Opinie separată la Decizia CC nr. 253/2014 referitoare la dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011

În Monitorul Oficial nr. 501 din 4 iulie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 253 din 6 mai 2014 prin care se respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nadia Briciu şi Aurelia Bobăilă în Dosarul nr. 30.875/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti — Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

---

Descoperă Raftul Legalis^® – cea mai flexibilă soluție de doctrină online

---

Opinie separată, formulată de jud. prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

„În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 253 din 6 mai 2014, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare trebuia admisă pentru următoarele motive:

Obiectul excepţiei este reprezentat de dispoziţiile din Legea nr. 116/2011 prin care se statuează că executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare — C.N.V.M., decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii, se asigură doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M.

Considerăm că textele criticate reprezintă o piedică absolută la procedurile de executare silită iniţiate împotriva Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, care încalcă art. 21 (dreptul la un proces echitabil), art. 44 şi art. 53 din Constituţia României, dar şi art. 6 din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale care protejează dreptul la un proces echitabil.

I. Astfel, prin textele criticate, se instituie restricţii absolute de executare a bugetului C.N.V.M.: se stabileşte ca sursă unică de executare a obligaţiilor de plată bugetul de venituri şi cheltuieli aferente activităţii de privatizare şi de valorificare a activelor statului, se exclud anumite tipuri de venituri de la executarea silită, ba, mai mult, pentru C.N.V.M. se permite executarea silită doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M., eveniment care niciodată nu s-a produs în toată perioada de activitate a C.N.V.M.

Modalitatea în care sunt instituite restricţiile lasă creditorul, inclusiv pe beneficiarul unor titluri executorii obţinute prin hotărâri judecătoreşti, fără posibilitatea de a-şi valorifica efectiv creanţa. În acest mod, faza de executare a hotărârilor judecătoreşti, etapă a dreptului la un proces echitabil, devine una iluzorie, lipsită de mijloace eficiente de recuperare a sumelor datorate de stat prin C.N.V.M., devenind în fapt o lipsire de proprietate, ştiut fiind că titlurile executorii constatate prin hotărâri judecătoreşti sunt echivalate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului — CEDO cu însuşi dreptul de proprietate.

Aşadar, în mod evident criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de proprietate sunt întemeiate.

Or, deşi este adevărat că drepturile nu sunt absolute, ci pot fi supuse restrângerii, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru restrângere, deoarece ne aflăm în prezenţa unei piedici absolute la executare şi la o lipsire efectivă de proprietate. Astfel, art. 21 alin. (3) din Constituţie statuează că „Părţile au dreptul la un proces echitabil”, iar executarea silită a unor creanţe este parte a procesului civil, care trebuie să fie garantat.

Această restrângere nu se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, care permite limitarea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai atunci când sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de textul constituţional.

Art. 53 din Constituţie are următorul conţinut: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Prima condiţie fixată de textul constituţional, potrivit căreia restrângerea trebuie realizată prin intermediul unei legi, este indiscutabil îndeplinită.

Dintre situaţiile enumerate în art. 53 alin. (1) ca susceptibile de a justifica restrângerea se poate reţine, în cazul de faţă, imperativul apărării „drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”, cu referire la dreptul la un proces echitabil, care, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implică, în mod necesar, printre altele, şi finalizarea acestuia într-un termen rezonabil, cu valorificarea creanţei astfel obţinute. Sub acest aspect, textul de lege criticat nu asigură în niciun fel garanţia executării creanţei deoarece condiţiile impuse pentru executarea titlului său nu vor fi îndeplinite niciodată.

Examinând următoarea condiţie impusă de prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la necesitatea restrângerii într-o societate democratică, instanţa de contencios constituţional constată că aceasta nu poate fi considerată îndeplinită, întrucât finalitatea constând în conservarea veniturilor C.N.V.M. nu este specifică pentru o societate democratică. Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instituie suficiente mijloace de protecţie a instituţiilor statului supuse unor executări silite, aceste restricţii absolute neavând nicio justificare într-o societate democratică.

De asemenea, o altă condiţie impusă de art. 53 este aceea ca restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie analizat în ce măsură există un just echilibru între limitarea la care este supus dreptul la apărare şi interesul public protejat prin această limitare. Or, sub acest aspect, ţinând seama de existenţa reglementărilor legale deja existente în materie de executare silită a instituţiilor publice, astfel cum este Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, apreciem că limitarea excesivă instituită de norme nu îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, atâta vreme cât există deja alte limite ale executării silite în aceste cazuri. Prin urmare, apare ca excesivă restrângerea dreptului la un proces echitabil prin modalitatea în care legiuitorul a permis executarea silită a titlurilor executorii.

Textul art. 53 din Constituţie mai prevede că măsura trebuie să fie „aplicabilă în mod nediscriminatoriu”. Or, este evident că, în condiţiile în care ceilalţi creditori ai C.N.V.M., aflaţi în situaţii identice (părţi civile care au obţinut titluri executorii într-un proces penal — aşa numit „păgubit FNI”) şi-au valorificat în totalitate creanţele prin executarea aceleiaşi instituţii, C.N.V.M.).

Aşadar, restricţiile prevăzute în cumul la art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 aduc atingere însăşi existenţei dreptului la un proces echitabil, acesta neputând fi exercitat în plenitudinea sa. Pentru aceleaşi motive şi în aceeaşi manieră este restrâns şi dreptul de proprietate, creanţa astfel constatată fiind în acest mod nevalorificabilă.

De asemenea, se poate observa că dreptul la un proces echitabil este garantat şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În clarificarea înţelesului acestor dispoziţii convenţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăşi substanţa dreptului, din cauza dificultăţilor financiare ale statului.

De altfel şi în motivarea opiniei majoritare se arată că jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României) a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Or, limitarea până la anihilare a dreptului de a executa silit o hotărâre judecătorească nu asigură în niciun fel justul echilibru între cele două valori deopotrivă protejate. Mai mult, astfel cum rezultă şi din Decizia nr. 91/2014, „legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă «posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc» (Hotărârea din 4 septembrie 2012,pronunţată de CEDO în Cauza Dumitru Daniel şi alţii împotriva României)