În Monitorul Oficial nr. 120 din 16 februarie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 724 din 16 decembrie 2014 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 11 alin. (1) şi (2), art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) şi (9), art. 31 alin. (5) şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Ediția 2. Adăugită și revizuită – Comandă acum în Legalis®

În extras

Președintele Curții Constituționale a României, jud. Augustin Zegrean, precum și judecătorii Daniel Marius Morar, Puskás Valentin Zoltán, Mircea Ştefan Minea au formulat următoarea opinie separată:

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale la art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România trebuia admisă şi trebuia constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale în măsura în care se aplică deciziilor/dispoziţiilor/ ordinelor/ hotărârilor entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, pentru următoarele motive:

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a fost adoptată având în vedere Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a decis ca statul român să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, conform principiilor consacrate de Convenţie, măsuri ce trebuiau să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă.

Domeniul de reglementare al noii legi a restituirii proprietăţilor apare determinat încă din primul său capitol — Dispoziţii generale — art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevăzând că dispoziţiile legii se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi. De asemenea, Legea nr. 165/2013 reglementează în art. 16—35 o nouă procedură de acordare de măsuri compensatorii, prin înfiinţarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-ministru, preluând atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, până la finalizarea procesului de retrocedare.

Potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are atribuţia de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Totodată, potrivit art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Anterior Legii nr. 165/2013, cadrul normativ relevant în materie îl constituia titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, ce reglementa procedura de acordare de despăgubiri aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989, şi al altor ordonanţe şi legi.

Potrivit art. 16 alin. (4) din capitolul V al titlului VII din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu putea proceda decât la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, fără a se putea pronunţa asupra calităţii de persoană îndreptăţită a solicitantului ori cu privire la existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Totodată, anterior controlului de legalitate efectuat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (21) din capitolul V titlul VII din Legea nr. 247/2005, Instituţia Prefectului efectua un control de legalitate emiţând un aviz de legalitate. Instituţia Prefectului verifica astfel autenticitatea dreptului notificatorului la obţinerea de măsuri reparatorii, ulterior Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor verificând doar legalitatea cu privire la forma în care se ia măsura, fie prin restituirea în natură, fie prin echivalent, fără a mai pune în discuţie dreptul notificatorului la obţinerea despăgubirilor.

Plecând de la aceste premise, observăm că stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită, precum şi dreptul acesteia la măsuri compensatorii (ce decurg din pronunţarea unei decizii a entităţii învestite de lege, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013) nu reprezentau, potrivit Legii nr. 247/2005, drepturi ce puteau fi revocate printr-un act al Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 vizează, printre altele, încălcarea dreptului de proprietate, astfel cum este reglementat de art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciem următoarele:

În ceea ce priveşte deciziile entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, este relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul unui solicitant — născut dintr-o decizie administrativă definitivă — de а і se acorda despăgubiri în ciuda faptului că autorităţile nu au stabilit valoarea precisă a acestora reprezintă un „interes patrimonial” stabilit în mod suficient în dreptul intern, sigur, irevocabil şi exigibil, care este legat de noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. (Hotărârea din 27 mai 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României1, paragraful 19)

În acelaşi sens a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 16 iulie 2009, pronunţată în Cauza Aurel Popa împotriva României2 (paragraful 17); Hotărârea din 12 mai 2009, pronunţată în Cauza Elias împotriva României3 (paragraful 21); Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României4 paragraful 59).

Având în vedere toate cele expuse rezultă că atribuţia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al beneficiarilor acestor decizii.

În aceste condiţii, se pune problema, cât priveşte încălcarea dreptului de proprietate, dacă dreptul la despăgubire, născut în temeiul Legii nr. 247/2005, era doar un drept eventual până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire ori, după controlul de legalitate al prefectului şi emiterea avizului conform de către această instituţie, existenţa dreptului notificatorului nu mai putea fi pusă în discuţie.

În opinia noastră speranţa legitimă s-a născut după efectuarea controlului de legalitate al prefectului, pentru că ulterior acestui moment nu se mai punea în discuţie existenţa dreptului la măsuri reparatorii corespunzătoare imobilului, de vreme ce, aşa cum am arătat, potrivit art. 16 alin. (4) din capitolul V titlul VII din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor avea competenţa unui control de legalitate restrâns doar la aspectele privitoare la alternativa restituire în natură/măsuri reparatorii prin echivalent.

Aşa încât, pentru a stabili dacă atribuţia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor prevăzută de art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate, de natură a încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, observăm că art. 1 al Protocolului nr. 1 conţine trei norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectului proprietăţii; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o subordonează anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (…). Totuşi, cele trei reguli nu sunt „distincte”, în sensul că nu ar avea legătură între ele: a doua şi a treia privesc cazurile particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietăţii asupra bunurilor şi trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă. Prin urmare, trebuie cercetat dacă a fost menţinut un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamanţilor5.

În acest context, instanţa europeană a statuat că, pentru a stabili dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua „norme”, trebuie nu doar să se examineze dacă a existat o lipsire de proprietate sau o expropriere formală, ci, dincolo de aparenţe, să se analizeze circumstanţele faptelor. Din moment ce Convenţia protejează drepturi „concrete şi efective”, este important să se analizeze dacă situaţia mai sus amintită nu echivalează cu o expropriere de fapt6.

Astfel, observăm, cum s-a arătat mai sus, că, în speţă, odată emise, deciziile entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, nu mai puteau fi supuse vreunui control efectuat de organele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din perspectiva stabilirii calităţii de persoană îndreptăţită ori a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 au, deci, ca urmare lipsirea persoanelor îndreptăţite de dreptul de proprietate asupra bunului pe care decizia entităţii învestite de lege, emisă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, і-l conferise.

În aceste condiţii, apreciem că textul de lege criticat are ca efect lipsirea de proprietate, în sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa încât se impunea admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care se aplică deciziilor/dispoziţiilor/ordinelor/hotărârilor entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.