În Monitorul Oficial nr. 515 din 10 iulie a.c. a fost publicată decizia Curții Constituționale a României nr. 174 din 26 martie 2014 prin care se respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Sinaia” — S A. în Dosarul nr. 15.516/3/2010 al Curţii de Apei Bucureşti — Secţia a VI-a civilă şi se constată că dispoziţiile art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în interpretarea dată acestora de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Descoperă Raftul Legalis® – cea mai flexibilă soluție de doctrină online
Opinie separată
În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că soluţia dată de Curtea Constituţională în această cauză este greşită pentru motivele ce le voi arăta în continuare.
I. Este adevărat că, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României,„Înalta Curte de Casaţie şl Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, numai că această interpretare trebuie să se situeze în limitele Constituţiei, aşa încât numai o interpretare în acord cu prevederile constituţionale poate deveni obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti.
De altfel, Curtea Constituţională, în mai multe rânduri, a statuat că este competentă să soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate întemeiate pe textul de lege a cărui interpretare a fost dată de către înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin recursurile în interesul legii, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, Decizia nr. 73 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 8 mai 2014, sau Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
În jurisprudenţa menţionată mai sus, instanţa de contencios constituţional a statuat că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Însă, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă.
Totodată, Curtea, fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, a reţinut că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări aduc atingere prevederilor Constituţiei, întrucât Legea fundamentată reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona.
II. Textul de lege care a fost interpretat de înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, respectiv art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, obligă instituţiile publice implicate (statul s.n.) să asigure repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat
Prin urmare, textul de lege vorbeşte de o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială, or prejudiciul cauzat prin preluarea imobilului este valoarea de circulaţie a acestuia şi nu valoarea contabilă.
Este unanim recunoscut atât în jurisprudenţa, cât şi în doctrină că valoarea oricărui bun este valoarea de circulaţie, adică aceea pe care o dă piaţa, valoarea contabilă a unui bun neavând nicio relevanţă asupra valorii în sine a acestuia.
III. Prevederile art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, invocate în susţinerea interpretării date de înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie dispoziţiilor alin. (2) al art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, nu au relevanţă în soluţionarea cauzei din mai multe considerente, astfel:
1. Art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal reprezintă norma de referinţă în materia impozitării clădirilor deţinute de persoanele juridice şi, potrivit alin. (1) al acestui articol, „impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii”.
2. Potrivit alin. (3) al acestui articol, „Valoarea de inventară clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare”, respectiv Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Prin urmare, această valoare de inventar este, în realitate, valoarea contabilă a clădirii.
3. Obligaţia de actualizare a valorii de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea persoanei juridice derivă indirect din prevederile alin. (6) al art. 253 din Codul fiscal, în sensul că impozitul pe clădiri (cota impozitului) se majorează în cazul în care clădirile nu au fost reevaluate, dat fiind interesul fiscului în a colecta cât mai multe impozite şi taxe, şi reprezintă, în ultimă instanţă, o sancţiune pentru persoana juridică în cauză. Dat fiind că legiuitorul îi aplică o astfel de sancţiune, nu trebuie să ne conducă la ideea că toţi deţinătorii de clădiri şi le-ar fi evaluat şi, prin urmare, valoarea contabilă ar reflecta valoarea de circulaţie a clădirii.
4. Potrivit alin. (6)1 teza finală al aceluiaşi articol, sunt exceptate de la aplicarea prevederilor art. 6 clădirile care au fost amortizate potrivit legii, or este de notorietate că aceste clădiri care au făcut obiectul privatizării societăţilor comerciale cu capital de stat, prin cumpărare de acţiuni, sunt clădirile cu o vechime de peste 50 de ani, în cele mai multe cazuri amortizate, potrivit legii.
IV. Înregistrarea în contabilitate a unei valori de inventar a clădirii la momentul privatizării nu trebuie să conducă la deposedarea proprietarului actual de echivalentul bănesc al prejudiciului suferit ca urmare a restituirii clădirii către vechiul proprietar, întrucât noul proprietar a cumpărat acţiuni, şi nu elemente de patrimoniu, iar acţiunile trebuie să reflecte atât activul (patrimoniul), cât şi pasivul (datoriile societăţii) care, de cele mai multe ori, depăşeşte valoarea activului, astfel încât activul net patrimonial ar avea o valoare negativă.
În consecinţă, noul proprietar este de două ori păgubit: o dată, ca urmare a achitării tuturor datoriilor societăţii privatizate şi, a doua oară, ca urmare a despăgubirii, pentru ieşirea din patrimoniu a clădirii la valoarea contabilă a acesteia.
V. Interpretarea dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie alin. (2) al art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale vine, de altfel, în coliziune cu prevederile art. 324 alin. (5) din acelaşi act normativ, care prevăd că „În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct suma prevăzută în hotărâre”. Or, în această situaţie despăgubirile nu mai pot fi limitate, reclamantul având dreptul să probeze prin orice mijloace de probă valoarea imobilului revendicat.
Mai mult, în acest context, prin interpretarea dată de înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 se instituie şi o discriminare, care nu are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă, ci are în vedere exclusiv calitatea persoanei care este îndreptăţită la o asemenea despăgubire, respectiv dacă sunt foştii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat sau dacă este o societate comercială aflată în ipoteza normelor criticate în cauza de faţă. Însă, prejudiciul cauzat prin restituirea imobilelor este, în egală măsură, acelaşi pentru ambele categorii de păgubiţi.
VI. Din cele prezentate este evident că prin interpretarea dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 se încalcă prevederile art. 44 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 44 alin. (3) din Constituţia României.
Ceea ce este şi mai grav, în opinia mea, este faptul că prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-ar limita la a interpreta o normă legală, în virtutea prerogativelor stabilite prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, ci a creat o normă legală neavută în vedere de legiuitor, ceea ce contravine art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, întrucât statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor — legislativă, executivă şi judecătorească — în cadrul democraţiei constituţionale, iar Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Or, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, a arătat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, şi nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege.
Judecător,
Petre Lăzăroiu