fost respinsă cererea reclamanţilor, iar anterior, prin Decizia nr. 63/30.04.2010 a preşedintelui Curţii de Apel Galaţi, s-a dispus acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică numai pentru personalul care deţinea hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile până la data de 31.12.2009.

Din compararea dovezilor referitoare la cuantumul salariilor reclamanţilor cu cele ale altor şoferi încadraţi la instanţe din circumscripţia Curţii de Apel Galaţi, precum şi din corespondenţa purtată cu alte instanţe din ţară, Tribunalul Brăila a constatat că reclamanţii se află într-o situaţie de inferioritate, din punct de vedere salarial, faţă de personalul conex încadrat pe funcţia de şofer la alte instanţe şi care beneficiază de drepturi salariale mai mari, ca urmare a includerii în salariul de bază a sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

S-a reţinut că, deşi angajatorul nu a făcut o discriminare voită între salariaţii încadraţi pe acelaşi post, diferenţierea sub aspectul salarizării fiind determinată de includerea în salariul de bază a unui spor, ca urmare a punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti, involuntar, angajatorul a fost pus în situaţia de a acorda drepturi salariale diferite pentru salariaţi care desfăşoară activitate identică, fapt interzis de legislaţia internă şi internaţională la care România este parte.

Instanţa a apreciat că o diferenţiere salarială creată între persoane încadrate în aceeaşi funcţie contravine şi voinţei legiuitorului român, care la edictarea Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, precum şi a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, a avut în vedere tocmai uniformizarea salarială în cadrul aceloraşi categorii de salariaţi încadraţi în unităţile bugetare.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii A.V., S. M., M.M., Z.G., precum şi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Brăila.

Curtea de Apel Constanţa — Secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept supuse judecăţii, dispunând suspendarea cauzei până la dezlegarea chestiunilor de drept sesizate, conform art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Curtea de Apel Constanţa — Secţia I civilă a apreciat ca admisibilă sesizarea Înaltei Curţi, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, arătând că:

1. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât:

§1. Reclamanţii sunt angajaţi ai unor instituţii diferite care, însă, sunt finanţate de acelaşi ordonator principal de credite, respectiv Ministerul Justiţiei, şi, limitat la raportarea cu ceilalţi şoferi angajaţi la instanţele din raza Curţii de Apel Galaţi, de acelaşi ordonator secundar de credite.

Problema care se pune în acest caz este dacă art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru muncă egală se poate analiza şi, dacă este cazul, constată şi atunci când angajaţii aflaţi în situaţii identice sau comparabile au stabilit raporturi de muncă cu angajatori diferiţi, instituţii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/terţiar de credite faţă de acelaşi ordonator principal de credite.

§2. O altă problemă care se pune este dacă în analiza tratamentului discriminatoriu poate fi avut în vedere ca element de comparaţie un tratament favorabil aplicat altor salariaţi aflaţi în situaţii identice sau comparabile cu reclamanţii, în cazul în care se apreciază că acel tratament favorabil este rezultatul unei aplicări greşite a legii şi dacă instanţa sesizată cu acţiunea poate şi trebuie să analizeze aceste aspecte sau trebuie doar să se rezume la verificarea existenţei unui tratament discriminatoriu.

În continuare, se pune problema dacă existenţa unui tratament discriminatoriu poate fi reţinută în situaţia în care tratamentul mai favorabil este rezultatul punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti care a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât nu mai poate fi repusă în discuţie, iar un eventual tratament diferit rezultă dintr-o practică judiciară neunitară.

§3. Prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, fac distincţie între posibilităţile pe care le are persoana care se consideră discriminată, respectiv: să formuleze o cerere pentru acordarea de despăgubiri; să solicite instanţei restabilirea situaţiei anterioare discriminării; să solicite instanţei anularea situaţiei create prin discriminare.

Astfel, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr. 819/3.07.2008, nr. 820/3.07.2008 şi nr. 821/3.07.2008, pronunţate de Curtea Constituţională, s-a statuat că prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Ulterior, prin Decizia nr. 1.325/2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Aceste decizii ale Curţii Constituţionale au avut în vedere, aşadar, nu doar situaţia în care instanţele ar anula prevederi legale, ci şi situaţiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii, indiferent de forţa lor juridică. Şi într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât instanţa de judecată ar intra în domeniul de competenţă al puterii executive şi ar crea norme de drept noi în aplicarea legii, fără să aibă această competenţă constituţională şi legală.

Prin urmare, din dispozitivul şi din motivarea acestor decizii rezultă fără echivoc faptul că aceste soluţii au în vedere numai prevederile cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2000, republicată, care prevăd posibilitatea de a solicita restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, iar nu şi prevederile referitoare la solicitarea de despăgubiri rezultate din situaţia discriminatorie.

Astfel, cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din situaţia discriminatorie este o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită constând în fapta care determină situaţia discriminatorie, faptă calificată ca ilicită de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 37/2000, republicată.

Se pune, aşadar, problema dacă într-un astfel de caz persoana care se consideră discriminată poate pretinde despăgubiri care să fie cuantificate prin raportare la drepturile salariale de care nu a beneficiat.

2. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, în urma consultării jurisprudenţei, nu s-au identificat cauze în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra acestei chestiuni de drept printr-o altă hotărâre.

3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum rezultă din datele publice afişate pe portalul de internet al instanţei supreme.

4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanţii-reclamanţi au subliniat necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, susţinând admisibilitatea cererii de acordare de despăgubiri ca urmare a discriminării salariale, conform art. 16 şi art. 123 din Constituţie, art. 7 lit. a) din Pactul Internaţional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974,art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 4 din Carta Socială Europeană Revizuită din 1996, art. 8 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1,art. 2 şi art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2000, republicată.

Reclamanţii au arătat că nu au invocat o discriminare faţă de alte categorii profesionale, ci o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti încadrat pe funcţia de şofer. Au precizat că inegalitatea vădită dintre contraprestaţia ce le-a fost acordată, comparativ cu cea acordată celor care deţin hotărâri judecătoreşti favorabile, constituie unul dintre cazurile de discriminare prevăzute şi sancţionate atât de legislaţia internaţională şi comunitară aplicabilă în mod obligatoriu, conform Constituţiei, cât şi de legislaţia internă, reprezentată de Ordonanţa Guvernului nr. 37/2000, republicată, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2002.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a exprimat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept respective, rezumându-se la a susţine necesitatea sesizării, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

6. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialişti din cadrul Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti

La data de 19 decembrie 2014 s-a depus la dosar punctul de vedere al doamnei conferenţiar universitar doctor Luminiţa Dima.

Răspunzând punctual întrebărilor formulate de instanţa de sesizare, a concluzionat că, în opinia sa, art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2000, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru muncă egală se poate analiza şi, dacă este cazul, constata şi atunci când angajaţii aflaţi în situaţii identice sau comparabile, din punctul de vedere al funcţiei ocupate, au stabilit raporturi de muncă cu angajatori diferiţi, în măsura în care decizia de a stabili drepturi salariale diferite provine din aceeaşi sursă. De asemenea, a considerat că practica administrativă neunitară, conform căreia angajatori diferiţi dispun măsuri diferite privind salarizarea, nu poate constitui discriminare, decât în măsura în care decizia de a stabili drepturi salariale provine din aceeaşi sursă. Altfel, practica administrativă neunitară poate fi rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii în unele situaţii, în raport cu altele.

În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare a apreciat că respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, iar un tratament diferit în scopul respectării, interpretării şi aplicării corecte a legii reprezintă o metodă adecvată şi necesară.

Pentru atingerea acestui scop nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu, în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, însă un tratament diferit se justifică în scopul respectării, interpretării şi aplicării corecte a legii. Un astfel de tratament diferit reprezintă o metodă adecvată şi necesară în sensul art. 2 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată.

În fine, în demersul lor de a analiza dacă o faptă constituie discriminare în sensul legii şi, din această perspectivă, constituie o faptă ilicită, instanţele judecătoreşti nu pot depăşi limitele de competenţă şi nu pot refuza, astfel, aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, înlocuindu-le cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

7. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

7.1. Curtea de Apel Constanţa — Secţia I civilă, autorul sesizării, nu a indicat soluţii pronunţate în această materie, pentru ilustrarea jurisprudenţei naţionale pertinente.

7.2. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară

În urma verificării şi analizării practicii instanţelor naţionale s-a constatat că la nivelul tuturor curţilor de apel, cu excepţia Curţii de Apel Ploieşti, au fost înregistrate litigii având ca obiect acordarea unor sporuri salariale, reclamanţii susţinând că sunt discriminaţi în raport cu salariaţi încadraţi pe aceeaşi funcţie şi care lucrează în aceleaşi condiţii de muncă. Reclamanţii aveau calitatea de procurori, personal contractual de la instanţe şi parchete, şoferi în cadrul instanţelor judecătoreşti, funcţionari publici, ofiţeri în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, lucrători în penitenciare ori asistenţi medicali.

Exemplificând:

Curtea de Apel Timişoara a reţinut că nu se poate constata existenţa unui tratament discriminatoriu al reclamanţilor comparativ cu alţi doi salariaţi, întrucât în cazul acestora din urmă, acordarea sporului este rezultatul punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti, care a intrat în puterea lucrului judecat, chiar dacă este rezultatul unei practici judiciare neunitare la nivel naţional.

La nivelul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava s-a constatat că în măsura în care există o practică neunitară la nivelul unei instanţe cu privire la modalitatea stabilirii drepturilor salariale în cadrul litigiilor deduse judecăţii, nu este în sarcina angajatorului să stabilească drepturi salariale într-un cuantum asemănător pentru salariaţii care nu beneficiază de anumite drepturi, atât timp cât există hotărâri judecătoreşti definitive care trebuie puse în executare.

La nivelul instanţelor situate în circumscripţia Curţii de Apel Iaşi s-a constatat că nu există discriminare, având în vedere soluţiile pronunţate în cauze similare de către alte instanţe şi, cu atât mai mult, nu se poate reţine discriminarea apelantei, ca urmare a nepunerii în executare a unui titlu executoriu desfiinţat în calea de atac, prin raportare la dreptul prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Convenţia), sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice.

Curtea de Apel Cluj a comunicat că din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul prezentei sesizări se observă că normele care interzic discriminarea în domeniul dreptului muncii au fost interpretate şi aplicate numai în cazul angajaţilor aflaţi în situaţii identice sau comparabile, din punctul de vedere al funcţiei ocupate, nefiind identificate cazuri în care raporturile de muncă ale reclamanţilor erau stabilite cu angajatori diferiţi, având calitatea de ordonatori secundari/terţiari faţă de acelaşi ordonator principal de credite.

Din analiza jurisprudenţei relevante a completelor specializate din aria de competenţă a Curţii de Apel Cluj rezultă că judecătorii au constatat existenţa discriminării şi în situaţia în care diferenţele de tratament au rezultat din aplicarea actelor normative care reglementează salarizarea personalului bugetar.

De asemenea, s-a reţinut că existenţa discriminării poate fi analizată, exclusiv, în raport cu actele normative care instituie un tratament diferenţiat, şi nu în raport cu hotărârile judecătoreşti prin care se stabilesc drepturi în favoarea anumitor persoane.

La nivelul instanţelor din raza teritorială a Curţii de Apel Bacău s-a reţinut că se justifică un tratament diferit în cazul în care conţinutul concret al atribuţiilor de serviciu este diferit. Au fost depuse numeroase decizii care au constatat inexistenţa discriminării.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti comunicate de instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Oradea, instanţele au constatat netemeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, în cauză neputând fi reţinută discriminarea invocată de recurenţi ca fundament al cauzei, în condiţiile în care reclamanţii se raportează, în ceea ce priveşte drepturile încasate de colegii lor judecători, aflaţi în aceleaşi condiţii de vechime, la un mod de calcul stabilit conform altei legi, pe când în privinţa reclamanţilor se aplică un mecanism diferit de calcul, reglementat de alte acte normative.

De asemenea, instanţele arondate Curţii de Apel Craiova au constatat că nu poate fi reţinută starea de discriminare invocată de reclamanţi, întrucât diferenţa de cuantum dintre indemnizaţiile reclamanţilor comparativ cu cele ale altor magistraţi este rezultatul momentului aplicării actului normativ în temeiul căruia s-a acordat sporul pentru vechime în muncă. Astfel, prin calculul diferit al salariului reclamanţilor nu s-a produs o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenţie, avându-se în vedere protejarea dreptului la salariu, şi nu cuantumul acestuia.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Braşov rezultă că la nivelul acestei curţi de apel s-a conturat o practică unitară în sensul constatării existenţei discriminării rezultate din executarea preferenţială a titlurilor executorii pe care le deţin angajaţii instituţiilor publice.

7.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie — asemenea cereri nu intră în sfera de competenţă a instanţei supreme.

7.4. Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică nici în prezent practica judiciară în vederea promovării vreunui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării Curţii de Apel Constanţa, faţă de existenţa Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

8. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate s-a constatat că s-au pronunţat următoarele decizii:

— Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1,art. 2 alin. (3) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

— Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, referitoare la excepţia de excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1,art. 2 alin. (1)—(3), art. 6 şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

— Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1,art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

— Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1,art. 2 alin. (1), (3) şi (11) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

— Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, prin care s-a constatat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

9. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, precizările reclamanţilor din cuprinsul acestei cereri şi al cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că aceştia se consideră discriminaţi în raport cu alţi angajaţi care deţin hotărâri judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul la aceste sporuri, întrebarea relevantă la care trebuie să se răspundă şi de a cărei dezlegare depinde soluţionarea pe fond a cauzei este următoarea:

— dacă dispoziţiile art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, trebuie interpretate în sensul că discriminarea (prin stabilirea unui salariu diferit pentru muncă egală, în situaţia în care angajaţii aflaţi în situaţii identice sau comparabile, din punctul de vedere al funcţiei ocupate, au stabilit raporturi de muncă cu angajatori diferiţi, instituţii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/terţiar de credite faţă de acelaşi ordonator principal de credite) se poate constata în cazul în care tratamentul mai favorabil aplicat unor angajaţi este rezultatul unei practici administrative neunitare, determinat de punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestor angajaţi anumite drepturi salariale;

— dacă art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, poate şi trebuie interpretat în sensul că persoana care se consideră discriminată poate solicita acordarea de despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsită în termenul legal de prescripţie extinctivă.

Reformularea şi conexarea primelor patru întrebări (după modelul conexării şi reformulării întrebărilor preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) se impun anterior analizei admisibilităţii sesizării, pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor referitoare la admisibilitate.

Judecătorii-raportori au apreciat că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor naţionale, că orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. De aceea, constatând că nu sunt întrunite în mod cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au propus respingerea sesizării ca inadmisibilă.

În situaţia în care s-ar trece peste aspectul de inadmisibilitate invocat, analizând modul în care este definită discriminarea în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Convenţia), în dreptul Uniunii Europene (prin Directiva de aplicare a principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii, Directiva privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă, Directiva de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică), dar şi în dreptul intern, judecătorii-raportori au concluzionat că în speţa în care se ridică problema de interpretare a dispoziţiilor privind discriminarea se observă că nu se poate identifica acel criteriu protejat care ar fi determinat tratamentul mai puţin favorabil de care au beneficiat reclamanţii din prezenta cauză, aceştia invocând doar faptul că alţi colegi ai lor, aflaţi în situaţie identică, beneficiază de sporurile de suprasolicitare neuropsihică şi de confidenţialitate. Nu se poate considera că practica judiciară neunitară, favorabilă unor persoane aflate în situaţii similare cu reclamanţii, ar putea constitui un criteriu de discriminare. Cererea reclamanţilor în sensul acordării sporurilor respective are la bază o situaţie juridică diferită, care este efectul punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, situaţie ce nu poate constitui un criteriu de discriminare.

Dacă s-ar trece şi peste lipsa unui criteriu protejat, cum în speţa dedusă judecăţii reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe existenţa unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care altor persoane, ce ocupă funcţii similare, li s-au acordat drepturile salariale solicitate şi de aceştia, judecătorii-raportori au apreciat că, în situaţia concretă, dispoziţiile legale vizate nu pot fi interpretate ca dând posibilitatea instanţei de judecată să acorde, pe de o parte, despăgubiri egale cu valoarea sporurilor solicitate, pentru ultimii trei ani, şi să anuleze situaţia creată prin discriminare şi, pe de altă parte, să înlăture consecinţele acesteia prin obligarea pârâţilor la calcularea şi la plata, pentru viitor, a salariilor de bază, prin includerea celor două sporuri.

10. Înalta Curte

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă în raport cu fiecare întrebare formulată de titularul sesizării sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor amintite, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

— existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

— instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

— cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

— chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, acestea sunt în mod cert îndeplinite. Astfel, cauza se află în curs de judecată pe rolul Curţii de Apel Constanţa — Secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei civile nr. 98/11.02.2014 a Tribunalului Brăila.

Autorul sesizării, Curtea de Apel Constanţa — Secţia I civilă, judecă această cauză în ultimă instanţă, urmând a pronunţa o decizie în condiţiile art. 208 şi 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, referitoare la competenţa materială şi la căile de atac în materia conflictelor individuale de muncă, decizie definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, astfel că şi următoarele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

Cât priveşte condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, Înalta Curte constată că primele trei întrebări formulate de autorul sesizării nu răspund acestei cerinţe.

Întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai întrebarea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege. În acest sens există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz, se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în al doilea caz, se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

În doctrină s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă cererea este admisă sau respinsă.

Or, primele trei întrebări formulate de autorul sesizării, prin gradul lor de generalitate, ce are ca finalitate rezolvarea unor chestiuni de drept cu valoare de principiu, nu au legătură cu cauza şi nu pot fi considerate ca fiind esenţiale, determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, în condiţiile în care diferenţele salariale îşi au originea în punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Neîndeplinirea unei singure cerinţe prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă face de prisos cercetarea celorlalte condiţii de admisibilitate, astfel încât, în raport cu considerentele ce preced, primele trei întrebări urmează a fi respinse ca inadmisibile.

Înalta Curte constată, de asemenea, inadmisibilitatea celei de-a cincea întrebări formulate de Curtea de Apel Constanţa, pentru următoarele argumente:

Pentru ca o chestiune de drept să facă obiectul unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, este necesar ca aceasta să fie insuficient de clară, să fie susceptibilă de a antrena rezolvări neunitare, să creeze dificultăţi de aplicare şi interpretare.

Or, textul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, nu creează asemenea dificultăţi.

Potrivit acestei reglementări:

„Art. 27. — (1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.

(2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

(3) Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului.

(4) Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.

(5) La cerere, instanţa poate dispune retragerea sau suspendarea de către autorităţile emitente a autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice care, printr-o acţiune discriminatoare, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deşi cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile prezentei ordonanţe.

(6) Hotărârea pronunţată de instanţa de judecată se comunică Consiliului.”

Textul este precis, nesusceptibil de interpretări diferite, stabilind clar procedura de formulare a cererii, în condiţiile dreptului comun, termenul de prescripţie şi momentul de la care acesta începe să curgă, procedura de judecată, regimul probelor, comunicarea hotărârii.

Înalta Curte constată că doar cea de-a patra întrebare formulată de Curtea de Apel Constanţa îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Primele trei condiţii de admisibilitate au fost analizate anterior, argumentele reţinute păstrându-şi actualitatea.

De asemenea, se constată a fi îndeplinită şi condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, din moment ce reclamanţii afirmă că tratamentul discriminatoriu rezultă tocmai din aplicarea unui tratament mai favorabil unor angajaţi, ca urmare a punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale.

Este îndeplinită şi cerinţa noutăţii problemei de drept supuse interpretării, astfel cum a fost circumstanţiată anterior, întrucât aceasta nu a primit o dezlegare din partea instanţelor, de o manieră suficientă să antreneze procedura recursului în interesul legii.

Totodată, trebuie menţionat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte nu a statuat, litigiile izvorând din interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, nefiind cuprinse în sfera de competenţă materială a instanţei supreme, şi nu există un recurs în interesul legii, cu un obiect similar, în curs de soluţionare.

Aşadar, în aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte are a răspunde dacă se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale invocate, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către Curtea de Apel Constanţa — Secţia I Civilă, în considerarea faptului că a fost învestită, în ultimă instanţă, cu soluţionarea unei cauze concrete, respectiv Dosarul nr. 2.886/113/2013, şi că, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie pornit, în analiza sesizării, de la datele concrete ale speţei.

După cum se arată chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, discriminarea pretinsă rezultă din faptul că altor şoferi, încadraţi la instanţele din raza Curţii de Apel Galaţi, li s-au recunoscut drepturile salariale, pretinse şi de reclamanţii din speţa de faţă, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În acest sens, textele de lege a căror interpretare se solicită de către autorul sesizării sunt art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) şi art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată.

„Art. 1. … (2) Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:

………………………

e) drepturile economice, sociale şi culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare;

……………………

Art. 2. — (1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

(2) Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe.

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. ”

Analizând textele de lege a căror interpretare s-a solicitat, mai întâi, Înalta Curte constată că prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 818/3 iulie 2008, nr. 819/3 iulie 2008, nr. 820/3 iulie 2008, nr. 821/3 iulie 2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 şi nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, s-a constatat că prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Aceasta deoarece un asemenea înţeles încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Or, în speţa dedusă judecăţii instanţei care a formulat sesizarea, este vorba tocmai despre înlocuirea unor acte normative cu putere de lege, respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, cu hotărâri judecătoreşti.

Ab initio, Înalta Curte observă că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte instanţe. Hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate numai la speţă, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanţele au fost învestite.

În acest context trebuie menţionat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, având competenţă în raza lor teritorială.

Astfel, în Cauza Zelca contra României, Curtea, declarând inadmisibile toate plângerile formulate de reclamanţii care au susţinut, în principal, că instanţele în mod greşit au respins acţiunea lor şi nu au ţinut cont de existenţa unei practici neunitare în materie, procedura de judecată fiind astfel inechitabilă, fiind victimele unei discriminări în raport cu colegii lor care obţinuseră aceste prime, a considerat că reclamanţii au beneficiat de principiul contradictorialităţii procesului, că au putut să îşi prezinte mijloacele de probă şi să îşi expună în mod liber mijloacele de apărare, care au fost examinate corespunzător de către judecător. Constatările instanţelor judecătoreşti şi modul în care acestea au interpretat dispoziţiile legale relevante nu pot fi considerate arbitrare sau nerezonabile.

De asemenea, în Cauza Albu contra României, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie, iar în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie, a considerat că acesta nu este necesar să fie examinat separat, având în vedere constatările pentru care s-a considerat că nu a fost încălcat principiul securităţii juridice în cauzele reclamanţilor. S-a reţinut că posibilitatea existenţei unei jurisprudenţe neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie naţională.

Curtea a observat însă că reclamanţii au beneficiat de proceduri în contradictoriu, în cadrul cărora au avut posibilitatea de a prezenta probe şi de a-şi formula apărarea în deplină libertate, argumentele lor fiind examinate corespunzător de instanţe.

În Cauza Ioan Radu şi alţii împotriva României, reclamanţii s-au plâns că au fost discriminaţi în raport cu alţi angajaţi ai societăţii, ale căror acţiuni având ca obiect plăţi compensatorii au fost admise de alte instanţe din ţară, întemeindu-şi cererile pe art. 6 şi art. 14 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dar şi pe art. 1 din Protocolul nr. 12.

Curtea a reţinut că majoritatea instanţelor din ţară s-au pronunţat în mod similar, doar în două hotărâri irevocabile instanţele ajungând la o concluzie diferită, neexistând nici diferenţe profunde, nici persistente cu privire la problema de drept în discuţie.

Cu privire la discriminare, Curtea a considerat că nu există nicio probă la dosar că ar fi existat vreo discriminare împotriva reclamanţilor, în baza vreunui motiv.

În considerarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi faţă de amintitele decizii pronunţate de Curtea Constituţională, Înalta Curte constată că atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alţi salariaţi cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată.

Art. 16 alin. (2) din Constituţie statuează că nimeni nu este mai presus de lege. Aşadar, nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre.