Decizia Î.C.C.J. nr. 2/2015 – ultima cale de atac în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 20 noiembrie 2014 pronunțată în Dosarul numărul 214/59/2008, Curtea de Apel Timișoara — Secția penală, în temeiul art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv: care este calea de atac legală în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului”

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 214/59/2008 al Curții de Apel Timișoara — Secția penală.

Curtea de Apel Timișoara — Secția penală a fost investită cu judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1.929/2003.

Prin Decizia penală nr. 124/R din 31.01.2011 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosarul nr. 214/59/2008 s-a dispus, ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, condamnarea inculpatului F.C.D. la o pedeapsă de 15 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de organizare, conducere sau finanțare de trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) raportat la art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior, și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a doua și lit. b) din Codul penal anterior ca pedeapsă complementară, hotărârea fiind definitivă.

Prin Decizia penală nr. 599/A din 2 iulie 2014 a Curții de Apel Timișoara, îndreptată material prin Încheierea penală nr. 599/A/CC din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul F.C.D., a fost desființată Decizia penală nr. 124/R din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosarul nr. 214/59/2008, s-a dispus rejudecarea de către această instanță a recursului, care urma să fie recalificată în apel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, pronunțată în Dosarul nr. 1.929/2003.

Admiterea cererii de revizuire s-a produs ca urmare a aplicării art. 465 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv ca urmare a faptului că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre de condamnare a statului român în Cauza F. c/a România (Cauza nr. 17.520/04), stabilind că prin condamnarea revizuentului la pedeapsa de

15 ani închisoare fără audierea martorilor care figurau în dosar, în condițiile în care celelalte instanțe de fond și apel au dispus achitarea inculpatului, a fost încălcat dreptul revizuentului la un proces echitabil.

De la momentul pronunțării Deciziei penale nr. 124/R din

31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara și până în momentul soluționării prezentei cauze au intervenit modificări legislative semnificative în ceea ce privește căile de atac, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal și a noului Cod de procedură penală, începând cu data de 1 februarie 2014, principalul element care vizează prezenta cauză fiind dispariția căii de atac a recursului, respectiv calificarea căii de atac a apelului ca fiind o cale de atac integral devolutivă și a faptului că, la epuizarea judecății în această cale de atac, hotărârea pronunțată este definitivă.

Problema de drept care s-a născut în această speță din cauza acestor modificări legislative succesive ale legii penale este calea de atac de urmat în vederea judecării „recursului” declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496 din 17 septembrie 2003 a Tribunalului Arad, pronunțată în Dosarul nr. 1.929/2003.

În speță, apărătorul inculpatului F.C.D. a invocat excepția inadmisibilității apelului, raportându-se la dispozițiile art. 408 alin (1) și (2) din Codul de procedură penală, care prevăd că doar sentințele și încheierile în anumite condiții prevăzute de lege pot fi atacate cu apel, și nicidecum deciziile pronunțate în apel, cum este cazul în dosarul de față (Decizia nr. 496/2003 a Tribunalului Arad), în opinia apărării această hotărâre fiind definitivă, iar consecința că inculpatul ar fi absolvit de răspunderea penală întrucât prin această decizie s-a dispus achitarea inculpatului pentru învinuirea adusă.

Procurorul de ședință a arătat faptul că s-ar putea judeca pe fond în calea de atac a apelului apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, ca urmare a recalificării recursului în apel, existând această posibilitate procedurală datorită intrării în vigoare a Noului Cod penal, care nu mai prevede calea de atac a recursului drept cale de atac ordinară, ci doar calea de atac a apelului, iar critica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a referit la faptul că în calea de atac declanșată de procuror nu au fost administrate probele pe care s-a bazat hotărârea de condamnare a inculpatului, în sprijinul acestei variante fiind interpretarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesuale penale.

De altfel, ar mai exista și o a treia posibilitate de a fi calificată calea de atac prin aplicarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013, lege pentru punerea în aplicare a Legii n r. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, care prevede că recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs, desigur acest lucru fiind permis dacă s-ar interpreta că această dispoziție legală se referă și la astfel de situații cum este speța de față, respectiv prin admiterea unei căi extraordinare de atac se pune problema rejudecării pe fond a cauzei în condițiile în care dosarul a parcurs trei grade de jurisdicție — fond, apel și recurs.

Raportat la cele trei situații posibile prezentate mai sus, s-a pus problema dacă subzistă o cale de atac împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad și dacă da, care este aceasta, apelul sau recursul prevăzut de Codul de procedură penală anterior, această calificare corectă și legală a căii de atac (dacă există) având o repercusiune directă asupra soluționării fondului cauzei, întrucât de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde întrutotul soluția de fond care urmează a fi adoptată în speța de față.

Dacă s-ar califica inexistența căii de atac, respectiv inadmisibilitatea apelului, s-ar pronunța o soluție prevăzută de art. 421 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală nou; dacă s-ar admite ideea că ar exista posibilitatea rejudecării pe fond a cauzei având ca obiect apelul procurorului împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, această rejudecare ar trebui efectuată într-o anumită componență (de doi judecători) a completului de judecată și cu respectarea caracterului integral devolutiv al acestei căi de atac, iar în a treia variantă, în care s-ar accepta rejudecarea cauzei în calea de atac a recursului prevăzut de legea veche, completul de judecată ar trebui să fie compus conform dispozițiilor legale referitoare la compunerea completului în această cale de atac (trei judecători) și ar trebui avute în vedere și motivele de recurs prevăzute de legea veche, întrucât recursul ar viza o hotărâre dată în apel.

S-a menționat că statul român a fost condamnat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru faptul că, în calea de atac a recursului, instanța de recurs nu a procedat la administrarea probelor testimoniale, în condițiile în care instanțele de fond și apel au dispus achitarea inculpatului, apreciind că prin această manieră de judecată s-a încălcat un drept fundamental al omului, respectiv dreptul la un proces echitabil.

În esență, având în vedere această constatare a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că se impune repunerea persoanei în cauză, respectiv a inculpatului, într-o situație anterioară, iar reparația încălcării constatate de către o instanță internațională, respectiv CEDO, prin desființarea hotărârii care a produs această încălcare a unui drept fundamental al omului și apoi posibilitatea de a se rejudeca cauza în condițiile respectării dreptului la un proces echitabil.

Datorită însă schimbărilor legislative, ca urmare a intrării în vigoare a Codului de procedură penală, a apărut problema calificării căii de atac existente în speța dată, punându-se problema dacă mai există vreo cale de atac, iar dacă există, care este aceasta.

În aceste condiții, chiar dacă problema de drept dezlegată are caracterul unei problematici de procedură penală, și nu de drept material, s-a apreciat că are o influență directă asupra modalității de soluționare a cauzei pe fond, iar de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, astfel că prima condiție impusă de art. 475 teza I din Codul de procedură penală este îndeplinită.

De altfel, această chestiune de drept are un caracter de noutate întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai statuat asupra acesteia printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, problema în cauză nefăcând obiectul unor astfel de hotărâri în curs de soluționare, astfel că este îndeplinită și condiția impusă de art. 475 teza II din Codul de procedură penală.

Având în vedere că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, dar și necesitatea lămuririi chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea unei bune soluționări a prezentului dosar, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, instanța a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

— care este calea de atac legală în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultima instanță soluționându-se recursul procurorului?

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că judecarea cauzei depinde de modul de lămurire a chestiunii de drept puse în discuție, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

III. Dispoziții legale incidente:

Art. 465 din Codul de procedură penală —Revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

(1) Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

(2) Pot cere revizuirea:

a) persoana al cărei drept a fost încălcat;

b) membrii de familie ai condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului;

c) procurorul.

(3) Cererea de revizuire se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

(4) Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

(5) După sesizare, instanța poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părții, suspendarea executării hotărârii atacate. Dispozițiile art. 460 alin. (1) și (3) se aplică în mod corespunzător.

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) La judecarea cererii de revizuire, părțile se citează. Partea aflată în stare de deținere este adusă la judecată.

(8) Atunci când părțile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanța ascultă și concluziile acestora.

(9) Instanța examinează cererea în baza actelor dosarului și se pronunță prin decizie.

(10) Instanța respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată.

(11) Atunci când instanța constată că cererea este fondată:

a) desființează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat și, rejudecând cauza, cu aplicarea dispozițiilor secțiunii 1 a cap. V din titlul III al părții speciale, înlătură consecințele încălcării dreptului;

b) desființează hotărârea și, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispozițiile secțiunii 1 a cap. V din titlul III al părții speciale.

(12) Hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

Art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului

(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

(2) Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.

Art. 11 din Constituția României — Dreptul internațional și dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.

Art. 20 din Constituția României — Tratatele internaționale privind drepturile omului

(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale — Reparația echitabilă

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.

IV. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Inculpatul F.C.D. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecății, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că la nivelul curților de apel și al instanțelor de judecată arondate s-au conturat următoarele patru opinii, dintre care două majoritare:

1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susținut că, în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultima instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este cea a apelului întrucât, în actuala reglementare procesual penală, în vigoare începând cu data de 01.02.2014, recursul nu mai este prevăzut drept cale ordinară de atac, apelul fiind singura cale ordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii primei instanțe.

2. În cea de a doua opinie majoritară exprimată s-a susținut că recursul este calea de atac legală întrucât, chiar dacă nicio dispoziție procesual penală nu reglementează expres situația din prezenta cauză, rejudecarea (după admiterea cererii de revizuire) în etapa apelului ar lăsa fără niciun efect hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speță, de vreme ce încălcarea dreptului la un proces echitabil nu s-a constatat pentru faza apelului, ci pentru recurs, iar în această situație procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală nu și-ar atinge finalitatea pentru care a fost reglementată și nu ar constitui un remediu intern eficient pentru încetarea încălcărilor constatate, echivalând cu o neexecutare a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

3. În cea de a treia opinie s-a susținut că doar sentințele și încheierile, în anumite condiții prevăzute de lege, pot fi atacate cu apel, și nicidecum deciziile pronunțate în apel, cum este cazul în dosarul de față, hotărârea fiind definitivă, și, în consecință, nu există nicio cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei decizii.

4. A fost exprimat punctul de vedere conform căruia calea de atac aplicabilă în speță este recursul în casație, argumentat pe faptul că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale prevăd că deciziile pronunțate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casație.

VI. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Dintre specialiști, Academia Română — Institutul de

Cercetări Juridice a comunicat următorul punct de vedere:

În cauză, încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, constatată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), s-a produs în fața instanței de recurs, care l-a condamnat direct pe inculpat în urma recursului procurorului, prin simpla reapreciere a acelorași probe în temeiul cărora s-a pronunțat achitarea la fond și s-a menținut achitarea în apel, fără ca instanța de recurs să readministreze, în mod nemijlocit și contradictoriu, probele invocate de acuzare (a se vedea, în același sens, Hotărârea CEDO Hanu contra României din 4 iunie 2013 și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală nr. 213 din 22 ianuarie 2013, nr. 725 din 28 februarie 2013 și nr. 3.757 din 16 noiembrie 2012).

Prin admiterea cererii de revizuire și desființarea deciziei instanței de recurs în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului, practic, cauza revine în momentul procesual anterior, în care aceeași instanță, Curtea de Apel, trebuie să judece din nou, adică să rejudece recursul Parchetului cu care a fost și este învestită.

Deși această ipoteză nu a fost avută în vedere prin dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin efectul desființării deciziei menționate și al obligației de a se rejudeca aceeași cale de atac ordinară în fața căreia s-a încălcat un drept fundamental, ne găsim, practic, în ipoteza unei repuneri în situația anterioară, respectiv în situația prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, a unui recurs care nu a fost judecat până la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.

VII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial.

VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curți, a curții de apel și a tribunalului, învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunțe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerințe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce privește îndeplinirea primei condiții, se constată că ne aflăm în prezența unui complet sesizat cu soluționarea în ultimă instanță a cauzei, respectiv învestirea Curții de Apel Timișoara cu soluționarea unei pricini în ultimă instanță, și anume recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1.929/2003.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs.

În ceea ce privește cea de-a treia cerință impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, deși această chestiune vizează calificarea căii de atac aplicabile în prezenta speță ca urmare a modificărilor legislative survenite prin intrarea în vigoarea la 1 februarie 2014 a noilor coduri, penal și de procedură penală, dezlegarea acestei probleme de drept are o influență directă asupra modalității de soluționare pe fond a cauzei, iar de lămurirea sa depinde însăși soluționarea cauzei în materialitatea sa, astfel că și această condiție este îndeplinită, însă se impune a fi făcute o serie de precizări.

Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului.

Prin sintagma „soluționarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării și procesul penal în curs trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță.

De altfel, aceasta a fost și rațiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, a modificat conținutul art. 475 ce reglementează condițiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunțării de către instanța supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia „pe fond”, care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menționat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluționarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situația în care sunt îndeplinite și celelalte condiții de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală.

În prezenta cauză, chiar dacă obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde „soluționarea pe fond a cauzei” având în vedere diferențele majore între căile de atac prevăzute atât în legislația în vigoare de la 1 februarie 2014, cât și în cea anterioară acestei date.

Astfel, în situația în care calea de atac legală este cea a apelului, acesta are efect integral devolutiv, constând într-o nouă judecare a cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, care au format obiectul judecății în fața instanței inferioare, spre deosebire de situația în care calea de atac legală ar fi cea a recursului, în forma și reglementarea anterioară, în care recursul are un efect devolutiv parțial, cauza fiind rejudecată numai în limita cazurilor de casare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte reține faptul că, deși prin Decizia penală nr. 599/A din 2 iulie 2014 a Curții de Apel Timișoara, îndreptată material prin Încheierea penală nr. 599/A/CC din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul F.C.D., a fost desființată Decizia penală nr. 124/R din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosarul nr. 214/59/2008, s-a dispus rejudecarea de către această instanță a recursului care a fost recalificat în apel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad, pronunțată în Dosarul nr. 1.929/2003, calificarea făcută de către instanța ce a admis cererea de revizuire nu împiedică instanța de apel să repună în discuție calificarea căii de atac și să dispună în consecință pentru că, în drept, nu este vorba despre o decizie a Curții de apel cu caracter obligatoriu în sensul celor prevăzute de art. 38518 din Codul de procedură anterior, ci despre o recalificare a căii de atac ce decurge și trebuie exercitată în condițiile legii.

În concluzie, față de faptul că recalificarea căii de atac nu se circumscrie aspectului prevăzut de art. 38518 din Codul de procedură anterior, în sensul în care decizia Curții de apel este obligatorie doar sub aspectul limitelor stabilite în conținutul deciziei, și nu în ceea ce privește calea de atac ce trebuie exercitată, Înalta Curte apreciază că sesizarea completului competent să pronunțe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îndeplinește cumulativ cerințele legale pentru admisibilitatea acesteia.

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte stabilește că, în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial, având în vedere următoarele argumente:

Analiza dispozițiilor art. 465 din Codul de procedură penală, referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcționalitatea și funcția sa procesuală, care o deosebește de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanță a propriei soluții, soluție care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte și împrejurări constatate și de care instanța nu a avut anterior cunoștință de ele.

Prin posibilitatea acordată părții de a exercita această cale extraordinară de atac, practic Curtea Europeană a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, iar acest drept trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante și, deși unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu contra României), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX), atunci când însă se constată încălcarea unui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune instanțelor obligația de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului.

Așadar, Convenția creează un adevărat cadru juridic privitor la protecția drepturilor și libertăților fundamentale pe care le protejează, cu valoare supranațională, dar bazat pe principiul subsidiarității, ceea ce presupune o repartizare a competențelor în acest domeniu între autoritățile naționale, cu vocația de a asigura ele, primele, apărarea acestor drepturi și libertăți, și instanța europeană, chemată să intervină numai atunci când aceasta nu se realizează pe deplin în cadrul sistemului național de drept în discuție¹.

Prin exercitarea acestei căi de atac, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a integrat pe deplin sfera drepturilor omului în sfera dreptului pozitiv și a pus bazele protecției europene a drepturilor omului, oferindu-le părților beneficiul unui control jurisdicțional al respectării drepturilor lor, instituind astfel măsuri de garanție suplimentară, pentru că acest sistem are la bază elemente de garanție cu scop final de armonizare minimală a dreptului intern al statelor contractante care își păstrează propriile caracteristici de fond și de procedură, având însă ca obiectiv final armonizarea sistemelor jurisdicționale în funcție de un sistem minim de protecție, pe care îl definește și pe care statele pot să îl depășească.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului este, în același timp, atât un tratat internațional, cât și expresia unei tradiții constituționale a statelor membre, ce reprezintă cadrul esențial european al protecției unor drepturi fundamentale ale omului², pentru că demersul instanței europene care transpune în practică dezideratele Convenției ar fi unul gratuit, dacă statele condamnate nu s-ar supune autorității deciziilor Curții, încălcându-și astfel obligația asumată prin aderarea la Convenție, aceea de a se conforma la deciziile pronunțate de Curte în litigiile la care ele sunt părți.

Deși Curtea lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a pune capăt violării constatate și pentru a îndepărta consecințele acesteia, conformarea efectivă derivând, în lipsa forței executorii a deciziilor, din „loialitatea convențională”³ (Cauza Maestri contra Italiei), extrasă din conținutul înserat în art. 1 al Convenției și parafrazând dispozițiile cuprinse în art. 34 și, respectiv, art. 38 alin. (1) din Convenție, se poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abțină de la a stânjeni în vreun fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanței europene și să furnizeze toate facilitățile pentru stabilirea faptelor, ci și să coopereze mai departe pentru asigurarea eficacității soluției adoptate de instanța europeană.

Toate aceste argumente relevă indubitabil că atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanțelor obligația de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau mai exact reclamantul în momentul încălcării dreptului, recunoscându-i acestuia posibilitatea de a relua judecarea unei căi de atac ce a fost valabil exercitată la un anumit moment procesual și care prin raportare la modul în care a fost soluționată a generat o vătămare ce continuă să își producă efectele și nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului.

Este vorba, în mod real, despre o repunere a părții în situația juridică sau, mai exact, în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării și judecării ei, astfel că, în cauză nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale și care prevăd că „Rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, dispusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, se desfășoară conform legii noi”, întrucât nu ne aflăm în prezența unei situații clasice de desființare cu rejudecare și care practic obligă instanțele să aplice legea nouă, ci în prezența dispozițiilor tranzitorii înserate în conținutul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale care arată că „Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs”.

Astfel, în situația în care nu s-ar da valoare dispozițiilor tranzitorii prevăzute în acest text de lege, nu numai că s-ar înfrânge principiul loialității convenționale, care impune statelor să repare încălcarea produsă părții prin rejudecarea cauzei de către instanța în fața căreia i s-a încălcat dreptul, în speță instanța de recurs, ba, mai mult decât atât, s-ar ajunge în situația ca o persoană să fie judecată de două ori în cadrul aceleiași căi de atac, doar pe motiv că legea nouă nu mai prevede în competența instanțelor calea de atac a recursului.

Or, scopul legii penale prin reglementarea dată în conținutul dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale a fost acela de a acoperi și astfel de situații care au o reglementare mai specială și care au menirea să răspundă exigentelor referitoare la executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul de a se lua măsuri suficiente pentru a se evita pe viitor repetarea încălcării drepturilor ori înlăturarea celor care continuă să își producă efectele.

În plus, în caz de conflict între normele juridice internaționale privind drepturile omului și dreptul român, instanța de contencios european a statuat că nu se va aplica principiul ierarhiei juridice și nici principiul succesiunii în timp, ci se va aplica norma cea mai favorabilă pentru drepturile omului.

Or, o măsură suficientă și de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este tocmai aceea de a recunoaște și de a da părții dreptul de a fi judecată în calea de atac ce a generat încălcarea dreptului său, și nu de a supune normele de drept europene clare și neechivoce și care se bucură de preeminență unor interpretări novatorii în raport cu dreptul intern în cauză, pentru că esența acestei proceduri o reprezintă garanția ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigențele referitoare la executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părții în situația în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanță, instanța de apel sau de recurs, cu mențiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanța de recurs așa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, așa cum era reglementată de legea anterioară.

Pentru că dincolo de dreptul recunoscut părții, judecătorul național este unul dintre destinatarii unei astfel de hotărâri, interesul acestuia trebuie să fie acela de a evita repetarea faptului ilicit, în așteptarea intervenirii unei modificări a dreptului intern și chiar în ipoteza în care hotărârile Curții necesită o reformă complexă și amplă a sistemului legislativ intern, judecătorul național poate și trebuie, pe cât este posibil, să pună în aplicare aceste hotărâri, până să intervină o lege internă în concordanță cu Convenția, pentru că, „judecătorul național rămâne deplin responsabil în aplicarea uniformă a Convenției în sistemul intern judiciar, realizând eficient și constituționalist o sinteză între exigențele acesteia și constrângerile, în unele privințe și perioade, inhibitoare, date de calitatea legii, de regulile procedural naționale și, chiar, de jurisprudența dominantă”⁴.

Mai mult decât atât, judecătorul național — ca organ al statului independent de puterea legiuitoare — poate aplica în mod direct Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adoptată la 12 mai 2004, la cea de-a 114-a sesiune), iar modalitatea concretă în care se poate ajunge la acest obiectiv este indicată în pct. 12 din anexa la Recomandarea mai sus menționată, care prevede că: „pentru asigurarea compatibilității, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudență și de practică. În conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitatea ar putea fi asigurată prin simpla neaplicare a măsurilor legislative respective”.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Timișoara — Secția penală în Dosarul 214/59/2008 prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „care este calea de atac legală în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului”.

Va stabili că, în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial.