Decizia I.C.C.J. nr. 3/2014 – aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal

[prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002] cu aplicarea art. 4 din Codul penal.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că la data de 5.05.2012, în jurul orei 21,30, inculpatul a condus un autoturism pe drumul public, fiind implicat într-un accident de circulaţie, soldat cu vătămarea corporală uşoară a numitului G.B., având o îmbibaţie alcoolică de 0,70 gr/l alcool pur în sânge la ora 00,20, respectiv 0,55 g/l alcool pur în sânge la ora 01,20, aşa cum rezultă din buletinul de analiză toxicologică alcoolemie din 9.05.2012.

În cauză a fost întocmit şi un raport de expertiză medico-legală care a stabilit că la data de 5.05.2012, la ora 21,30, inculpatul avea o alcoolemie de 1,15 g/l, raport despre care, în opinia instanţei de apel, s-a considerat că nu mai prezintă relevanţă [prin Sentinţa penală nr. 107/22.01.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca inculpatul a fost condamnat la 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, cu aplicarea art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală şi art. 74, 76 din Codul penal, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei], datorită modificărilor de lege aduse textului incriminator.

S-a apreciat că, potrivit art. 336 alin. (1) din Codul penal, constituie infracţiune conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l.

Or, în speţă, inculpatul, la acel moment, nu avea o alcoolemie de peste 0,80 g/l, ceea ce a dus la concluzia că fapta comisă de acesta nu mai este prevăzută de legea penală, fiind dezincriminată sub acest aspect, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Codul penal.

V.2. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu a fost identificată a fi analizată problema de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; există, însă, o Jurisprudenţa în ceea ce priveşte lipsa de corelare a actelor normative de natură să creeze probleme de interpretare a legii cu consecinţe în planul securităţii juridice.

Asigurarea interpretării unitare a legii, ca element al securităţii juridice, deşi revine instanţelor judecătoreşti, în realitate, exigenţa priveşte tot activitatea legislativă, întrucât de modul în care sunt reglementate, corelate, sistematizate actele normative depinde unitatea interpretării acestora.

După intrarea în vigoare a unui act normativ, la elaborarea căruia au fost respectate regulile de tehnică legislativă, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative (modificare, abrogare, completare, republicare, suspendare), în toate aceste cazuri legiuitorului revenindu-i asigurarea clarităţii şi coerenţei reglementării, precum şi integrarea armonioasă a acesteia în sistemul de drept pentru eliminarea, pe cât posibil, a divergenţelor de interpretare.

Astfel, pe rolul Curţii Constituţionale a fost înregistrat un număr semnificativ de cauze, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) teza finală din Codul muncii, cauze în care s-a invocat, în esenţă, o problemă de interpretare a legii, generată de coexistenţa Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi a Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, legea generală în materie, care a intrat însă în vigoare ulterior legii speciale menţionate, iar prin dispoziţiile art. 298 alin. (2) teza finală a abrogat „orice alte dispoziţii contrare“. Cum competenţa instanţelor în materia dreptului muncii este reglementată în mod diferit de cele două acte normative şi cum între aceste acte există raportul lege generală – lege specială, cu incidenţa principiilor de interpretare specifice acestui raport, în faţa instanţelor judecătoreşti s-a ridicat problema interpretării dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima dispoziţie din Codul muncii, cu consecinţe în planul stabilirii competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti – fie în baza legii speciale, fie a legii generale (în măsura în care se interpretează că aceasta din urmă a abrogat dispoziţiile legii speciale).

Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în esenţă, că aspectele deduse controlului nu intră în competenţa sa, întrucât vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii, respectiv de legiferare.

Chiar dacă există soluţie în dreptul intern pentru rezolvarea eventualelor contradicţii de Jurisprudenţa determinate de diferenţele de interpretare şi aplicare ale aceluiaşi text de lege, şi anume recursul în interesul legii sau pronunţarea hotărârii prealabile, asemenea situaţii sunt de natură să afecteze încrederea cetăţeanului în securitatea juridică oferită de stat, prin normele edictate. În plus, lipsa de coerenţă şi sistematizare a legislaţiei poate conduce la încălcarea unui alt principiu fundamental pentru statul de drept, cel al separaţiei puterilor în stat. Astfel, confruntate cu problemele menţionate, instanţele judecătoreşti trebuie să găsească soluţii, deoarece, potrivit art. 3 din vechiul Cod civil,„Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate“. Uneori însă efortul de suplinire a lacunelor sau imperfecţiunilor legislative poate conduce la o depăşire a competenţei instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională a constatat în acest sens că, din cauza lipsei de claritate a textului criticat, judecătorul este constrâns să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială, în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, privind separaţia puterilor. Pentru a ilustra aplicarea acestui principiu constituţional, relevantă este Decizia nr. 1.325/2008, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, constatând că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale „în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative“. Aşadar, instanţa poate interpreta o normă juridică, dar ea nu se poate substitui legiuitorului; dacă face acest lucru, încalcă separaţia puterilor în stat, ceea ce poate crea un conflict juridic de natură constituţională.

Curtea Constituţională a constatat existenţa unui asemenea conflict între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, determinat de pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unor recursuri în interesul legii întemeiate pe practica neunitară a instanţelor judecătoreşti cu privire la acordarea unor drepturi salariale. La originea situaţiei juridice constatate de Curte se află, însă, modul deficitar de reglementare şi redactare a dispoziţiilor legale referitoare la drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi şi ale personalului auxiliar de specialitate, cauzat de modificările succesive care nu au corespuns exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, ceea ce a determinat intervenţia instanţelor de judecată şi, în final, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, printr-o serie de decizii viu disputate.

Prin Decizia nr. 838/2009, pronunţată cu acel prilej, Curtea Constituţională a statuat că respectarea normelor de tehnică legislativă este o obligaţie opozabilă legiuitorului, primar sau delegat. Demersul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a corecta, pe calea recursului în interesul legii, vicii de tehnică legislativă sau de constituţionalitate care au afectat procedura abrogării unor acte normative şi de a repune în vigoare acte care îşi încetaseră aplicarea a fost apreciat de Curte ca fiind în contradicţie cu normele constituţionale. Curtea a reţinut că „o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie“. Aşadar, „În exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor […] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora“.

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri că legea trebuie să fie previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale, adică conţinutul său trebuie să fie clar, inteligibil şi lipsit de generalizări excesive.

Relevante sunt, în acest sens, Decizia nr. 903/2010 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 (există o lipsă de corelare a dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 cu cele din Codul penal la care acesta face trimitere, ceea ce e de natură să creeze confuzii şi incertitudine cu privire la consecinţele inacţiunii descrise în norma de incriminare, dar şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea textelor criticate), Decizia nr. 1.258/2009 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelevate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii (s-a constatat lipsa unor reglementări legale, precise, care fac imposibilă adaptarea conduitei şi prevederea consecinţelor ce decurg din nerespectarea acestora), Decizia nr. 453/2008 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici (s-a reţinut că modificările propuse de legiuitor sunt imprecise şi inadecvate, insuficient elaborate, imposibil de realizat). Decizia nr. 189/2006 prin care s-a constatat că dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora termenul pentru declararea căii de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti curge „de la pronunţare“ ori „de la comunicare“, sunt neconstituţionale din cauza lipsei de precizie.

V.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Printr-o bogată Jurisprudenţa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvenyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat ca „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să îşi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat“; „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita“; „în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice“. Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar, şi anume principiul încrederii legitime.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat că existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Aşa cum remarca şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, 2007, „din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă“.

Întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă, într-o largă măsură, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, ca şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine (absolută), oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării.

Existenţa unor asemenea divergenţe profunde de interpretare în cadrul sistemului român de drept a fost constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze, cu consecinţa condamnării statului român. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României, 2005, Curtea a statuat că, „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele statului de drept“. Recent, în Cauza Viaşu împotriva României, 2008, aceeaşi Curte, referindu-se la o serie de alte cauze împotriva României (Străin şi alţii, Păduraru, Porţeanu, Radu), a constatat din nou lipsa de coerenţă şi de previzibilitate a legislaţiei române, materia examinată fiind cea care priveşte retrocedările de imobile. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a calificat problema care a determinat insecuritatea juridică ca având „caracter sistemic“, fiind generată de o „imperfecţiune“ în ordinea juridică internă şi o „disfuncţionalitate a legislaţiei române“.

V.4. Jurisprudenţă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (de exemplu, cauzele Facini Dori v Recre, 1994, Foto-Frost v Hauptzollant Lubeck. Ost, 1987), principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă, de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea.

VI. Dispoziţii legale incidente

Codul penal

Art. 336 alin. (1) – „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau amendă.“

Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.512/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 812 din 20 decembrie 2013.

„Art. 7. – (1) Probele biologice ce pot fi recoltate de la persoanele implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, în vederea determinării alcoolemiei sau a prezenţei în organism a drogurilor, sunt reprezentate prin:

a) sânge, pentru determinarea alcoolemiei;

b) sânge şi urină, pentru determinarea prezenţei în organism a drogurilor.

(2) Probele biologice menţionate la alin. (1) se recoltează cu trusa standard, ce trebuie să conţină toate elementele prevăzute în anexa nr. 4, în vederea determinării alcoolemiei, sau cele prevăzute în anexa nr. 5, în vederea determinării prezenţei drogurilor în organism.

(3) Instituţia medico-legală va refuza, în vederea efectuării determinărilor toxicologice, primirea probelor biologice recoltate în orice alte recipiente decât cele aflate în trusa standard, securizată în conformitate cu prevederile art. 19. […]

Art. 9. – (1) Recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei sau a prezenţei în organism a drogurilor se va face în cel mai scurt timp posibil de la producerea evenimentului rutier sau a împrejurării care impune recoltarea acestora.

(2) Data şi ora prezentării persoanei pentru recoltarea probelor biologice se înscriu de către personalul medical în registrul existent la unitatea de asistenţă medicală autorizată sau la instituţia medico-legală unde se efectuează recoltarea probelor biologice. […]

Art. 10. – (1) Pentru determinarea alcoolemiei se vor recolta două probe de sânge la un interval de o oră una faţă de cealaltă, fiecare probă fiind reprezentată printr-o cantitate de 10 ml sânge.

(2) Atunci când rezultatul testării cu un mijloc tehnic certificat nu indică prezenţa alcoolului în aerul expirat recoltarea celei de-a doua probe de sânge nu mai este necesară, putând fi efectuată numai la cererea persoanei în cauză.

(3) Imediat după recoltare, proba de sânge va fi distribuită în mod egal, în cantitate de câte 5 ml, în două vacuette, ce conţin o substanţă anticoagulantă.

(4) Probele biologice recoltate conform alin. (1), (2) şi (3) vor fi introduse în containerele trusei standard adecvate, care ulterior se va securiza. […]

Art. 12. – (1) În cazul în care nu au fost recoltate două probe de sânge, la un interval de o oră una faţă de cealaltă, nu se va putea efectua estimarea retroactivă a alcoolemiei.

(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) situaţiile medicale grave în care, prin recoltarea celei de-a doua probe de sânge, s-ar pune în pericol iminent viaţa persoanei respective. […]

Art. 14. – (1) În cazul în care persoana de la care sunt recoltate probele biologice solicită şi recoltarea contraprobelor biologice se vor utiliza concomitent două truse standard, costurile aferente fiind suportate de solicitant.

(2) în situaţia prevăzută la alin. (1) se vor recolta cantităţi duble de probe biologice, care vor fi repartizate în cele două truse standard, dispoziţiile art. 10–13 fiind aplicate în mod corespunzător.

(3) Valoare de contraprobă poate avea şi proba biologică rămasă, în cantitate suficientă pentru efectuarea unei alte analize, după determinarea toxicologică realizată în cadrul instituţiei medico-legale, caz în care preţul trusei standard nu va fi inclus în contravaloarea prestaţiei medico-legale de analiză a contraprobei, ce urmează a fi suportată de către solicitantul contraprobelor.

(4) Analiza contraprobei se realizează la:

a) institutul medico-legal conform competenţei teritoriale, dacă proba este prelucrată la nivelul unui serviciu judeţean de medicină legală;

b) alt institut de medicină legală dacă proba este prelucrată la un institut de medicină legală.“

Codul de procedură penală

Art. 190 alin. (8): „În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.“

VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 910/C/1.276/III-5/2014 din data de 14 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice. De asemenea, în opinia formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 336 alin. (1) din Codul penal, îmbibaţia alcoolică cu relevanţă penală este dată de rezultatul examinării primei mostre biologice.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Conform prevederilor art. 336 alin. (1) din Codul penal care sancţionează „conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe“ se constată o schimbare a condiţiilor de incriminare în ceea ce priveşte momentul la care este necesară existenţa îmbibaţiei alcoolice în sângele conducătorului auto pentru întrunirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii, faţă de reglementarea anterioară, prevăzută de art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, articol ce a fost abrogat prin art. 121 pct. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Dacă, conform reglementării anterioare, se desprindea concluzia că îmbibaţia alcoolică peste limita prevăzută de lege trebuia să se găsească în sângele conducătorului auto la momentul conducerii autovehiculului, noua reglementare prevede că îmbibaţia alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge trebuie să existe la momentul prelevării mostrelor biologice.

Condiţia prevăzută în art. 336 alin. (1) din Codul penal are o dublă semnificaţie:

– fixează, ca unic moment al determinării îmbibaţiei de alcool în sânge, care prezintă relevanţă pentru reţinerea infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) din Codul penal,momentul prelevării mostrelor biologice;

– implică o singură prelevare a mostrelor biologice. Acest fapt nu se corelează cu dispoziţiile din Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau a produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.512/2013, care în art. 10 alin. (1) prevăd că „Pentru determinarea alcoolemiei se vor recolta două probe de sânge la un interval de o oră una faţă de cealaltă, fiecare probă fiind reprezentată printr-o cantitate de 10 ml sânge“, iar conform art. 12 alin. (1), „În cazul în care nu au fost recoltate două probe de sânge, la un interval de o oră una faţă de cealaltă, nu se va putea efectua estimarea retroactivă.“

Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că recoltarea a două probe de sânge a făcut parte din metodologia de stabilire a intoxicaţiei etilice şi a fost utilă pentru stabilirea fazei intoxicaţiei (absorbţie sau eliminare) şi a ratei de eliminare individuală în perspectiva solicitării expertizei de estimare retroactivă a alcoolemiei, în cazul soluţiei legislative adoptate în vechile dispoziţii ale art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Prin modificarea conţinutului infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, aşa cum rezultă din expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul nu a urmărit excluderea legăturii între acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul şi momentul la care se constată existenţa îmbibaţiei alcoolice de peste 0,80 g/l pur în sânge, ci eliminarea posibilităţii unei recalculări ulterioare a îmbibaţiei de alcool în sânge, în scopul eliminării inconvenientelor create prin recalculare.

Practic, momentul prelevării mostrelor biologice constituie un unic moment, situat în imediata apropiere a acţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, care prezintă relevanţă pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi care permite stabilirea îmbibaţiei de alcool în sânge cu un grad ridicat de precizie.

Acest fapt rezultă şi din dispoziţiile art. 190 alin. (8) din Codul de procedură penală, care, referindu-se la recoltarea de probe biologice, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) din Codul penal, utilizează sintagma: „în cel mai scurt timp“.

Recoltarea a două probe de sânge la interval de o oră nu este necesară atât timp cât celui în cauză i se recoltează sânge în mai puţin de o oră de la evenimentul rutier. Metabolizarea alcoolului începe la 60 până la 120 minute de la ingerare şi se desfăşoară într-un ritm constant de 0,15–0,20 gr ‰ pe oră.

De altfel, într-o serie de state europene (de exemplu, în Franţa) se efectuează o singură prelevare de sânge, şi nu două, iar interpretarea retroactivă a alcoolemiei nu este o expertiză uzuală, ea fiind admisă doar în cazuri extrem de rare şi numai atunci când din datele de cercetare rezultă că, la momentul incriminat, alcoolul s-ar fi aflat în faza de eliminare.

În condiţiile reglementării cuprinse în art. 336 alin. (1) din Codul penal, care exclude recalcularea ulterioară a îmbibaţiei de alcool în sânge şi fixează un unic moment al prelevării mostrelor biologice, imediat, consecutiv acţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, se apreciază că valoarea probatorie a celei de-a doua prelevări, situată la un interval de o oră de momentul efectuării primei prelevări, nu poate fi considerată ca având relevanţă penală.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se constată că, în mod legal, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea din 24 februarie 2014, pronunţată de către Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 4.638/257/2012, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Prin art. 121 pct. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal a fost abrogat art. 87 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Noul Cod penal în art. 366 alin. (1) a incriminat fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa alcoolului.

Astfel, în cauza anterior menţionată, instanţa a învederat faptul că legiuitorul nu a preluat pur şi simplu textul din vechea reglementare, ci a modificat condiţiile de incriminare în ceea ce priveşte momentul la care este necesară existenţa îmbibaţiei alcoolice în sângele conducătorului auto. Dacă din reglementarea anterioară se desprindea concluzia că îmbibaţia alcoolică peste limita prevăzută de lege trebuia să se găsească în sângele conducătorului auto la momentul conducerii autovehiculului, noua reglementare prevede că momentul relevant este cel al prelevării mostrelor biologice.

Problema de drept învederată de către instanţă, în legătură cu modificarea textului de lege, este aceea de a şti care este rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală în ipoteza unei duble prelevări, în condiţiile în care, conform Normelor metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare, prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.512/2013, în art. 10 alin. (1) se prevede că pentru determinarea alcoolemiei se vor recolta tot două probe de sânge.

Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate, menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată

Sesizarea Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezenta chestiune de drept a fost determinată de aşa-zisa necorelare a dispoziţiilor cuprinse în art. 336 alin. (1) din Codul penal cu cele existente în Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau a produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.512/2013, respectiv cele din art. 10 alin. (1).

Potrivit art. 336 alin. (1) din Codul penal „conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau amendă“.

În această nouă formă de incriminare a faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe s-au schimbat condiţiile de incriminare în ceea ce priveşte momentul la care este necesară existenţa îmbibaţiei alcoolice în sângele conducătorului auto, pentru a se putea constata întrunirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii, faţă de reglementarea anterioară, prevăzută de art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Conform reglementării anterioare se desprindea concluzia că îmbibaţia alcoolică peste limita prevăzută de lege trebuia să se găsească în sângele conducătorului auto la momentul conducerii autovehiculului, în timp ce noua reglementare prevede că îmbibaţia alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge trebuie să existe la momentul prelevării mostrelor biologice.

Prin art. 336 alin. (1) din Codul penal se fixează un unic moment al determinării îmbibaţiei de alcool în sânge, respectiv momentul prelevării primei mostre biologice, aspect care însă nu este în contradicţie cu dispoziţiile din Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau a produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.512/2013 (art. 1 şi 10), potrivit cărora pentru determinarea alcoolemiei se impunea recoltarea a două probe de sânge la un interval de o oră una faţă de cealaltă.

Recoltarea a două probe de sânge, în vederea determinării alcoolemiei, a făcut parte din metodologia de stabilire a intoxicaţiei etilice şi a fost utilă pentru stabilirea fazei intoxicaţiei (absorbţie sau eliminare) şi a ratei de eliminare individuală, în perspectiva solicitării expertizei de estimare retroactivă a alcoolemiei, în cazul soluţiei legislative adoptate în vechile dispoziţii ale art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Or, prin modificarea conţinutului infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, legiuitorul a urmărit, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a noului Cod penal, eliminarea posibilităţii unei recalculări ulterioare a îmbibaţiei de alcool în sânge, în scopul eliminării inconvenientelor create de această recalculare.

În noua reglementare legiuitorul a optat să dea relevanţă penală valorii alcoolemiei la momentul prelevării primei mostre biologice, moment situat în timp imediat, consecutiv acţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 190 alin. (8) din Codul de procedură penală, care, referindu-se la recoltarea de probe biologice, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) din Codul penal, utilizează sintagma: „în cel mai scurt timp“.

Dacă rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este dat de momentul prelevării primei mostre biologice, dispoziţiile art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice menţin în continuare relevant pentru atragerea răspunderii contravenţionale momentul conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul de către un conducător auto care are o îmbibaţie alcoolică de cel mult 0,80 gr./l alcool pur în sânge, aspect ce impune prelevarea a două mostre biologice în vederea efectuării unui eventual calcul retroactiv al alcoolemiei.

În consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel din prima prelevare.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.638/257/2012 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice.

În aplicarea art. 336 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de prima prelevare.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.

Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Corina Michaela Jîjîie

Magistrat-asistent

Florin Nicuşor Mihalache